Fiul meu era în clasa a opta la o şcoală catolică, iar eu eram un catolic nepracticant. De fapt, eram mai mult decât un catolic nepracticant. În acel moment al vieţii mele, mă consideram catolic, ateu, budist. Am crescut în credinţa catolică. Am trecut la ateism. Am cochetat cu budismul Zen şi am citit poeţi Zen, am meditat – ca un mod de a trăi momentul şi de calmare a minţii mele hiperactive. Chiar şi aşa, am con siderat că fiul meu trebuie să cunoască ceea ce am considerat a fi moştenirea mea culturală catolică germano-polonezo-irlandeză. Astfel încât, pentru a acoperi măcar partea catolică a moştenirii, mi-am trimis fiul la o şcoală catolică.

Eram în maşină într-o zi, pe drumul de la şcoala lui spre casă, când fiul meu mi-a pus o întrebare foarte simplă: “Este Isus Dumnezeu?” Nu am ştiut ce să îi răspund. Desigur, deoarece mă consideram ateu, nu credeam în Dumnezeu. Nu puteam să îi spun, aşadar: “Da – Isus este Dumnezeu”. De asemenea, nu eram pregătit să îi spun că nu credeam în Dumnezeu. Din punctul meu arogant de vedere, consideram că nu era nevoie să îi spun. Credeam că va descoperi în cele din urmă adevărul singur, fiind o persoană care gândeşte. În afară de aceasta, nu doream să îmi îndoctrinez fiul în acelaşi mod în care fusesem eu îndoctrinat copil fiind. Eram mai bun, mă gândeam eu, decât toţi cei care, indiferent de convingeri, credeau că trebuie să îşi crească copiii astfel încât să creadă exact ceea ce cred ei. În acelaşi timp, doream să fiu cinstit faţă de ceea ce credeam eu că era adevărul istoric.

Aşa că am răspuns: “Este şi nu este”. Fiul meu nu a fost chiar satisfăcut de răspunsul meu deştept şi vag şi mi-a cerut să îi explic ce am vrut să spun, lucru care m-a bucurat, deoarece am considerat că era un semn foarte bun al curiozităţii şi inteligenţei sale. “Catolicii cred că Isus este Dumnezeu şi că a devenit om”, am spus. “De ce a devenit om?”, a întrebat fiul meu. I-am vorbit atunci despre Adam şi Eva şi despre căderea din Rai, cât de bine am putut să îmi amintesc din timpul şcolii mele catolice. I-am vorbit despre Preasfânta Treime şi chiar despre vechea imagine a trifoiului folosită de Sf. Patrick, despre care mi-au vorbit profesorii mei de la “Sfânta Maria” din Alexandria, Virginia, cu atât de mult timp în urmă.

A înţeles cu uşurinţă şi i s-a părut interesant. Apoi mi-a pus cea mai grea întrebare dintre toate: “Tu crezi că Isus este Dumnezeu?” A fost un moment de criză pentru mine. A fost de asemenea un moment stânjenitor şi de teamă. În adâncul meu eram stânjenit, cred, pentru că nu aveam credinţă. Îmi era de asemenea teamă. Îmi era teamă că părerile mele i-ar putea crea probleme la şcoală. Dacă profesorii şi preoţii lui ar descoperi că eram ateu? Dacă s-ar fi dus la şcoală şi ar fi spus: “Tatăl meu nu crede că Isus este Dumnezeu, şi nici eu nu cred! El este budist Zen şi îl văd stând în postura de meditaţie aproape în fiecare seară! Ne-am ras capetele împreună odată şi toată lumea a crezut că eram călugări budişti!”

În acel scurt moment, am văzut două căi înaintea mea. Oare să îi spun adevărul, că nu credeam, sau să îi dau un răspuns oarecum echivoc? Am ales ultima variantă. “Nu contează ce cred eu despre aceasta”, am spus. “Contează ceea ce crezi tu. Va trebui să răspunzi tu însuţi la întrebarea dacă Isus este Dumnezeu.” L-am redus la tăcere. Părea să fi căzut serios pe gânduri. Nu mi-a mai pus nici o întrebare în acea zi, şi nu îmi amintesc să mai fi discutat cu mine despre Dumnezeu vreodată timp de mulţi ani, până când a ieşit din adolescenţă şi a devenit un adult care a avut mari greutăţi în tinereţe.

În cele din urmă, fiul meu şi-a răspuns la întrebare. Chiar dacă nu a devenit un ateu, aşa cum devenisem eu, nu a devenit nici creştin. Astăzi, la aproape 30 de ani, este agnostic. Sunt fericit să spun că are credinţă în Dumnezeu, pare deschis să afle mai multe despre creştinism şi catolicism, şi pare să îi facă plăcere să îmi împărtăşesc credinţa cu el. Mă uit în urmă la acel moment şi mă văd ca pe un părinte care a greşit. Tocmai în acel moment în care aş fi putut să îl învăţ pe fiul meu adevăratul sens al vieţii noastre pe acest pământ, rătăceam prin deşert. În momentul în care fiul meu ar fi putut să îmbrăţişeze creştinismul şi credinţa catolică, eu eram pierdut, confuz şi dezordonat în gândire.

Fundamentul familiei

Catehismul Bisericii Catolice ne învaţă că familia “este prima şcoală de viaţă creştină” şi biserică domestică, unde copiii primesc prima vestire a credinţei. Este de asemenea “o şcoală de dezvoltare umană”. În căminul familiei “se învaţă răbdarea şi bucuria muncii, iubirea fraternă, iertarea generoasă, mereu repetată, şi mai ales cultul divin prin rugăciune şi oferirea vieţii” (nr. 1655-1658). Sunt un martor al înţelepciunii Bisericii. Chiar dacă nu s-au conformat exact definiţiei unei bune case catolice, părinţii mei s-au asigurat că am învăţat credinţa. M-au dus la Liturghie duminica şi m-au înscris la o şcoală catolică. În timp ce ei nu au fost complet educaţi în credinţă, au înţeles suficient de mult cât să îmi insufle învăţătura Bisericii. Din păcate, am părăsit Biserica la începutul anilor ’70, ca student la colegiu copleşit de o cultură seculară denunţând şi revoltându-se împotriva Bisericii.

Totuşi, am avut o bază de credinţă. În timp ce Biserica a devenit din ce în ce mai eficientă în a vorbi împotriva dezordinii din lumea seculară şi a eforturilor de a-i fi redusă la tăcere vocea înţeleaptă, am putut să îi aud învăţăturile deasupra zgomotului. Am putut să văd exemplul celor care trăiau cu adevărat în credinţă, în special pe cel al Fericitului Papă Ioan Paul al II-lea. Era neclintit şi calm în furtuna relativismului şi ne-a oferit Catehismul astfel încât să cunoaştem, să trăim şi să ne apărăm mai bine credinţa. Sunt sigur că unul dintre motivele pentru care sunt astăzi catehet îl constituie exemplul său şi înţelepciunea sa de a asigura catolicilor o sursă autentică de învăţătură a Bisericii, aflată la îndemână, care să îi ajute să respingă învăţăturile false. Acum că m-am întors la Biserică, sunt de asemenea în mod special recunoscător pentru pontificatul Papei Benedict al XVI-lea, care a continuat munca Fericitului Ioan Paul al II-lea şi a înaintaşilor acestuia, ale căror cateheze profunde m-au ajutat să cresc în credinţă.

Fiul meu nu primise o bază similară, şi era responsabilitatea mea să îl ajut să o construiască. Casa mea, casa în care a crescut, nu a fost creştină până când el a împlinit 21 de ani. În ultimă instanţă, a fost martorul convertirii tatălui său rătăcitor. Ca părinţi, suntem chemaţi nu numai să îl urmăm pe Cristos, ci şi să îi conducem pe copiii noştri către El. Doar cunoscând şi trăind învăţăturile Bisericii le putem oferi copiilor noştri mantia credinţei, care să îi ajute să reziste în faţa furtunii puternice dezlănţuite în afara casei catolice.

Una dintre cele mai importante resurse pentru înţelegerea şi transmiterea credinţei noastre este Catehismul. Ne poate ajuta să ne îndeplinim responsabilitatea de părinţi de a fi cateheţii cei dintâi şi permanenţi pentru copiii noştri, chiar şi după ce devin adulţi şi au familiile lor. Fără exemplul nostru viu şi disponibilitatea noastră de a discuta cu ei despre convingerile noastre religioase, copiii noştri şi copiii copiilor noştri ar putea deveni agnostici sau chiar atei. Chiar şi având exemple puternice de trăire creştină, copiii noştri tot ar putea să rătăcească în afara Bisericii pentru o vreme, aşa cum am făcut şi eu. Dacă au însă o bază de credinţă, în cele din urmă, prin mila lui Dumnezeu, se vor trezi şi se vor întoarce la adevărul pe care l-au abandonat.

Una dintre priorităţile din viaţa mea acum este să repar eşecul pe care l-am avut în transmiterea credinţei către fiul meu când era copil. Acum mă folosesc de fiecare oportunitate să construiesc fundamentul pe care nu i l-am oferit când a fost mai tânăr. Aceste momente nu sunt atât de dese pe cât mi-aş dori să fie, dar cu ajutorul Domnului nostru, al Catehismului şi al altor resurse sunt întotdeauna pregătit să îi ofer părerile mele asupra chestiunilor doctrinale sau spirituale şi să îi răspund cu exactitate şi clar de fiecare dată când are întrebări. Mi-am abandonat misiunea de catehizare a fiului meu când era copil, dar îmi asum foarte serios responsabilitatea de evanghelizare a lui acum.

De curând, fiul meu m-a sunat pentru că dorea să ştie dacă îngerii pe care îi văzuse într-un show TV aveau vreo legătură cu Biblia. Mi-am scos materialele de studiu biblic, Catehismul şi Dicţionarul biblic catolic al lui Scott Hahn şi am petrecut aproximativ 40 de minute discutând despre îngeri şi demoni şi citindu-i anumite pasaje din Biblie. Am avut discuţii asemănătoare despre Apocalips şi despre “Paradisul pierdut” al lui John Milton. Pentru a-i încuraja explorarea chestiunilor legate de creştinism, i-am dat sau recomandat o largă varietate de cărţi şi comentarii despre care ştiu că sunt fidele învăţăturilor Bisericii. Deşi am fost tentat să îi dau o bibliotecă întreagă de cărţi, precum şi abonamente la toate revistele catolice pe care le-am citit, am descoperit că este mult mai receptiv la cadourile mele atunci când ele vin ca răspuns la o discuţie iniţiată de el. Cel mai bun lucru pe care îl pot face în astfel de situaţii, cred, este să îi hrănesc interesul.

Predicaţi prin ceea ce practicaţi

Copiii învaţă prin observaţie şi imitare. Ei observă cum se comportă adulţii şi le imită comportamentul. Copil fiind, fiul meu a observat că pentru părinţii lui religia nu era importantă. Astfel că şi-a însuşit şi a imitat comportamentul nostru. Ca tânăr, însă, a fost martor la schimbarea mea. Este martor la cât de mult înseamnă pentru mine şi pentru convertirea mea iubirea pentru Cristos şi pentru Mireasa Sa. Mi-a şi spus că a observat cum credinţa a adus o schimbare în viaţa mea, în modul în care îi tratez pe ceilalţi. De asemenea, a observat şi alte lucruri, precum faptul că spun rugăciunea înainte să ne aşezăm la masă, icoanele cu Isus şi Maria şi crucifixul din biroul meu.

Fiul meu, la fel ca mulţi din generaţia lui, este dispus să mă lase să fiu eu însumi. Aceasta înseamnă că nu trebuie să îmi ascund credinţa de el. Înseamnă de asemenea că trebuie să îl las să fie el însuşi, ceea ce poate fi foarte greu pentru un părinte. Trebuie să mă mulţumesc cu interesul pe care îl are faţă de credinţa mea. Nu pot să îi impun credinţa. Până când este dispus să discute cu mine deschis despre credinţa catolică, trebuie să mă concentrez pe a-i arăta cum îmi trăiesc şi îmi practic credinţa în loc să îi predic. Nu este deloc un lucru rău. Dacă sunteţi părinţi de copii mici care tocmai învaţă credinţa, atunci voi în mod special puteţi practica ceea ce pr. Robert Spitzer numeşte “a face” în cartea lui, “Cei cinci stâlpi ai vieţii spirituale”. Puteţi vorbi cu copiii voştri după Liturghie despre Evanghelia duminicii, sau puteţi să îi întrebaţi direct ce au discutat la cateheză. Puteţi de asemenea să vă faceţi timp să studiaţi cu ei Scriptura sau materiale catehetice.

Aceia dintre noi însă care au copii ce nu au îmbrăţişat niciodată credinţa, sau care s-au îndepărtat, trebuie în mod special să practice ceea ce pr. Spitzer numeşte “a fi împreună”. Pr. Spitzer povesteşte cum, atunci când era în seminar, l-a văzut pe profesorul de latină de 90 de ani cum se uita singur la un meci de fotbal în sala cu televizor. Astfel că s-a aşezat lângă el şi au urmărit împreună ultimele minute ale meciului. Nu au vorbit, dar la finalul meciului profesorul de latină şi-a exprima recunoştinţa faţă de pr. Spitzer pentru simplul fapt că şi-a petrecut un timp cu el. Petreceţi-vă astfel timpul cu copiii voştri şi îşi vor exprima şi ei recunoştinţa. În plus, în asemenea momente putem să predicăm într-adevăr Evanghelia fără cuvinte.

Perseveraţi în rugăciune

Chiar dacă fiul meu este agnostic, nu sunt îngrijorat. O am în minte tot timpul pe Sf. Monica, cea care s-a rugat ani de zile pentru ca fiul ei, Augustin, să se convertească. Prin rugăciune şi prin exemplul său viu, în cele din urmă a contribuit la câştigarea sufletului fiului său pentru Cristos – precum şi a sufletului învăţăcelului acestuia, Alypius (care va deveni într-o zi Episcop) şi al fiului lui nelegitim, Adeodatus. A câştigat de asemenea sufletul soţului său odinioară brutal, Patricius. Sf. Monica a perseverat în rugăciune, şi Dumnezeu a răspuns la rugăciunile sale. Fiul ei, Sf. Augustin, a devenit unul dintre cei mai de seamă gânditori şi teologi ai Bisericii. Deoarece Dumnezeu a fost atât de răbdător cu mine, simt că în rugăciunea pentru convertirea fiului meu pot fi cel puţin la fel de răbdător ca Sf. Monica. Fie ca toţi să ne rugăm mereu la fel de fierbinte ca Sf. Monica.

Desigur, cel mai bun model de răbdare şi perseverenţă este Domnul Isus. Mergeţi la Evanghelie şi meditaţi la cum a câştigat el sufletul femeii samarinene. Gândiţi-vă la El şi la femeia adulteră, la Maria Magdalena, la Sf. Petru sau la Apostolul Paul. Sau, aşa cum am făcut eu de nenumărate ori, meditaţi la icoana Domnului nostru ţinând pe umerii Lui. Liniştiţi-vă. Domnul nostru, Bunul Păstor, este întotdeauna cu voi. Şi împreună cu voi, caută să aducă acasă copiii voştri pierduţi.

 

Autor: Kevin Bezner
Traducere: Liliana Chelcan
Sursa: Lay Witness Magazine, iul/aug 2011

Postat: 14/10/2012 la 10:33 , Scris de lumea.catholica.ro. Categoria: Uncategorized.
Comentariu | Trackback