Căutare

Cautare:

Categorii

Arhiva

Ţara care nu mai ştie să-şi petreacă morţii

Sociologi şi specialişti media analizează atitudinea în faţa morţii lui Sergiu Nicolaescu. Doar PRO TV, Realitatea şi Digi 24 au respectat dorinţa familiei de a nu difuza imagini de la funeralii.

Dorinţa regizorului Sergiu Nicolaescu de a fi incinerat a generat un puternic scandal, în care nu doar Biserica Ortodoxă, ci şi cetăţenii simpli au avut opinii vehemente, jignind-o fără nicio reţinere pe soţia regizorului. În acelaşi timp, televiziunile, preluate de presa scrisă, s-au întrecut în „documente-bombă“ despre existenţa unui fiu necunoscut al lui Sergiu Nicolaescu. 

Când a murit poetul Adrian Păunescu (20 iulie 1943 – 5 noiembrie 2010), presa i-a vânat pe membrii familiei scriitorului – mezina Ana-Maria fiind cel mai greu încercată. Jurnalişti şi trecători nu s-au dezlipit de lângă casa soţilor Păunescu de pe strada Dionisie Lupu din Capitală, chiar dacă familia ceruse discreţie. Înmormântarea de pe Aleea Scriitorilor din Cimitirul Bellu a fost ea însăşi un spectacol grandios ca cele ale cenaclului „Flacară“: s-au ţinut discursuri de pe un catafalc, iar oamenii s-au înghiontit cu miile ca să-l aplaude pe Adrian Păunescu pentru ultima oară. La înmormântarea actorului Iurie Darie (14 martie 1929 – 9 noiembrie 2012), soţia sa, Anca Pandrea, a făcut subiectul ştirilor şi al live text-urilor: îmbrăcată în nişte colanţi negri, actriţa şi-a sărutat bărbatul chiar înainte ca acesta să fie coborât în groapă. Fotoreporterii s-au luptat pentru cele mai vulgare imagini.

„Oamenii sunt morbizi“

Care sunt câteva dintre explicaţiile pentru felul excesiv în care au reacţionat oamenii şi mass-media în cazul Sergiu Nicolaescu? Sociologul Alfred Bulai vorbeşte despre teoria atribuirii – nevoia oamenilor de zvonuri atunci când informaţiile lipsesc –, dar şi despre o tradiţie publică a înmormântării.

„În România, în mediul rural participă trei sferturi din sat la o înmormântare. Oamenii sunt morbizi, vor să vadă mortul, nu sicriul. În ritualurile noastre, se şi pupă mortul: îi pupi mâna, îl pupi pe frunte…  Dar reacţiile oamenilor au fost alimentate de presă, de scenariile neprofesioniste dezvoltate pentru audienţă“, explică Bulai. „Apoi, mecanismul zvonurilor funcţionează în cazul lipsei de informaţie, oamenii vor o explicaţie pentru ceva ce e neacoperit. În sociologie se numeşte teoria atribuirii“, adaugă sociologul.

„În România, în mediul rural participă trei sferturi din sat la o înmormântare. Oamenii sunt mobizi, vor să vadă mortul, nu sicriul. În ritualurile noastre, se şi pupă mortul: îi pupi mâna, îl pupi pe frunte…  Dar reacţiile oamenilor au fost alimentate de presă, de scenariile neprofesioniste dezvoltate pentru audienţă.“

„Ne-am răcorit invadând intimitatea cadavrului“

Analistul media Mircea Toma, de la ActiveWatch, atrage atenţia asupra felului în care societatea civilă nu reacţionează în faţa unor probleme autentice: „Dintr-un sentiment acut de pudoare, românii au respectat decizia Guvernului de a discuta bugetul în condiţii de secret de stat şi s-au răcorit invadând intimitatea cadavrului lui Sergiu Nicolaescu. E un subiect care ne doare pe toţi: ce se întâmplă cu banii noştri? Nu ştim cum se împart banii, dar ne frământa cum a fost înmormântat Sergiu Nicolaescu. Nu am auzit reacţii la decizia secretizării discuţiilor despre buget din cauza zgomotului acestei ceremonii“.

„Dintr-un sentiment acut de pudoare, românii au respectat decizia Guvernului de a discuta bugetul în condiţii de secret de stat şi s-au răcorit invadând intimitatea cadavrului lui Sergiu Nicolaescu. E un subiect care ne doare pe toţi: ce se întâmplă cu banii noştri? Nu ştim cum se împart banii, dar ne frământa cum a fost înmormântat Sergiu Nicolaescu.“

 

Înmormântări frumoase

„La Mihaela Runceanu şi la Anda Călugăreanu a fost mai frumos. Aici nu ne-am ales cu nimic“, spunea, în 1993, un participant la înmormântarea muzicianului Ioan Luchian Mihalea. Pe atunci, ştirea „Mihalea a fost homosexual“ a devenit mai îngrozitoare decât ştirea „Mihalea a murit“.  25.000 de români au venit la Cimitirul Bellu, să vadă corpul artistului. Pentru că nu s-au putut apropia – era iarnă, ninsese –, oamenii au aruncat cu bulgări înspre cordonul de Poliţie care păzea procesiunea.

Înmormântarea, ca o emoţie naţională: Coposu

La 11 noiembrie 1995 murea la Bucureşti Corneliu Coposu, liderul Partidului Naţional Ţărănesc Creştin şi Democrat. Avea 79 de ani. Zilele care au urmat dispariţiei lui Corneliu Coposu au fost, poate, cele mai emoţionante momente trăite în România după Revoluţie. Sute de mii de oameni au trecut pe la catafalcul seniorului. Ziua de 14 noiembrie – ziua înhumării – a fost declarată zi de doliu naţional. Nimeni nu a stat să numere, dar despre funeraliile lui Corneliu Coposu a rămas o legendă: un milion de români, din toate colţurile ţării, l-au condus pe ultimul drum. Bucureştiul a fost blocat de emoţie. Presa a relatat evenimentul în ediţii speciale (numărul televiziunilor era mult mai mic), dar niciun ziarist nu s-a gândit să scrie despre lemnul din care era făcut sicriul sau despre hainele pe care le-au îmbrăcat rudele. Viaţa lui Coposu era, chiar şi atunci, mult mai importantă decât moartea sa. Pentru că viaţa lui, cu cei 17 ani de închisoare comunistă, a fost oglinda calvarului prin care a trecut România în secolul trecut. Moartea lui Corneliu Coposu ne arată că în România se poate muri şi altfel, atunci când se trăieşte altfel.

George Best. Când stadioanele tac

George Best a continuat să bea într-un bar din vestul Londrei. Avea 59 de ani, purta după el o carieră uriaşă de fotbalist în tricoul lui Manchester United şi al naţionalei Irlandei de Nord. Purta în el un ficat transplantat, dar chiar şi la finalul vieţii spunea cu nonşalanţă: „Mă opresc din băut numai atunci când adorm. Beau singur. Stau într-un colţ al barului şi trec ore întregi până când mă ridic de acolo. Mă duc acasă şi mă culc. Când mă trezesc, nu mă trezesc cu dorinţa de a bea. Pur şi simplu se întâmplă“. La 20 noiembrie 2005, cu cinci zile înainte de a muri, ziarul „News of the world“ publica o poză monstruoasă cu fostul fotbalist pe patul de spital. Titlul era „Nu muriţi ca mine!“.  Iar la 25 noiembrie 2005, ziarele britanice au apărut dimineaţa cu un titlu mare pe prima pagină. „Best. The end“. A fost înmormântat la 3 decembrie 2005, acasă, în Belfast. 500.000 de oameni l-au purtat pe ultimul drum în tăcere, în spatele unui sicriu închis. BBC a transmis în direct funeraliile şi toată lumea a putut vedea cum dispare pentru totdeauna numărul 7.

 

Sursa: http://adevarul.ro/news/eveniment/Tara-nu-mai-stie-sa-sipetreaca-mortii-1_50e9b71856a0a6567e46be10/index.html

 

Lasati un raspuns