Căutare

Cautare:

Categorii

Arhiva

Mitropolitul Partenie, sacrificat de dragul legii cultelor

Anul 1909, a spus Nicolae Iorga într-un discurs la Cameră, va rămâne în istorie unul dintre cei mai triști din istoria bisericii.

Biserica trecuse prin mai multe situații stânjenitoare. Urmare a unor acuzații grave, Partenie Clinceni, Mitropolitul Moldovei, și-a dat demisia în luna ianuarie 1909. Cu un an înainte, maica Domnica, stareța de la mănăstirea Nămăești, fusese învinuită de nereguli financiare. Peste toate, Spiru Haret, ministrul Instrucțiunii și Cultelor, își pusese de mult în minte să schimbe legea de organizare a instituțiilor bisericești. 
Din vremea lui Cuza-Vodă, Cultele erau unite la nivel ministerial cu Instrucțiunea Publică, adică învățământul. Biserica și școala au fost socotite atât de intim legate, încât gestionarea celor două instituții se făcea de un minister unic. Din martie 1907, la guvernare se aflau liberalii. Portofoliul Cultelor și Instrucțiunii Publice i-a revenit din nou lui Spiru Haret, specialistul liberalilor în materie de învățământ.

Spiru Haret în conflict cu căpeteniile bisericii
În cursul ministeriatului său, energicul ministru și-a propus să modifice legea cultelor din 1872. Era o lege veche, cu efecte nu prea bune, care-ar fi putut fi totuși corectate. Inițiativa lui Haret s-a lovit de opoziția înalților prelați, a opoziției conservatoare, a partizanilor slobozeniei bisericii în raport cu statul modern. În concluzie, reformele dorite de Haret nemulțumeau.
Pe cât de elogiat a fost Spiru Haret după moarte, pe atât a fost de criticat în timpul vieții. Om al școlii, preocupat în cel mai înalt grad de ridicarea învățământului, a fost combătut vehement pentru poziția sa față de biserică. Adversarii săi nu s-au sfiit să-l acuze de inițierea unui complot contra lui Partenie Clinceni, mitropolitul Moldovei. Ca să-și treacă reformele, Haret a clătinat scaunul lui Partenie atât de viguros, încât prelatul s-a speriat și a demisionat, numai să pună capăt „urgiei”.
În cursul anului 1908, ministerul Haret a discutat cu înalții ierarhi pe marginea proiectului de modificare a legii. Viziunea sa n-a fost pe placul prelaților, care au formulat mai multe amendamente esențiale.
În toamnă, au apărut pe piață două gazete – „Vestitorul” și „Biserica Română”. Publicațiile treceau prin foc și pară biserica ortodoxă, cu toate ale sale. Scriau în ele fel și fel de nemulțumiți de starea de lucruri din biserică – preoți și absolvenți de teologie. În „Biserica Română”, Dumitrache Gomoi, viitor paroh în județul Mehedinți, a adus grave acuzații lui Partenie, mitropolitul Moldovei. Pretindea că prelatul ar fi necinstit pe-o anume Irina Șerban, chiar înainte să o călugărească. Dușmanii lui Haret au pretins că scandalul fusese orchestrat de ministru. Voia să-l șantajeze pe mitropolit – fie își dă acordul pentru modificarea legii dorite de guvern, și astfel afacerea se mușamalizează; fie se opune, și atunci scandalul se aprinde.

Ministru complotist sau prelat nevrednic?
Episodul este relatat de Mariu Theodorian Carada, nepotul lui Eugeniu Carada de la Banca Națională, persoană cu rol neclar în afacerile bisericești ale epocii. „În urma izbucnirii acestui scandal, a venit la mine Ghiță Clinceni, fratele Mitropolitului. Mi-a spus că Guvernul sprijină pe Partenie în așa chip, încât campania se va sfârși cu demisia lui Haret, care a pus la cale campania. De la el am aflat întâiu că acea Iulia Șerban, de care se spunea că ar fi necinstit-o Mitropolitul în ajunul zilei când a călugărit-o, nici nu era călugăriță. Clinceni nu era bine informat, Haret căuta să-l sperie pe Partenie, ca să-i închidă gura și să-și poată trece în pace reformele”.
Dacă Spiru Haret s-a aflat în spatele campaniei, atunci aceasta n-a avut rezultatul scontat de ministru. Speriat, Mitropolitul Partenie și-a dat demisia de bună voie, invocând motive de sănătate. Nu înainte de a-i certa în scris pe „cei care au șoptit la urechi, au vorbit cu glas și au scris bârfeli îngrozitoare” contra lui, pentru a-i „necinsti bătrânețile”. A dezamăgit astfel și guvernul, ce-ar fi contat pe sprijinul său. Dar și pe cei care-l credeau nevinovat. Demisia ierarhului alimenta în opinia publică impresia că nu iese fum fără foc. Adversarii ministrului Haret și-ar fi dorit ca mitropolitul să rămână în scaun, și să lupte pentru a-și proba nevinovăția. Astfel, o nouă pată s-a așternut pe obrazul bisericii.

Acuzații fără precedent
Virulent s-a pronunțat împotriva lui Partenie și Nicolae Iorga. În ianuarie 1909, istoricul a scris un articol, în care se plângea că o asemenea acuzație – reală sau falsă – este fără precedent în biserica românilor. „Doamne, ce trebuie să fie când un om sfânt, unui om care e dator să fie sfânt, care e venerat și tratat ca un prinț și bine plătit din averea săracilor pentru a fi sfânt, unui astfel de om bârfitorii îi aruncă în față învinuirile grozave de simonie, de desfrâu și, lucru care te înfioară – de desfrâu în casa Domnului, în cuprins de mănăstire, cu o fată care și-a fost închinat blândului mire Hristos anii tineri și frumoși, măcar ca să fie cruțată de pofta grosolană a Preasfinților și Înalt Preasfinților arhierei!”
În primăvara lui 1909, ministrul Haret a introdus legea cultelor în discuția parlamentului, în regim de urgență. Prea grăbit, a sărit opoziția conservatoare, afacerile bisericești necesită mai multă chibzuială. Legea a fost totuși votată în aprilie 1909.

 

STAREȚĂ ACUZATĂ DE DETURNARE DE FONDURI
La începutul anului 1908, conducerea bisericii a fost sesizată cu un caz grav. Maica stareță Domnica, de la mănăstirea Nămăești (din fostul județ Muscel, actualmente în Argeș), delapidase fonduri pe vremea cât fusese casiera locașului.
Se spune că Nămăeștii sunt cea mai veche mănăstire de maici din Țara Românească. Biserica mănăstirii se găsește într-o peșteră, ce adăpostește și o icoană a Maicii Domnului făcătoare de minuni. O legendă spune că în acea peșteră ar fi dormit o noapte Sfântul Apostol Andrei.

Stareța cu inițiativă
Situația neplăcută de la Nămăești a fost relatată de Mariu Theodorian-Carada, în volumul de memorii „Efemeride”. Pe la 1905, Theodorian-Carada cumpărase o vilă în apropierea mănăstirii. Petrecea acolo mult timp, împreună cu familia. Așa se face că le știa bine pe maici, pretinde memorialistul. De aproape o jumătate de secol, schitul era condus de Maica Glafira Antoneasca. „Cuvioasă, dar coclit de bătrână, ea nu stărețea decât cu numele”, povestește nepotul fondatorului Băncii Naționale. Treburile mănăstirii erau conduse cu mână fermă de casieră, maica Domnica Dumitrescu. „Unele călugărițe o ridicau în slava cerului, altele o vârau în fundul iadului”, reia autorul descrieri opuse ale maicii casiere. La moartea stareței legiuite, aceasta i-a luat locul. Casieră a fost adusă Filofteia Popescu, o călugăriță de la mănăstirea Țigănești. Cele două au ajuns repede la neînțelegeri. Maica stareță s-a plâns că nou-venita nu o respectă. Cercetând registrele mănăstirii, casiera făcuse unele descoperiri. „Casiera mi-a adus un dosar”, scrie Theodorian-Carada, „plin cu acte doveditoare în chip neîndoielnic că stareța, cât fusese casieră, mânuise avutul schitului în chip neîngăduit” (M. Theodorian-Carada, Efimeridele. Însemnări și amintori. 1908-1928, Tipografia Serafica Săbăoani, Roman, 1937) . Adică își însușise bani din avutul mănăstirii.
Amănunte asupra cazului a adus și C. Cernăianu, într-o serie de articole potrivnice bisericii, publicate ulterior în volum. „Era trecută printre călugărițe o femeie Ana Z. Moraru, pentru care s-a încasat regulat leafa fără să fi fost vreodată călugăriță această femeie care trăiește măritată civil. Acest fals a deschis ochii ca să se descopere și să fie denunțate și alte neregularități. O mașină de filat borangic, furată; închirieri de case despre care se raporta că sunt ruinate; închirierea arhondarnicului pe parale, fără a da seama de ele; servitori fictivi; maică frustrată de leafă; deturnarea unui fond de 800 lei și o întreagă corespondență amoroasă a Maicii Starețe cu un domn Iancu” (C. Cernăianu, Biserica românească din Regat, 1908-1918, București, Tipografia Profesională Dim. C. Ionescu, 1920).
Informat despre situația de la Nămăești, Iosif Gheorghian, Mitropolitul Primat al Munteniei, a dispus o anchetă. Deși actele erau clare, susține Theodorian-Carada. Ancheta mitropoliei a scos basma curată pe stareță, socotind că cealaltă maică răspândise minciuni.

Copii de școală, alungați în ploaie
Totuși, la Nămăești s-a mai făcut și a doua anchetă. Mai mult de formă, a reclamat Constantin Cernăianu în presă. De vreme ce anchetatorul desemnat de Mitropolie și-a trimis copiii în vacanță la mănăstire, de la sfârșitul lui mai până la începutul lui septembrie.
În luna iulie, o altă faptă rea s-a adăugat isprăvilor maicii starețe. A refuzat să adăpostească la mănăstire copiii din tabăra de la Dragoslavele, surprinși de ploaie și furtună în excursie la Nămăești. Colonia de copii, „muiată până la oase”, zgribulită, bătută de ploaie și speriată, a fost cazată până la urmă la infirmeria satului, de unde fuseseră evacuați câțiva bolnavi de scarlatină. Revoltate de tratament, profesoarele copiilor au telegrafiat la ministrul Instrucțiunii și Cultelor, reclamând pe maica stareță.
Nemulțumită de rezultatul anchetelor dispuse de Mitropolit, maica Filofteia Popescu s-a adresat Sinodului. Fără folos – înalții ierarhi au socotit plângerea acesteia ca neîntemeiată. Iar cazul s-a mușamalizat.

 

SPIRU HARET ȘI „CHESTIUNEA BISERICEASCĂ”
Spiru Haret și-a expus părerile despre starea de lucruri din biserică în broșura „Chestiunea bisericească”. În esență, ministrul socotea că legea din 1872 dădea o putere prea mare episcopilor, și ignora cu desăvârșire clerul mirean. „Unii aveau numai dreptul de a comanda”, scrie Haret, „ceilalți numai pe acela de a se supune și a suferi”. „Prin organizarea ce i s-a dat, Sinodul rămânând cu totul izolat de restul clerului, era ca un arbore despărțit de rădăcinile prin care îi vine viața”. Arhiereii, episcopii și mitropoliții se alegeau dintr-un cerc prea restrâns, era de părere Haret. „Articolul 2 din legea de la 1872 prescria modul de alegere a Mitropoliților și Episcopilor. El impunea că Mitropolit nu se putea alege decât unul din cei șase episcopi, iar Episcop unul din cei șase arhierei fără scaun. Cercul de alegere era dar foarte restrâns, și el se mai restrângea încă în cazul când unul sau mai multe locuri de Episcopi sau de Arhierei erau vacante în momentul alegerii”.

Lasati un raspuns