NEPRIHĂNITA ZĂMISLIRE A SFINTEI FECIOARE MARIA
Titlul de „Neprihănita Zămislire”, acordat Preacuratei Fecioare Maria, precum şi denumirea sărbătorii acestui privilegiu adesea sunt greşit înţelese prin confundarea vieţii trupului cu viaţa sufletului; pentru acest motiv, este necesară o clarificare a sensului cuvintelor.
Conform învăţăturii creştine, conceperea, zămislirea, naşterea fiecărui om este opera părinţilor, care, împlinind misiunea încredinţată lor de Creator, realizează suportul material, biologic, al vieţii umane, trupul, şi, opera directă a lui Dumnezeu, care creează sufletul ce începe să existe din momentul concepţiei. În urma păcatului strămoşesc, sufletul creat de Dumnezeu îşi începe existenţa în trup sub umbra lăsată de greşeala primilor părinţi, umbră ce stăvileşte avântul sufletului spre cunoaşterea şi iubirea lui Dumnezeu şi, în acelaşi timp, dereglează raporturile normale între suflet şi trup. Această umbră face ca sufletul să fie „pătat, prihănit, împovărat”; ea este anulată de jertfa mântuitoare a lui Cristos, ce operează prin taina Botezului. După Botez, sufletul omului devine curat, neprihănit, spălat de pata păcatului strămoşesc. Această „neprihănire” a sufletului i-a fost acordată Preacuratei Fecioare Maria chiar din clipa conceperii, a zămislirii ei de către părinţii Ioachim şi Ana. Este un privilegiu divin acordat Aceleia care urma să fie mama Răscumpărătorului omenirii de sub povara păcatului strămoşesc, fiind cel mai eminent rod al operei de răscumpărare înfăptuite de Cristos Mântuitorul. Prin acest privilegiu, sufletul Maicii Domnului nu a cunoscut nici o piedică în avântul spre Dumnezeu şi nici tendinţele trupului împotriva spiritului; ea nu a săvârşit nici un fel de păcat şi, pentru aceasta, pe bună dreptate este numită Panaghia – „cu totul sfântă”. „Cu totul frumoasă”, ea însăşi a mărturisit: „Lucruri mari mi-a făcut cel atotputernic”, motiv pentru care „toate generaţiile mă vor numi fericită”; Magnificat este imnul de recunoştinţă pentru „Neprihănirea” cu care a fost dăruită din prima zi a existenţei sale, de la „Zămislire”, şi pentru bucuria de a fi mama Celui care avea să spele întreaga omenire de „prihana strămoşească”.
Învăţătura despre „Neprihănita Zămislire” a Maicii Domnului a fost proclamată ca dogmă de credinţă de către papa Pius al IX-lea, în anul 1854, prin scrisoarea enciclică Ineffabilis Deus, dar ea este cuprinsă implicit în salutarea îngerului trimis de Dumnezeu, care a numit-o pe Maria „plină de har”. Pentru cinstirea sfinţeniei eminente a Maicii Domnului, Orientul creştin a instituit încă din veacul al VII-lea o sărbătoare în cinstea „Zămislirii Fecioarei”, sărbătoare ce a trecut în Occident cu începere din veacul al X-lea. Teologii, încercând să precizeze conţinutul dogmatic al sărbătorii, au ajuns la discuţii aprinse, care i-au împărţit în două tabere, având, şi de o parte, şi de alta, nume strălucite; între timp, sărbătoarea „Zămislirea Neprihănită” – Immaculata conceptio, exprimând un omagiu solemn adus nevinovăţiei desăvârşite, de la zămislire, a Maicii Domnului, se răspândea tot mai mult, până când papa Clement al XI-lea, în anul 1708, a extins-o la întreaga Biserică de Apus şi a declarat-o sărbătoare de poruncă. A urmat actul solemn din 1854, prin care papa Pius al IX-lea nu făcea decât să exprime convingerea dintotdeauna a Bisericii.
