Despre Anul liturgic catolic si ortodox, dupa ritul apusean si rasaritean
ANUL LITURGIC
curs din 1984
Cap. III: CICLUL LITURGIC AL CRĂCIUNULUI
3. Sărbătoarea Sfinţilor de după Crăciun
În cele mai vechi calendare liturgice vedem deja grupate deja în jurul Crăciunului câteva sărbători ale unor sfinţi dintre cei mai iluştri din Noul Testament. Probabil s-a intenţionat să i se facă Pruncului Isus venit pe lume un fel de cortegiu de onoare (Comites sponsi). De aceea, aceşti sfinţi au rămas încadraţi în Proprium de Tempore, în timp ce sărbătorile celorlalţi sfinţi au fost încadrate în Proprium de Sanctis. E vorba de sfântul Stefan, sfântul Ioan apostol şi evanghelist şi Sfinţii Prunci nevinovaţi. In bisericile Orientului, pe 27 decembrie era sărbătoarea sfinţilor Petru şi Pavel; bisericile Occidentului au urmat în această privinţă biserica Romei care de pe vremea lui Constantin ţinea deja această sărbătoare pe data de 29 iunie. Iniţial, atât bisericile cât şi cele din Occident îl sărbătoreau împreună cu sfântul Ioan şi pe fratele lor Iacob.
A. Cultul Sfântului Ştefan
Cultul sfântului Stefan exista în Orient la începutul secolului IV, adică atunci când încă nu-i fuseseră descoperite moaştele. Dar nu numai în Orient ci şi în Italia, de pildă la Ancona, sfântul Augustin din acest oraş scrie: “Corpus eius nondum apparuerat, memoria ibi unde erat?” In această biserică era venerată una din pietrele cu care fusese ucis sfântul Stefan. Cultul sfântului Stefan s-a răspândit apoi rapid în întreaga Biserică, ca urmare a descoperirilor moaştelor sale, fapt petrecut la 5 decembrie 415 la Caphargamala, lângă Ierusalim, de către un oarecare Lucian, presbyter ecclesiae Dei quae est in villa Caphargamala. Din scrisoarea trimisă de el cu această ocazie rezultă că moaştele Protomartirului descoperite printr-o revelaţie în somn din partea lui Gamaliel au fost transportate cu mare pompă de la Caphargamala la Ierusalim şi aşezate mai întâi în biserica de pe Sion şi apoi într-o criptă (martyrium) (3), unde în fiecare an era celebrată naşterea lui pentru cer. In viaţa sfintei Melania (439) se vorbeşte despre existenţa acestor moaşte şi despre cultul ce le era adus.
Dar nu au rămas la Ierusalim toate moaştele. Lucian a reţinut o parte din ele, iar restul le-a distribuit în toate părţile. De pildă, împărăteasa Eudoxia în 431 a adus o parte din ele la Constantinopol, o parte au fost aduse la Ippona pe vremea sfântului Augustin etc. Scrisoarea lui Lucian a făcut mare senzaţie şi cultul sfântului Stefan a cunoscut un entuziasm extraordinar. Un oarecare Faustus scrie către 475: ecce iste, qui dudum paradisi splendore perfruitur, nunc mundo ad hoc ostenditur, ut colatur. Unde dispensator utilitatum nostrarum Deus evidenter cum praecipit honorari, quem praestit iuveniri.
La Roma existau în secolul V două bazilici închinate sfântului Stefan.
În afara Romei, în Evul Mediu sărbătoarea sfântului Stefan era în special sărbătoarea diaconilor care în această zi prezidau recitarea oficiului în for, cântau epistola, gradualul şi aleluia la Liturghie îmbrăcaţi în dalmatică.
B. Cultul sfântului Ioan apostol şi evanghelist
Comemorarea liturgică a sfântului Ioan este învăluită în multă incertitudine. Moartea acestui apostol, potrivit celor mai vechi izvoare, s-a petrecut la Efes la data de 26 septembrie. Si totuşi în calendare destul de vechi, cum este cel al sfântului Ieronim, sărbătoarea lui o găsim fixată la 27 decembrie cu titlul: Adsumptio S. Ioannis evangelistae apud Ephesum. Termenul “adsumptio” trebuie pus în legătură cu povestirile fabuloase care, din secolul IV, circulau la Efes cu privire la moartea apostolului, povestiri lansate de cartea apocrifă gnostică Acta Iohannis din secolul II. Credincioşii din Efes relatează această carte aflând de la ucenicii lui Ioan că aceasta a murit, au cerut să fie deschis mormântul lui; dar când aceştia i-au deschis mormântul, nu i-au mai găsit trupul, sfântul Augustin scrie ironic: “Cui placet… asserat apostolum Iohannem vivere atque in illo sepulchro eius, quod est apud Ephesum dormire eium potius quam mortuum iacere contendat”.
În Evul Mediu timpuriu sfântul Ioan era invocat mai ales ca ocrotitor al celor care călătoresc pe mare. Acest lucru îşi are originea de la faptul că în anul 425 Galla Placidia a construit la Ravenna o bazilică în semn de recunoştinţă pentru faptul că acest sfânt a salvat-o de la pericol în timp ce călătorea pe mare de la Constantinopol spre Italia.
De asemenea era invocat împotriva muşcăturilor veninoase ale animalelor precum şi a băuturilor otrăvitoare. Acestea ca urmare a unei legende apărute în Gallia însecolul VI care povesteşte cum sfântul Ioan fiind la Efes, pentru a învinge încăpăţinarea unui preot păgân, Aristodem, a băut un pahar cu otravă fără să i se întâmple nimic. Drept care s-a introdus mai întâi obiceiul de a se recita o formulă de rugăciune «contra venenum», iar mai târziu obiceiul de a se binecuvânta o cupă cu vin numită Benedictio amoris S. Iohannis, un obicei foarte popular în unele părţi şi în prezent. Din cupa cu vin binecuvântat li se dă să bea în special bolnavilor, călătorilor şi soldaţilor care se pregătesc să plece departe de ţară.
C. Pruncii nevinovaţi
Mormântul Pruncilor nevinovaţi din Betleem (despre care notele de drum ale lui Antonin de Placenza notează: … in ipso loco habent monumentum et omnes in unum requiescunt et aperitur et videntur ossa ipsorum) se pare că multă vreme nu a constituit un obiect de cult liturgic.
În Occident găsim sărbătoarea pruncilor nevinovaţi menţionată pentru prima oară în calendarul din Cartagina, semn că ea s-a născut în Africa de nord, de unde a trecut apoi în Italia.
Liturgia romană antică dădea sărbătorii Pruncilor nevinovaţi un caracter de bucurie pe care îl aveau toate sărbătorile martirilor. Sacramentarul Leonian în liturghia dedicată lor spune: Hodierna solemnitate effectum, Domine, gaudia magna de parvis. Ulterior, datorită influenţei galicane a căpătat un caracter de doliu. Ista die, notează Ordo XI, omne officium est quadragesimala… Romani non comendunt carnem nec sanguinem, nisi venerit in domenico. Până la reforma liturgică actuală înfăptuită de ultimul Conciliu în această sărbătoare se omite «Te Deum» la oficiu, nu se spune «Gloria» şi «Aleluia» la Liturghie, preotul îmbracă haine de culoare violetă, adică sărbătoarea avea un caracter complet penitenţial. Actualmente toate aceste trăsături de doliu au dispărut, inclusiv culoarea violetă înlocuită cu cea roşie a martirilor.
Şi după cum sfântul Stefan era sărbătoarea diaconilor, Pruncii nevinovaţi a devenit sărbătoarea copiilor ministranţi. In Evul Mediu la multe biserici din Franţa, Germania şi Italia la cuvintele oficiului Deposuit potentes… et exaltavit humiles din «Magnificat, canonicii cedau stalurile lor ministranţilor. Seful ministranţilor ocupa locul mai-marelui canonicilor preluând totodată însemnele şi îmbrăcământea lui şi prezidând în continuare, ajutat de ceilalţi copii, întreg serviciul liturgic, excepţie făcând bineînţeles sfânta Liturghie. In unele locuri s-a ajuns ca să se improvizeze cu această ocazie un copil episcop (episcopellus) care îmbrăcat în veşminte pontificale cu mitră şi cruce pastorală stătea pe tronul episcopal, primea darurile, împărţea în mod solemn binecuvântarea la popor, ba chiar făcea vizite pastorale la mănăstiri, fiind primit la intrare de abaţi, priori, stareţe cu cadelniţa şi aspersorul cu apă sfinţită. Aceste uzanţe, cum e uşor de înţeles au degenerat adesea în profanări ridicole şi rivalităţi înverşunate – Care familie n-ar fi vrut să aibă un episcopellus? – ceea ce a făcut ca toate conciliile din secolul XIII-XVI să le dezaprobe şi în cele din urmă să le desfiinţeze.
(3) Acest martirium a fost descoperit de Părinţii Salezieni în 1922.
Sursa: http://www.profamilia.ro/liturgie.asp?anlit=18
