Miracol de Craciun
Acum privesc si o fericire imensa imi cuprinde sufletul, vazand pentru prima data in aceasta iarna, fulgi stralucitori de zapada cazand…
Privesc pe geam, in curtea interioara a careului de blocuri din care face parte si blocul nostru. De la etajul 5, de aproape 24 ani de cand locuiesc aici, am vazut curticica dintre blocuri acoperita de zapada pufoasa iarna, am vazut pomii din parculet crescand si infrunzind, coroanele lor acoperind, vara, griul blocurilor, am vazut covorul frunzelor galbene acoperind asfaltul, toamna.
Acum privesc si o fericire imensa imi cuprinde sufletul, vazand pentru prima data in aceasta iarna, fulgi stralucitori de zapada cazand. Sufletul imi e plin de fericire, speranta si ingrijorare in acelasi timp pentru ca la varsta de 37 ani, simt, pentru a doua oara in viata, primele semne care anunta venire pe lume a copilului meu.
Sunt numai eu si fetita mea cea mare acasa, este 3 dimineata si ma gandesc cum sa fac sa ajung la spitalul unde medicul meu ma asteapta sa ma ajute sa aduc pe lume cel de-al doilea copil. Imi spun in gand: «sunt o femeie puternica, am trecut prin atatea in viata mea, deci voi ajunge si la spital !».
Este 22 decembrie 2005 si ajung cu ajutorul bunei mele prietene si vecine la Maternitatea Giulesti, unde ma astepta si sotul meu, venit in fuga de la servici. Acolo, medicii si asistentele roiau in jurul meu si a altor femei care urmau sa nasca in acea dimineata. Tipetele lor, poate ar fi infricosat pe cineva care trece pentru prima data prin asa ceva, dar eu simt ca totul va decurge normal, asa cum m-a asigurat si doamna doctor pe tot parcursul sarcinii.
Si asa a fost. In dimineata aceea frumoasa de iarna am adus pe lume o fetita frumoasa si sanatoasa pe care am botezat-o ulterior, Alexandra Ioana. Ioana am numit-o dupa tatal meu Ion, care murise cu multi ani in urma, lasandu-ma sa infrunt viata la numai 23 ani.
Privesc din nou pe geam, pe geamul salonului de spital si imi amintesc cum, cu 9 ani in urma, de data aceasta intr-o seara mohorata de toamna, am adus-o pe lume pe Madalina Elena, primul meu copil. Am numit-o Elena dupa numele mamei mele, care murise cu sase luni inainte de nasterea ei , rapusa de cancer, la numai 58 ani.
Ea a fost la vremea aceea revenirea mea la viata, copilul sufletului meu care mi-a oferit sansa sa imi continui viata si sa sper ca pot trai si poate ca voi putea fi si fericita fara parintii mei.
In sufletul meu se intrepatrund sentimente de fericire pentru ca am de acum doua fetite minunate, dar si de tristete si nostalgie, acestea din urma izvorand din amintirea celor doua fiinte pe care le-am adorat : parintii mei. “Asta-i viata !”, imi spun in gand, “Asa a vrut Dumnezeu, trebuie sa merg mai departe si sa lupt, alaturi de sotul meu, pentru copii nostri”.
Pe 24 decembrie, plecam acasa. Sotul meu impreuna cu fetita mea cea mare, Madalina Elena, vin sa ne ia, ajungem acasa, unde ne asteapta un brad frumos impodubit, plin de luminite si un leganut pentru puful nostru de papadie.
In seara de ajun, ne asezam in jurul mesei pline de bunatati, cantam colinde, dupa care Madalina ne spune, din sufletul ei pur de copil sensibil: « Mami acum trebuie sa spunem « Tatal Nostru » si sa-i multumim lui Dumnezeu ca mi-a trimis cel mai frumos dar de Craciun: o papusa vie. Am s-o iubesc si o sa am grija de ea intotdeauna! ». Plangem cu totii de fericire si imi spun: «Acesta este miracolul nostru de Craciun!».
Aceste ganduri ne-au fost impartasite de catre Sorina Pitea, castigatoare in cadrul concursului “Povestea ta minunata de Craciun”.
Sursa: http://www.garbo.ro/articol/Lifestyle/13019/miracol-de-craciun/pagina-2.html
