Căutare

Cautare:

Categorii

Arhiva

„Amin” pentru statuia lui Saguna la Jula

Premierul ungar a spus „amin” pentru amplasarea statuii mitropolitului Andrei Saguna la Jula. Cu sigurantã i-a fost greu lui Orbán Viktorsã rosteascã acele câteva cuvinte de aprobare si nici nu stim (doar bãnuim) care si cât de mare va fi pretul pe care România va trebui sã-l plãteascã în schimb. Sau crede si el cã România a plãtit deja destul? Cã România le-a permis si pânã acum ungurilor sã-si punã statui si plãcute bilingve unde au vrut ei? Si iatã, acum, a sosit timpul ca sã facã si ungurii un gest fatã de români, de fapt, fatã de nationalitatea românã din Ungaria, care are nu numai obligatii fatã de tara în care trãieste, ci si drepturi.

Imediat dupã obtinerea de cãtre ministrul român de externe Titus Corlãtean a promisiunii lui Orbán, presa de extrema dreaptã din Ungaria a si început sã agite spiritele. Exact ca acum 4 ani, când s-a discutat prima datã despre aceastã doleantã a românilor, s-au scris articole acuzatoare si jignitoare la adresa primului mitropolit al Ardealului. De exemplu, cã nu are ce cãuta o statuie a lui în Ungaria! De ce nu? Doar s-a nãscut pe teritoriul acestei tãri, la Miscolt. Sau: Niciodatã nu a trecut prin Jula, atunci de ce ar trebui sã aibã o statuie în acest oras!? De ce, ungurii cãrora li s-au pus statui si busturi prin toatã România, au cutreierat toatã tara?

Pentru românii din Ungaria, Andrei Saguna este un simbol. Un simbol al demnitãtii nationale, al puterii de sacrificiu pentru propriul popor. Memoria vremii spunea despre el: „Saguna a fost un dangãt de clopot care a trezit din amortire constiinte si destine, a redat sperante si vigoare, a pus plugul în brazdã si a deztelenit ceea ce ameninta sã devinã pârloagã”. Nu se stie cine a spus aceste cuvinte, nu conteazã nici dacã le-a spus sau nu, deoarece pentru românii din Ungaria de azi viata si activitatea lui Andrei Saguna este foarte reprezentativã.

S-a nãscut pe pãmântul Ungariei de azi din pãrinti aromâni, a trãit drama minoritarului atât prin religia sa cât si prin nationalitate, si-a croit un drum în viatã prin care a devenit una dintre cele mai mari personalitãti ale poporului sãu. Sunt si printre noi unii care se întreabã dacã într-adevãr avem nevoie de statuia lui Saguna. Bineînteles, rãspunsul poate fi si NU. Nu avem nevoie, dacã nu mai vrem sã fim români. Nu avem nevoie, dacã vrem ca si în continuare sã fim tratati ca niste maimute care doar danseazã si cântã când este cazul, dar limba si credinta strãbunã am uitat-o deja. Maimutele sunt mult mai bune marionete, decât oamenii care vor sã vorbeascã si sã se roage în limba strãbunilor. Ãstia din urmã uneori chiar si gândesc. Si asta nu prea place. Cui îi este fricã de statuia lui Saguna? Ungurilor care cred cã adevãrul si dreptatea poate fi întotdeauna numai de partea lor, dar si unor români care nu-si cunosc trecutul si valorile, care nu recunosc faptele mari ale înaintasilor.
Cum zicea Ioan Lupas: „E posibil sã mai aibã numele lui Saguna si azi un sunet cam neplãcut – pentru unii! Acest sunet, care seamãnã foarte mult a mustrare pentru cei ce nu-si îndeplinesc datoria constient si cu demnitate, va fi bine sã-l pãstreze si în viitor. Pentru toti Românii de bine însã acest nume va trebui sã rãsune, cât mai des si mai întetit, ca o trâmbitã de chemare la muncã nepregetatã, la luptã constientã si nesovãitoare, la îndeplinirea bãrbãteascã, fãrã zãbavã, a datoriilor fatã de lege si neam…”.

Existã azi în Ungaria o bisericã ortodoxã care însã nu se teme de numele lui Saguna. În lãcasul ctitorit de strãmosii lui, la Miscolt, numele lui Saguna este pomenit la finalul fiecãrei slujbe. Acolo numele lui nu sunã a pericol, ci este rostit cu demnitate si pretuire, în limba maghiarã, de un preot maghiar. Acest exemplu ar trebui sã-l preluãm si noi în bisericile noastre. Sã-l pomenim nu numai în ziua în care l-am fãcut sfânt, pe 30 noiembrie, ci si în celelalte duminici si sãrbãtori.
Eva Simon, Foaia Romaneasca, nr. 41

Lasati un raspuns