Căutare

Cautare:

Categorii

Arhiva

Moartea în era Facebook

Într-un mic oraş din România a murit un tânăr de 26 de ani. Pe reţelele de socializare, dispariţia lui a fost transformată într-un spectacol macabru. Un caz cât un fenomen: moartea în vremurile comunicării pe internet.

Suntem într-o zi de marţi din primăvara anului 2012, tocmai pe la prânzul cel mic. În bătăturile caselor aşezate de-a valma pe dealurile din jurul Nehoiului, o localitate buzoiană ascunsă la curbura Carpaţilor, se porneşte un fel de agitaţie.

Femeile îşi lasă treburile baltă şi dau a se striga peste garduri, colportând o veste cumplită. Zice că ar fi murit un flăcău de la Podu Negru, de-ai lu’ Gigel Dragomir, care era gardian şi s-a prăpădit şi el acum trei ani, bolnav de inimă.

Babele ciulesc urechile, aşteptând confirmarea. După ce aud clopotul bisericii şi se opresc o clipă în loc pentru a se convinge că, într-adevăr, clopotul bate a mort, ies pe la porţi şi ţin calea oamenilor, întrebând pe care se nimereşte să treacă. Una mai descurcăreaţă a aflat ce s-a petrecut şi acum povesteşte mai departe: „În dimineaţa asta a murit, flăcău tânăr, la 25 de ani. Zice că s-a trezit bun-zdravăn, a mâncat cu frac-su, amândoi, – lucrau la unu’ la o casă – şi s-au pregătit să plece. Frac-su a ieşit până afară şi a auzit gălăgie, zgomot de vase trântite. S-a dus repede şi l-a găsit căzut jos. S-a speriat, a strigat la el, l-a udat cu apă şi atuncea s-a trezit, săracu’. A făcut ochii mari şi atâta a mai zis: «Ce-ai, mă, cu mine?»”.

Aşa se trăieşte moartea pe meleagurile noastre de zeci, poate de sute de ani. Oamenii au nevoie să simtă, din când în când, apropierea ei înfricoşătoare. Să o vadă la lucru, ivindu-se pe neaşteptate, lovind cu cruzime, născocind tragedii pe care nimeni n-ar putea să le imagineze. Nu e loc pentru minciuni nevinovate. Finalul poate să vină oricând şi dincolo de el nu se mai ştie nimic. Singura certitudine e omul întins în sicriu. Sicriul coboară în pământ şi lumea merge mai departe.

Viaţa într-o nouă dimensiune

Numai că, de câţiva ani încoace, oamenii nu mai trăiesc doar în dimensiunea pe care o ştim, ci şi într-o lume paralelă creată în mediul virtual. Realizările, dezamăgirile, orele de program, vacanţele, campaniile electorale, ieşirile în oraş, venirea pe lume a a copiilor, căsătoriile, despărţirile, totul. Tot ce există în lumea reală se trăieşte şi pe Facebook pentru că oamenii îşi doresc ca viaţa lor să mai existe undeva, mai palpitantă şi mai fericită, aşa cum viaţa starurilor mai există o dată în reviste, la televizor şi în ziare.

Pe reţelele de socializare, oamenii au devenit ziariştii mondeni ai propriilor vieţi, pe care le prezintă ca pe nişte poveşti de succes sclipitoare, deşi complet desprinse de realitate. Facebook are un miliard de utilizatori în întreaga lume. Şi fiecare vrea să fie cineva în acest loc în care nimeni nu este nimic.

Mulţi s-au prins cu entuziasm în jocul acesta superficial al socializării şi poate n-ar fi atât de grav dacă ar exista o limită. Dar nu există. Nici măcar în faţa morţii nu există. Se socializează şi în jurul ei şi abia aici avem de a face cu apogeul acestui fenomen. Pe Facebook, moartea devine un eveniment de viaţă care trebuie încadrat în reperele lumii virtuale, unde totul e pozitiv, unde toată lumea ştie şi poate să meargă mai departe: rudele celui dispărut sunt încurajate, mortul e glorificat, drama – minimalizată. El, de fapt, n-a murit, nu se duce la doi metri sub pământ, nu-i putrezesc oasele. Nu, el a plecat să înveselească îngerii.

Lui Cristina Zuzulina îi place asta

Bogdan Dragomir, pentru prieteni Bucea, a fost, până nu demult, unul din cei 4,5 milioane de români care şi-au deschis un cont pe Facebook. Oricine, din orice colţ al lumii, putea să intre pe pagina lui şi să vadă. Informaţii generale: „Bogdan Dragomir, din Nehoiu, trăieşte în Nehoiu, într-o relaţie cu Cristina Zuzulina”. Şi poze: Bucea cu prietenii la terasă, pe după gât, Bucea la malul mării, Bucea în diverse ipostaze. O parte din viaţa lui.

Dar iată că în „timeline-ul” său, în scurta viaţă virtuală a utilizatorului Bogdan Dragomir, apare, la un moment dat, ceva cu totul neaşteptat. 15 mai, la 13.50. Miruna Petre scrie: „Nu te vom uita niciodată! Dumnezeu să te odihnească!”. Lui Cristina Zuzulina îi place asta. 15 mai, la 15.46, Cristina Zuzulina lasă un comentariu: „…şi să aibă grijă de noi de acolo :|:((“. 15 mai, la 15.48, Miruna Petre: „Sigur aşa va fi! Ai grijă de tine şi fii tare, el te va iubi chiar dacă nu mai este printre noi!”. 15 mai, la 15.50, Cristina Zuzulina răspunde: „Şi eu îl voi iubi mereu :(“.

Aşa se moare pe Facebook. Cineva pune o postare banală pe „peretele” tău şi gata, oricine, din orice colţ al lumii, poate să afle că nu mai eşti. Deja ţi se dau asigurări că nu vei fi uitat niciodată. Şi prietena ta e acolo, dă „like-uri”, îţi face declaraţii de dragoste şi primeşte încurajări. E o realitate! Tu ai murit de câteva ore şi femeia ta, despre care ai crezut că va încremeni de durere, are puterea să se aşeze la calculator, să deschidă site-uri, să tasteze parole şi să-şi arate suferinţa punând paranteze întoarse cu două puncte înainte.

Poate că nu-ţi place această imagine îngrozitoare, dar nu mai poţi face nimic. Când ai ales să-ţi deschizi un cont şi să exişti în lumea virtuală, ar fi trebuit să te gândeşti că se poate întâmpla şi asta. Acum e prea târziu. Ai murit. Nu mai eşti al tău. Aparţii prietenilor tăi şi tuturor celor care vor intra pe contul tău de Facebook să-şi exprime regretele, să-şi îmbunătăţească imaginea arătându-le tuturor ce deştepţi şi ce sensibili sunt ei. Şi tu ştii că dacă ar fi suferit cu adevărat n-ar fi fost aici. Dar nu mai poţi face nimic.

“Omul nu este stăpân pe suflarea lui ca s-o poată opri şi n-are nicio putere peste ziua morţii. El nu ştie ce se va întâmpla căci n-are cine-i spune.”
Eclesiastul 8.8

“Cei vii măcar ştiu că vor muri; dar cei morţi nu ştiu nimic. Şi dragostea lor şi ura lor şi pizma lor de mult au şi pierit şi niciodată nu vor mai avea parte de tot ce se face sub soare.”
Eclesiastul 9. 5-6

Când nimeni nu mai pune preţ pe tăceri şi pe gânduri

Bogdan Dragomir a murit în dimineaţa zilei de 15 mai 2012. Inima lui a încetat să mai bată, deşi avea doar 26 de ani şi nu suferise niciodată de nimic. Ce ar mai fi de spus? Când, dacă nu în faţa unei astfel de tragedii, este potrivită tăcerea şi gândurile care vin odată cu ea? Şi la capătul gândurilor – o revelaţie, ca o vorbă din bătrâni: nu e nimic.

Dar cine să mai pună preţ pe tăceri şi pe gânduri? În ziua de 15 mai, contul de Facebook al utilizatorului Bogdan Dragomir a fost luat cu asalt. Zeci de prieteni şi de prieteni ai prietenilor au găsit de cuviinţă să spună ceva, să lase comentarii, să arate că şi ei suferă, că şi pe ei i-a atins. Şi lângă comentarii – pozele lor de profil, în care apăreau fericiţi, sărutându-şi iubitele, petrecând prin discoteci sau pe plaje, la bustul gol şi cu ochelari de soare la ochi. Toţi îşi exprimă sincere regrete şi condoleanţe, toţi spun că nu le vine să creadă aşa ceva.

Apare Cayu

15 mai, la 19.57. Apare Cayu, la pielea goală. Şi zice Cayu: „Am o durere mare în suflet! Am pierdut un prieten adevărat. Dumnezeu să te odihnească în pace, că de iertat nu are de ce, că nu ai greşit cu nimik. Condoleanţe celor apropiaţi”. 15 mai, la 23.18. Didi Chiru întăreşte: „Ai dreptate, vecine!!! Pakatoshii suntem noi shi plătim prin suferintza!!!”.

E un tablou înfiorător. Unii încearcă să filozofeze („sunt şocată… acum eşti, acum numai eşti”), alţii mimează disperarea („nu poate fi adevărat!”), alţii par uşor detaşaţi („mda, nici mie încă nu-mi vine a crede… mi-am pierdut un frate”). Cristina Zuzulina intră în centrul atenţiei: acceptă cererile de prietenie, primeşte sfaturi, poartă dialoguri pline de miez. „De ce soarta a fost aşa crudă cu voi???”, întreabă Oana Panait. Şi Cristina Zuzulina răspunde: „Nuj, poate că ne iubeam prea mult”.

Şerban Elena (verişoară) îşi strigă şi ea durerea pe Facebook: „Aş vrea să îmi revin dar nu pot, durerea din suflet este prea mare ca să mai fac sau să zic ceva…ştiu doar k îmi este dor de tine, vreau să ai grijă de noi de acolo de sus :(((( Nu te vom uita niciodată! Cristina Zuzulina, să fii puternică”. Şi chiar dacă durerea din suflet este prea mare, găseşte totuşi puterea să răspundă mesajelor de condoleanţe, postând mulţumiri însoţite de multe feţe triste.

Apar, bineînţeles, şi filmuleţele postate pe YouTube. Sunt distribuite de zeci de ori. Pozele cu Bucea se derulează pe muzica formaţiei Holograf, însoţite de cugetări: „Te-a luat Dumnezeu acolo sus, între îngeri”. Unele poze sunt prelucrate repede în „Paint” şi transformate în postere. O bandă neagră într-un colţ, un mesaj scurt şi gata, posterul devine „viral”. Chiar dacă unele mesaje sunt scrise greşit („În memotia lui Bogdan”). Ce mai contează? „Like-urile” curg. Cu sutele. Toată lumea este pe Facebook. Şi Bucea zace întins în sicriu, fără suflare.

Pentru ce toate acestea? De ce atâtea minciuni când adevărul se află în imaginea de la începutul acestui articol? Oare n-ar fi mai bine ca în faţa morţii să rămânem aşa? Să ne lăsăm treburile baltă şi să ne strigăm peste garduri. Să ne îngrozim şi să ne întrebăm ca babele: oare ce e omul şi cât valorează el? Omul, cel luat din pământ.

Întâlnirea cu îngerii

Au trecut cele trei zile. Sicriul a coborât în mormânt şi peste mormânt s-a aşternut liniştea. Doar câte un întârziat, precum Pupăză Maria, mai tulbură apele lumii virtuale: „Porţile Raiului s-au deschis, iar îngerii l-au primit pe Bogdan.

Condoleanţe!”. Ce mare dreptate ai, Pupăză Maria! Îl putem vedea pe Bucea intrând detaşat pe Porţile Raiului şi dând noroc cu îngerii care i-au ieşit în întâmpinare. Porţile s-au închis în urma lor, iar noi ne putem vedea liniştiţi de viaţa noastră. Iată, se apropie vara. E vremea vacanţelor şi a nopţilor fără sfârşit. Ne vom distra, vom pune poze pe Facebook şi vom aduna multe „like-uri”. Suntem tineri, vom trăi şi vom merge mai departe.

31 mai, la 09.08. Cristina Zuzulina a trecut de la „logodită” la „singură”. Bogdan Dragomir a rămas mai departe „într-o relaţie”. Contul lui a mai existat câteva săptămâni, ca în legendele bătrânilor care spun că sufletul celui dispărut mai zăboveşte o vreme prin lume, iar apoi a dispărut definitiv din spaţiul virtual.

A venit toamna şi cineva şi-a amintit că de la moartea lui Bucea au trecut patru luni. Cristina Zuzulina se întreabă „de ce a vrut ăla de sus să suferim aşa de tare?”, iar apoi strigă „nu mai suporrrtttttt :((((((” şi scrie comentarii după comentarii. Dar timpul a trecut şi numai „3 persoane apreciază asta”.

Şi o să vină iarna la Nehoiu, iar apoi primăvară şi după ea alte primăveri. Şi, odată cu ele, uitarea. Într-o zi, Cristina Zuzulina va anunţa pe Facebook că este „într-o relaţie” şi va pune poze cu un alt bărbat. Şi cine va putea să o condamne când e firesc să meargă înainte? Apoi  ea îmbrăcată în rochie de mireasă, apoi cu primul copil. Oamenii vor „aprecia” şi asta şi îşi vor etala mai departe falsele lor poveşti fericite. Iar Bucea va vedea totul. Şi nu va putea face nimic.

 

Lasati un raspuns