Ravna pacatoasa
Ravna este puterea sufleteasca in continua desfasurare care ne ajuta sa realizam faptele dorite cu toata inima. In functie de roadele ei insa, ravna poate fi mantuitoare sau pierzatoare. Ravna cea buna izvoraste din dreapta credinta si din iubirea sincera fata de Dumnezeu si de semeni: “In sarguinta fiti fara preget, fiti plini de ravna cu duhul (cu duhul fiti fierbinti), slujiti Domnului, bucurati-va in nadejde, fiti rabdatori in necazuri, stand (staruiti) in rugaciune” (Romani 12,11-12).
Ravna ratacita il stapaneste pe omul care se calauzeste de idei bune, dar pe care le intelege gresit si le aplica rau, lasandu-se inselat de patimi viclene (incapatanare, mandrie si slava desarta), asa cum au facut toti ereticii, dintre care unii chiar si-au varsat sangele, spre pierzarea lor si bucuria diavolului. Aceasta ratacire se strecoara mai ales acolo unde exista o disproportie intre cunoasterea adevaratelor dogme de credinta si ravna implinirii unor intentii bune, calauzite insa de un sentimentalism needucat si navalnic, alimentat de rataciri tainuite. Leacul ravnei pacatoase este ascultarea de legea Domnului, pastrata de Biserica si manifestata prin parintii duhovnici.
Ravna pacatoasa
Ravna pacatoasa este lucrarea unui duh viclean care ii ataca mai ales pe cei avansati in viata bisericeasca, care se imbraca evlavios si care participa la multe slujbe. Deoarece experienta luptei duhovnicesti se capata din mila lui Dumnezeu, in timp, trecand prin multe osteneli, unii ajung sa se comporte “crestineste” mai inainte de a intelege care este esenta vietuirii crestine.
Daca, la inceput, fiecare crestin se comporta oarecum smerit, intreband si ascultand de ceilalti, mai apoi, dupa o vreme, daca mandria si slava de sine sunt trecute cu vederea, acela ajunge sa se vada superior celorlalti, uitand starea de pacat in care s-a aflat si el pana nu demult. Una dintre patimile “crestine” este dorinta neincetata de a indrepta vietuirea celorlalti.
“In doua feluri se poate sadi, in chip statornic, in cineva, un zel fata de vietuirea altora: din mandrie sau din prostie. In afara acestor doua lucruri, nimic nu poate pricinui un astfel de zel. Fie ca-n ochii lui, propriile defecte sunt mai mici decat cele ale oricarui altuia – sau poate chiar crede ca nu are nici unul – si, drept urmare, se crede in stare sa aduca la adevar pe toata lumea; fie isi inchipuie ca se face prieten al lui Dumnezeu, daca-i uraste pe pacatosi, ceea ce este semnul unei minti neghioabe si cu totul straine de orice cunoastere a lui Dumnezeu. Unul ca acesta nu pare sa stie ca sfintii au primit sa moara in tot felul pentru a-i aduce pe ticalosi si ucigasi pe calea lui Dumnezeu prin iubire. Cei care stiu planul lui Dumnezeu si s-au invrednicit sa implineasca voia Lui, se vor lasa omorati pentru pacatosi, asemenea Fiului lui Dumnezeu” (Sfantul Isaac Sirul).
Fiecare este dator a-si vedea pacatele sale, insa daca, din dragoste si durere, dorim a spune un cuvant bun celor de langa noi, care gresesc, suntem datori sa o facem cu toata intelepciunea, intru smerenie si blandete. Ravna care il face pe crestin sa se raporteze cu manie si autoritate la cel pacatos nu este o lucrare a harului, ci o inselare diavoleasca. “Nu te aprinde impotriva raufacatorului si nu-ti intarata ravna impotriva celor fara de lege” (Pilde 24, 19).
“Nu fi mustratorul, nici indreptatorul greselilor cuiva. Nu fi zelos cu un zel rau, care agita sufletul tau; cel plin de un asemenea zel si a carui gandire este necontenit agitata pentru ceilalti nu se va invrednici niciodată de pacea duhovniceasca, in care se misca intelegeri privitoare la bunatatea lui Dumnezeu fata de ambele lumi, vazuta si nevazuta. Un astfel de zel intra in cineva prin imprastierea gandirii, careia i s-a ingaduit sa hoinareasca, uitandu-se la faptele altora ca o corabie fara carmaci. Cel care se imprastie astfel si face pe zelosul cu faptele rele ale fratilor, nu poate ajunge mort pentru lume” (Sfantul Isaac Sirul).
Adevarata ravna, care zideste Biserica, este cea care nu incalca dragostea: “Cautati dragostea; ravniti insa cele duhovnicesti; de vreme ce sunteti ravnitori dupa cele duhovnicesti, cautati sa prisositi in ele, spre zidirea Bisericii” (I Corinteni 14, 1-12). Ravna izvorata dintr-o mandrie ascunsa este insa una amara, care nu aduce cinste. “Cine este, intre voi, intelept si priceput? Sa arate, din buna-i purtare, faptele lui, in blandetea intelepciunii. Iar daca aveti ravnire amara si zavistie in inimile voastre, nu va laudati, nici nu mintiti impotriva adevarului. Intelepciunea aceasta nu vine de sus, ci este pamanteasca, trupeasca, demonica” (Iacov 3, 13-15).
“Cel ce are ravna, dar fara cunostinta, rataceste in gandurile si lucrarile sale; inchipuindu-si ca lucreaza pentru slava lui Dumnezeu, calca legea iubirii pentru aproapele. Fierband in zelul sau, faptuieste cele potrivnice poruncilor legii si voii dumnezeiesti. Faptuieste raul, ca sa se intample ceea ce crede el a fi binele. Ravna lui e ca focul ce distruge si nimiceste. Prapadul merge inaintea lui, iar pustiirea ii vine pe urma. Se roaga la Dumnezeu sa arunce foc din cer, ca sa-i inghita pe toti cei ce nu-i impartasesc principiile si convingerile. Cel ce are ravna, dar fara cunostinta, ii uraste pe toti ce au alta religie sau alta credinta, nutrind fata de ei pizma si manie nestinsa. Se impotriveste patimas la duhul adevarat al legii dumnezeiesti, staruie fara judecata sa-si apere propriile-i pareri si credinte, se lasa purtat de zelul orbesc de a birui in toate, de ambitie, de dorinta de a invinge cu orice pret, de vrajba si de placerea de a aduce pretutindeni si oricand tulburare. In sfarsit, este un om aducator de pieire” (Sfantul Ierarh Nectarie din Eghina).
Ravnitorii pentru cele sfinte nu au voie sa priveasca spre pacatele altora, precum nici sfintii nu au privit spre greselile celorlalti, fara a fi intrebati de aceia. Crestinii care dobandesc o cunoastere teoretica, mai ales din carti profunde, ajung sa se vada pe ei insisi implinitori ai celor citite si sa ceara celorlalti aceeasi vietuire. Astfel, se ajunge treptat la o preocupare excesiva de greselile celorlalti, precum si la o dorinta nesanatoasa de a face ordine in biserica. Chiar daca, adesea, acestia sunt inconstienti de ceea ce fac, ei cauta mai multa apreciere de la cei din jurul lor, decat slujirea lui Dumnezeu si a semenilor.
“Ravna este periculoasa atunci cand este lasata de capul ei; dar cine a imprejmuit-o cu ascultarea sau cu lepadarea de voia si de judecata proprie si a legat-o cu pravile, acela n-are de ce sa se teama: n-are decat sa ravneasca! Este adevarat ca ravna presupune rapiditatea actiunii, dar nu si nesabuinta sau nesocotinta. Ea inseamna: mergi, nu pierde vremea, nu taragana, alearga cu sarg, dar alearga supravegheat, pe calea indicata. Niciodata sa nu te consideri ajuns, ci doar in cautare. Nu te increde in implorarile patimilor, nu te increde in taria virtutilor tale, caci poti pierde totul intr-o clipita. Nu te uita indarat, ci inainte. Tot ce ai este de la Dumnezeu; tot in puterea Lui este a ti le lua inapoi. Iata adevarata alcatuire a duhului ravnitor, care este neprimejdioasa, solida, neingaduind nici o fisura: nici infierbantare naravasa, nici incredere in sine sau ingamfare” (Sfantul Teofan Zavoratul).
Sfantul Apostol Pavel ne indeamna sa ne departam de ravnitorii care “infatiseaza” adevarata credinta, insa cu faptele arata mandrie si asprime asupra celorlalti: “In zilele din urma vor veni vremuri grele; ca vor fi oameni iubitori de sine, iubitori de arginti, laudarosi, trufasi, hulitori, neascultatori de parinti, nemultumitori, fara cucernicie, lipsiti de dragoste, neinduplecati, clevetitori, neinfranati, cruzi, neiubitori de bine, tradatori, necuviinciosi, ingamfati, iubitori de desfatari mai mult decat iubitori de Dumnezeu, avand infatisarea adevaratei credinte, dar tagaduind puterea ei. Departeaza-te si de acestia. Caci dintre acestia sunt cei ce se vara prin case si robesc femeiusti impovarate de pacate si purtate de multe feluri de pofte, mereu invatand si neputand niciodata sa ajunga la cunoasterea adevarului” (II Timotei 3, 1-8).
Deoarece mandria sta intru totul ascunsa, ea neputand fi vazuta, un crestin ravnitor cu o ravna gresita poate ajunge usor la patimi precum mania, dispretul si ura, in numele iubirii de Dumnezeu. Nici o greseala practica a celuilalt nu este suficient de mare incat sa ne indreptateasca mania si caderea din dragoste fata de acela. Cand fariseii au adus la Hristos o femeie prinsa in adulter, spre a vedea daca va incalca sau nu Legea, care cerea omorarea ei cu pietre, Mantuitorul le-a spus: “Cel fara de pacat dintre voi sa arunce cel dintai piatra asupra ei” (Ioan 8, 7).
Ravniti insa la darurile cele mai bune !
“Pe unii i-a pus Dumnezeu, in Biserica: intai apostoli, al doilea prooroci, al treilea invatatori; apoi pe cei ce au darul de a face minuni; apoi darurile vindecarilor, ajutorarile, carmuirile, felurile limbilor. Oare toti sunt apostoli? Oare toti sunt prooroci? Oare toti invatatori? Oare toti au putere sa savarseasca minuni? Oare toti au darurile vindecarilor? Oare toti vorbesc in limbi? Oare toti pot sa talmaceasca? Ravniti insa la darurile cele mai bune.
Si va arat inca o cale care le intrece pe toate: De as grai in limbile oamenilor si ale ingerilor, iar dragoste nu am, facutu-m-am arama sunatoare si chimval rasunator. Si de as avea darul proorociei si tainele toate le-as cunoaste si orice stiinta, si de as avea atata credinta incat sa mut si muntii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Si de as imparti toata avutia mea si de as da trupul meu ca sa fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseste.
Dragostea indelung rabda; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieste, nu se lauda, nu se trufeste. Dragostea nu se poarta cu necuviinta, nu cauta ale sale, nu se aprinde de manie, nu gandeste raul. Nu se bucura de nedreptate, ci se bucura de adevar. Toate le sufera, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda. Dragostea nu cade niciodata” (I Corinteni 12, 28-31; 13, 1-13).
Teodor Danalache
