Căutare

Cautare:

Categorii

Arhiva

TAINA SFÂNTULUI NICOLAE: Cum a putut să-l lovească pe aproapele său?

Sfântul Nicolae este exemplu de milă şi bunătate. Probabil că nici una dintre vieţile sfinţilor nu consemnează atâtea fapte bune, atâtea gesturi spectaculoase de milostenie, atâtea exemple de blândețe. În aşa măsură încât ierarhul din Myra Lichiei a devenit cu timpul întruchiparea Moşului blajin care aduce daruri copiilor.

Şi, totuşi, în biografia acestui om eminamente bun şi milos, a existat un episod care iese din tiparele întregii sale vieţi: palma pe care Sfântul Nicolae i-a dat-o lui Arie, la Sinodul I de la Niceea, în anul 325.

Este posibil ca un creştin, cu atât mai mult un sfânt, să lovească pe aproapele? O splendidă explicaţie a acestui episod o oferă teologul Răzvan Ionescu pe blogul său “Ferestre în pridvor” şi pe care o reproducem mai jos (intertitlurile aparțin redacției):

FRUNTEA ȘI PALMA

Chipul Sfântului Nicolae, aşa cum a fost el păstrat de către tradiţia iconică, poartă cu sine, prin vremi, un detaliu ce ni s-a întipărit pe nesimţite în minte, detaliu care ni-l face cunoscut de departe şi pe dată, pe cel născut în Asia Mica, la Patara, în urmă cu mai bine de şaptesprezece veacuri, undeva în jurul anului 280.

Fruntea enormă, brăzdată de trei-patru încreţituri, reprezintă semnul distinctiv, după care poate fi identificată imediat icoana Arhiepiscopului din Myra Lichiei.

Din icoanele sale Sfântul Nicolae ne priveşte atent, cu ochii larg deschişi, cu o anume prudenţă izvorâtă dintr-o amintire veche de demult, pe care nu poate şi mai ales nu vrea s-o uite. Amintirea unei palme. O amintire despre care nu vorbeşte, nu atât din pricina durerii ei, cât mai cu seamă din credinţa că “tăcerea este dialogul lumii ce va să vină”(Sfântul Isaac Sirul).

Un gest radical şi surprinzător venit din partea cuiva recunoscut de către hagiografie ca fiind mai degrabă “blînd, fără de răutate şi smerit cu duhul, ferindu-se de îngîmfare”.

Tocmai de aceea până şi îmbrăcămintea ierarhului era una simplă, iar hrana aidoma ca cea a unui pustnic, luată numai o dată în zi, după apusul soarelui.

“Toată ziua, se îndeletnicea cu lucrurile ce se cuveneau dregătoriei sale, ascultînd nevoile celor ce veneau la dînsul, iar uşile casei lui erau deschise tuturor, căci era bun către toţi şi apropiat. Sărmanilor le era tată; săracilor, milostiv; mîngîietor celor ce plîngeau, ajutător celor năpăstuiţi şi tuturor mare făcător de bine”.

Marea înfruntare de la Niceea

Chiar dacă numele său e menţionat de către Martirologiul roman prima dată abia în sec. al VI-lea, legat de o vedenie a lui Constantin cel Mare căruia Sfântul, (ce i se mai spune pe la noi şi Sân Nicoară), i s-ar fi arătat în vis, cerând să ierte trei ostaşi osândiţi la moarte, tradiţia îl consemnează ca find prezent printre cei 318 episcopi participanţi la Sinodul I Ecumenic, deschis oficial la Niceea, în 20 mai 325 şi ale cărui dezbateri au durat până în ziua de 25 august a aceluiaşi an.

La şedinţa deschiderii oficiale şi la cea de închidere a asistat însuşi împăratul Constantin. Şedinţele oficiale ale Sinodului s-au desfăşurat în sala de recepţie a palatului imperial din Niceea, sub preşedinţia episcopilor Eustaţiu al Antiohiei şi Alexandru al Alexandriei.

Părinţii întruniţi la Niceea au respins şi condamnat învăţătura preotului Arie din Alexandria, conform căreia Fiul (Iisus Hristos, deopotrivă Dumnezeu şi om, după dreapta credinţă) este doar o făptură intermediară, creată în prealabil, tocmai în vederea creaţiei propriu-zise a lumii, de care Dumnezeu, în transcendenţa şi perfecţiunea Sa absolute, nu avea cum să se apropie.

Cine este Iisus?

Pentru arieni Fiul (Iisus Hristos, deopotrivă Dumnezeu şi om, după dreapta credinţă), deşi este creatura cea mai înaltă şi mai apropiată de Dumnezeu, nu a fost, nu este şi nu va fi niciodată (şi) Dumnezeu. Dezbaterile nu au fost deloc line, Arie având destui adepţi (peste 20 de ierarhi). Lor li s-a adăugat într-un fel şi grupul celor care ţineau o aşa-zisă cale de mijloc, avându-l ca reprezentant pe Eusebiu de Nicomidia.

El va susţine un punct de vedere conform căruia Fiul este asemănător după fiinţă cu Tatăl (omoiousios) în loc de deofiinţă cu Tatăl (omoousios) aşa cum afirmă dreapta credinţă. În fapt, această poziţie de mijloc însemna menţinerea camuflată a punctului de vedere arian. În vreme ce omoousios implică consubstanţialitatea sau identitatea numerică perfectă a iubirii ontologice a Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh – conformă gândirii Sfântului Atanasie cel Mare (la vremea disputelor de la Niceea, abia un simplu diacon), şi crezului ortodox niceean, omoiousios are în vedere doar o similitudine substanţială ce duce la avarirea unităţii Sfintei Treimi prin identitatea generică a trei indivizi divini izolaţi, aşezaţi unul lângă altul – conformă arianismului.

Aşadar se poate spune că, în acea vară a anului 325, la Niceea, s-au confruntat două tipuri de înţelegere a dogmei Trinităţii divine. În tensiunea prelungită a unor astfel de zile, se spune că Arhiepiscopul Mirelor Liciei, Nicolae, l-ar fi pălmuit pe ereticul Arie.

O palmă grea cât Biserica

Gestul, creştineşte vorbind, este desigur, inacceptabil. Chipul iconic al Sfântului Nicolae ne lămureşte însă că nu a fost vorba de un gest coleric, ci de efectul unei atenţii teologice supraomeneşti, însoţite de combustia unei trăiri interioare căreia i-am putea afla corespondentul, poate, doar în episodul neotestamentar al biciuirii zarafilor din Templu, de către Fiul lui Dumnezeu.

Că miza acelor zile a fost una deosebită, se va dovedi doar două veacuri mai târziu, când vizigoţii arieni vor fi “adoptaţi” de Biserica Apuseană cu preţul unor compromisuri doctrinare ale căror efecte vor duce prin timp la schismă.

Chipul iconic al Sfântului Nicolae, atent şi brăzdat de riduri, vorbeşte despre gravitatea celor întâmplate atunci şi presimte cele ce au să vină.

Nuieluşa ridicolă care i se pune astăzi în cârcă e doar unitatea de măsură a distanţei dintre credinţa sa de atunci şi aceea din vremile noastre de azi ori de mai ieri.

Fruntea enormă, cuibar al forţei duhului şi al înţelepciunii, nedespărţite de iubire, fruntea brăzdată de griji a altminteri blajinului Arhiepiscop al Mirelor Lichiei, ne spune că şi blândeţea îşi are limitele ei, iar derapajele de la dreapta credinţă se răsplătesc şi altfel decât cu nuieluşe din argint, dulciuri ori dulcegării copilăreşti din vremurile noastre.

Sfântul Nicolae pecetluieşte şi veghează, atent în ascultarea inimii şi auster în faţa ispitelor lumii, integritatea Tainei Întrupării, timpul Naşterii Domnului Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Carele din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii. Lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut; Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin Carele toate s-au făcut…

Sursa: http://www.evz.ro/detalii/stiri/taina-sfantului-nicolae-cum-a-putut-sa-l-loveasca-pe-aproapele-1014373.html

Lasati un raspuns