Căutare

Cautare:

Categorii

Arhiva

Masura mizeriei la cimitirul Caramidarii de Jos din Bucuresti

Dragii mei
O tragedie din familia mea m-a facut sa dau peste unul din cele mai abjecte comportamente pe care si le poate imagina cineva.
Locul actiunii: Cimitirul Caramidarii de Jos din Bucuresti (foarte aproape de Big Berceni)
Data: 4 si 5 septembrie 2012
Personaj principal: preotul Badea
Personaje secundare: batrini bolnavi, pensionari amariti care doreau lamuriri in legatura cu diverse acte, familii indoliate, venite sa resolve formalitatile necesare inmormintarii crestinesti a rudelor decedate.
4 septembrie, ora 16.00: Coada la biroul din spatele capelei, oameni tinuti in soare. O voce de barbat zbiara la toata lumea. Dupa ton am convingerea ca imediat va iesi cu bataie. Reusesc sa vad ce se intimpla in micul birou de unde razbat tipetele nervoase. Un tip brunet, la vreo 45 de ani, imbracat intr-o camasa alburie incheiata cam sui, cu pantaloni burlaniti pe el, asezat la un birou,  urla la o pereche indoliata aflata in fata sa in legatura cu nu stiu ce hirtie care nu era completata corect. Cei doi se uita buimaciti, speriati, raspunzind timid, ca doi copii de clasa intii in fata unui profesor furios.
Un batrin apare in usa, isi cere scuze de deranj si ar vrea o lamurire. Barbatul nervos il da afara urlind si la el sa astepte cum asteapta toata lumea.
Intreb o pensionara unde il pot gasi pe preot pentru ca trebuie sa vad cind poate oficia slujba de inmormintare a rudei mele. Batrinica imi raspunde ca preotul Badea e in birou si se ocupa de acte. Usor socata ii spun ca in birou este un functionar nervos care tipa la toata lumea. Eu am nevoie sa dau de preot. Ea imi zice: el e preotul Badea! Este si administratorul cimitirului. De trei ani ma pune pe drumuri saptaminal in legatura cu actul de concesiune pe care l-am pierdut, am doar o copie Xerox si zice ca trebuie sa aduc actul original, altfel pierd locul…. Si abia ma misc, ma dor picioarele si vin foarte greu… dar stiti ce face??? – asa face cu toti, daca nu vii cu actul original zice ca iti pierzi locul si il vinde altora… Batrinica ofteaza din toti rarunchii si lacrimeaza.
Simt ca iau foc. O mai intreb o data: sunteti sigura ca acesta e preotul??? Nu poate fi el, nu are atitudine de preot!
El e, maica, el e… asa isi bate joc de toti… arza-l-ar focul de nenorocit….
Doamna, -ii zic, -uitati-va aici, la avizier. Vedeti ca trebuie sa aiba niste sefi, – ca e vorba de primarie sau de Patriarhie, dar trebuie sa aiba niste sefi care l-au pus in locul asta. In plus, ca sa va obtineti actul de care aveti nevoie, normal e sa faceti o cerere, sa spuneti ca aveti o copie a actului original dar ca actul in sine l-ati pierdut, si sa va dea o copie conforma cu originalul din arhiva lor. E obligat sa faca asta! Probabil ca mai aveti ceva de platit pentru eliberarea documentului, dar este obligat sa va dea hirtia. Oricum, e inadmisibila comportarea, aici trebuie sa vii sa iti gasesti alinare, nu sa fii bataia de joc a cuiva… Ar trebui sa faceti o adresa Patriarhului Daniel, sa ia cineva masuri, nu se poate tolera o asa atitudine!!!
–          Eh, maica, – zice batrina, ce stii dumneata… si se da doi pasi inapoi, tot in plin soare, sprijinindu-se de o cruce.
Stau aproape paralizata, nestiind ce atitudine sa iau. Din biroul micut nu se mai aud zbierete si sunt surprinsa. Ma uit spre usa sa vad ce se intimpla cind ma trezesc ca domnul nervos se protapeste  in fata mea, si incepe sa urle la mine: ‘sa stiti ca nu sunt functionar! Eu sunt preotul! Nu sunt functionar!’
Ii raspund cit mai calm cu putinta: nu cred ca sunteti preotul! Nu puteti fi preot! Jigniti insasi notiunea de preot!
Furios la culme, brunetul face un pas spre mine ca si cum ar fi vrut sa imi traga vreo doua palme si zice: asa deci??? Ce credeti, ca mi-e frica de dvs? Nu va fac nici o slujba! Sa va faca cine vreti ca eu nu va fac!
–          Nici mie nu mi-e frica de dvs, – ii raspund, iar daca e adevarat ca sunteti preotul atunci eu nu accept sa faceti slujba! Ar fi o insulta la adresa defunctei si nu pot accepta asa ceva!
Nervosul imi intoarce spatele reintrind in birou si busind usa de am crezut ca o scoate din balamale.
Ma retrag sa dau citeva telefoane  ca sa asigur slujba crestineasca rudei mele, si cind termin de vorbit vad ca linga mine se afla batrinica cea necajita. Ar vrea sa imi sarute miinile si nu o las.
–          Sa va dea Dumnezeu sanatate, nu stiu ce s-a intimplat dar mi-a rezolvat acum in trei minute ce nu a facut in trei ani! Sa va dea Dumnezeu sanatate!…. si pleaca tiris-grapis pe alee.
Ceilalti batrinei stau aliniati frumos, cuminti, ca la scoala, neindraznind nici macar sa respire, ca nu cumva sa il supere pe ‘preotul’ Badea.
Asteptind ca un preot in adevaratul sens al cuvintului sa vina sa citeasca Stalpii, am ocazia sa schimb citeva cuvinte cu cea pe care o crezusem initial administratorul cimitirului Caramidarii de Jos.
Sarita de 60 de ani, Mariana (numele de familie nu il stiu) schioapata puternic.
–          Ce aveti, doamna Mariana? Ce va doare?
–          Eh, am o coxartroza nenorocita, toata incheietura e necrozata, dar nu vreau sa ma duc la operatie
–          Doamna, n-o puteti lasa asa, trebuie tratament, daca nu va ingrijiti acum se agraveaza…
–          Eh, ce tratament???… trebuie operatie, dar nu ma duc… cum sa ma descurc cu 380 de lei pensie??? Si daca lipsesc ma da afara, ca asa a zis… sunt la mina lui! – zice Mariana si imi face semn cu capul spre usa.
Rezolv problema cu cele crestinesti pentru ruda mea si plec spre casa intrebindu-ma ce pot face.
5 septembrie, ora 12.00 incepe slujba, ca la carte, cu preot de bun simt, cu cor, cu tot ceea ce se face intr-o astfel de situatie plina de durere.
Groparii, ca mai peste tot, ciubucari, cu tigara in coltul gurii, isi etaleaza burtile in maiourile cu bretele. Se vad dire maronii pe maiouri, probabil ca s-au sters de pamint… se misca agale si aduc un carut jerpelit si scirtiietor, pe care aseaza sicriul cu corpul defunctei. Unul dintre ei, mai gras si parca mai unsuros ca ceilalti, face ordine in adunarea indoliata si da dispozitii cine sa duca florile, cine coliva, etc…
Ajungind in dreptul locului, acelas grasan ii zice preotului nostru cel bun: Parinte, nu putem intra pina la groapa, ca nu e loc, slujiti aici, pe alee…
Remarca logica, de altfel, asa ca am ramas cu totii pe alee pentru partea finala a slujbei. La un moment dat, in timp ce preotul si coristii cintau, acelas grasan vine la preotul nostru, il trage de mineca sutanei si zice: Parinte, dati-va mai linga sicriu, ca nu incape parintele Badea cu masina.
Si mi-a fost dat sa vad cu ochii mei ce nu mi-am imaginat ca voi vedea vreodata: o Toyota cu motorul ambalat la maximum trecind PRIN MIJLOCUL adunarii indoliate. Evident ca la volan era omul nervos pe care il intilnisem ieri. Pe bancheta din spate era un tinerel care ridea de se prapadea…
Ne-am continuat slujba, la tristetea noastra adaugindu-se si tristetea generata de imensa mizerie umana de la cimitirul Caramidarii de Jos.
Nu stiu ce se poate face. Nu stiu cine se poate autosesiza sau cui sa ma adresez. Nu am facut niciodata rau nimanui, dar am acum convingerea ca daca acest ‘preot’ Badea ar elibera locul lasind pe cineva care chiar are vocatie si suflet pentru meseria de preot, atunci am face un mare bine tuturor amaritilor care ii inghit mojiciile.
Va ramin recunoscatoare daca imi dati un sfat in legatura cu ce se poate face.
Cu multumiri,
Cristina

Lasati un raspuns