Căutare

Cautare:

Categorii

Arhiva

Din tratatul Despre fecioare, de sfântul Ambroziu, episcop

(Cartea 1, cap. 2.5.7-9: PL 16 [edit. 1845], 189-191)
Încă nu este capabilă să sufere şi este deja matură pentru victorie

Este ziua de naştere pentru cer a unei fecioare: să o imităm în curăţia ei. Este ziua de naştere a unei martire: să oferim jertfa noastră. Este ziua de naştere a sfinteri Agneza! Conform tradiţiei, a suferit martiriul la vârsta de doisprezece ani. Cât este de detestabilă această cruzime, care nu a cruţat nici măcar o fetiţă! Dar cu atât mai mare a fost puterea credinţei, care a primit martoria unei vieţi atât de fragede.
Avea oare acest trup micuţ atâta loc pentru răni? Şi totuşi, cea care nu avea loc pentru loviturile de sabie a avut cu ce să învingă sabia. La vârsta ei, fetiţele nu pot suporta nici măcar privirile aspre ale părinţilor şi, când se înţeapă cu un ac, plâng ca şi cum ar fi fost rănite.
Agneza, în schimb, stă fără frică în mâinile sângeroase ale călăilor, rămâne neclintită la auzul zgomotului făcut de lanţurile grele pe care le poartă şi îşi oferă trupul sabiei soldatului furios. Nu ştie încă ce este moartea, dar este pregătită să moară. Târâtă cu forţa spre altarul zeilor, îşi întinde printre flăcări mâinile spre Cristos şi, de pe acele altare sacrilege, face semnul care îl preamăreşte pe Domnul victorios. Îşi aşază gâtul şi ambele mâini în legăturile de fier, chiar dacă nici un lanţ nu putea să strângă mădulare atât de fragede.
Un nou tip de martiriu? Încă nu este capabilă să sufere şi este deja matură pentru victorie. Îi este greu să lupte, dar uşor să fie încoronată. Cea care avea handicapul vârstei fragede a dat o magistrală lecţie de tărie.
O mireasă nu s-ar fi îndreptat cu atâta grabă spre camera nupţială, aşa cum această fecioară a înaintat, cu pas vioi, spre locul supliciului ei; capul ei era încoronat nu cu coroane, ci cu Cristos, nu era împodobit cu flori, ci cu virtuţi.
Toţi plâng, ea nu varsă o lacrimă. Cei mai mulţi se minunează văzând-o că îşi dă cu atâta uşurinţă viaţa, pe care încă nu o gustase, şi o dă ca şi cum ar fi ajuns la capătul ei. Toţi se miră că ea se arată ca martoră a divinităţii, în timp ce, din cauza vârstei, nu putea fi încă stăpână pe sine. În sfârşit, ea a făcut să i se creadă martoria cu privire la Dumnezeu, ea, care nu ar fi fost creduta dacă ar fi dat mărturie cu privire la oameni. Căci ceea ce depăşeşte natura vine de la Creatorul naturii.
Câte ameninţări nu a folosit călăul ca să o înspăimânte, la ce linguşiri nu a recurs ca să o convingă şi câte promisiuni nu i-a făcut ca să accepte să se mărite! Dar ea spune: „Ar însemna să-l ofensez pe Mirele meu, dacă îl voi aştepta pe cel care trebuie să mă placă. Mă va avea cel care m-a ales cel dintâi. De ce zăboveşti, călăule? Să piară trupul care poate fi iubit cu ochii, dar pe care eu nu-l vreau”. S-a ridicat, s-a rugat, şi-a plecat capul.
Să-l fi văzut pe călău tresărind, de parcă el era cel condamnat, cum îi tremura mâna dreaptă şi cum faţa îi devenea palidă de frica loviturii date altcuiva, în timp ce fetiţa nu se temea de nimic. Aveţi,  aşadar, într-o singură victimă un dublu martiriu, cel al curăţiei şi cel al credinţei. Ea şi-a păstrat fecioria şi a dobândit martiriul.

Lasati un raspuns