Din constituţia pastorală despre Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes a Conciliului al II-lea din Vatican (Nr. 35-36)

Activitatea omului porneşte de la om şi este în slujba omului. De fapt, atunci când lucrează, omul nu transformă numai lucrurile şi societatea, ci se perfecţionează şi pe sine însuşi. Învaţă multe lucruri, îşi dezvoltă capacităţile, iese din sine şi se depăşeşte. O astfel de creştere, dacă este bine înţeleasă, este de mai mare valoare decât bogăţiile externe care se pot acumula.

Omul are o mai mare valoare prin ceea ce este decât prin ceea ce are.

De asemenea, tot ceea ce fac oamenii pentru a dobândi mai multă dreptate, o fraternitate mai largă şi o ordine mai umană în relaţiile sociale, valorează mai mult decât cuceririle tehnice. Acestea din urmă pot oferi, într-un fel, materialul pentru progresul uman, dar singure nu îl pot realiza în nici un fel.

Aceasta este deci norma activităţii umane: să concorde cu adevăratul bine al omenirii, după planul şi voinţa divină, şi să-i permită omului, atât ca individ cât şi ca membru al societăţii, cultivarea şi împlinirea vocaţiei sale integrale.

Mulţi contemporani ai noştri par a se teme totuşi ca nu cumva o legătură mai strânsă între activitatea umană şi religie să împiedice autonomia oamenilor, sau a societăţilor, sau a ştiinţelor. Dacă prin autonomia realităţilor pământeşti înţelegem că lucrurile create şi societăţile înseşi au legi şi valori proprii care trebuie, treptat, descoperite de om, folosite şi organizate, este vorba de o exigenţă absolut legitimă: acest lucru nu este numai cerut de oamenii vremurilor noastre, ci este şi conform cu voinţa Creatorului. Căci din însăşi condiţia lor de creatură, toate lucrurile sunt înzestrate cu consistenţa, cu adevărul şi cu bunătatea lor proprie, cu propriile legi şi cu propria organizare, pe care omul trebuie să le respecte, recunoscând metodele specifice ale fiecărei ştiinţe sau arte.

Să ne fie îngăduit aici să deplângem anumite stări de spirit care au existat chiar şi la creştini, din cauza insuficientei perceperi a autonomiei legitime a ştiinţei, şi care, trezind tensiuni şi conflicte, i-au făcut pe mulţi să ajungă la convingerea că între ştiinţă şi credinţă există opoziţie.

Dacă însă prin cuvintele „autonomia realităţilor pământeşti” se înţelege că lucrurile create nu depind de Dumnezeu şi că omul le poate folosi fără a le referi la Creator, oricine crede în Dumnezeu îşi dă seama cât sunt de false astfel de păreri. Într-adevăr, creatura fără Creator dispare.