Căutare

Cautare:

Categorii

Arhiva

Ioan Ionalide, “Intoarcerea la Hristos — Document pentru o lume noua.” Editura Christiana, Bucuresti, 2006, 534 pp. (Recenzie si Comentarii)

Ante Scriptum: In aceasta perioada cand se pare ca parlamentul Romaniei va dezbate problema compensarii fostilor detinuti politici, ar fi bine ca liderii Romani sa citeasca daca nu cartea cel putin aceasta semnalare. In ce priveste “noii culturnici” din tara… trebue sa stie ca oricat s-ar prostitua si si-ar nega neamul si cultura; oricat l-ar pupa in fund pe satana; pana la urma acesta tot se va sterge undeva cu ei. Este extrem de greu sa-ti exprimi parerea cu suficienta umilinta despre o carte cutremuratoare scrisa cu suferinta si cerneala beznelor!  Este la fel de greu sa intelegi inspaimantatoarele chinuri fizice si schingiuiri sufletesti prin care au trecut sub fostul regim comunist confratii nostri detinuti in inchisorile de la Pitesti, Gherla, Aiud, Tg. Ocna, si altele!  Ca crestin orthodox si ca om, nu pot sa nu strig pana la ceruri intrebandu-ma: Cine a conceput acele acte odioase? Ce scop de lunga durata s-a urmarit?  Cine si in ce scop detine rezultatele acelor asa-zise “reeducari?” Cred ca nici un om cu sufletul cinstit si mintea intreaga nu poate ramane indiferent in fata fenomenului “Pitesti.” Nici un om drept cu cunostina acelor crime nu isi poate regasi linistea fara sa le denunte si fara sa incerce sa gaseasca raspuns la intrebarile: Cine? Dece? In ce scop?
In cartea sa “Intoarcerea la Hristos” Ioan Ianolide, acum plecat in lumea dreptilor, descrie in principal intemnitarea politica desfasurata pe o durata de aproape 24 de ani intre 1941 si 1964.  Manuscrisul cartii, pregatit in ascuns in anii de dupa detentie, a fost trimis in strainatate si apoi readus in tara dupa 1989. Ulterior, insemnarile autorului au fost redactate in forma actuala de carte la manastirea Diaconesti si publicate in 2006. Personal, regret ca nu am gasit cartea mai devreme, dar oricum, am citit-o cu infrigurare. Dintr-u bun inceput ma aplec in fata acestui autor-martir al neamului nostru si imi exprim umil respectul fata de cei care au redactat si publicat cartea…
De acuma insa, pentru mine ca cititor si commentator, incep marile greutati.  Am trecut si eu un timp prin inchisoare si am scris chiar si despre “reeducare.” Am deasemenea un frate care a facut 10 ani de inchisoare dintr-o condamnare de 20 de ani. In cei zece ani de detentie a primit dreptul sa scrie o singura carte postala si a fost tinut singur si izolat timp de doi ani intr-o celula din Zarca Aiudului.  Inainte de a fi eliberat in 1964, Ion a trecut prin “reeducarea” de la Aiud unde a fost supus unor inimaginabile siluiri sufletesti… Eu sunt professor, am un doctorat de la o mare universitate Americana, am scris mai multe carti, si totusi nu ma simt calificat si vrednic sa scriu despre “experimentul” de la Pitesti. In acea inchisoare, satana a incercat sa distruga creatia lui Dumnezeu si sa o refaca in imaginea lui necurata.  Intr-adevar, asa cum scrie autorul, acolo diavolul a fost mai negru decat si l-au imaginat oamenii!
Multe din conluziile autorului sunt si concluziile mele. El a ajuns la ele in bezna si mizeria celulelor unde a regasit totusi lumina cerului; eu am ajuns la ele in conditiile libertatii si tentatiilor occidentale… Nu poti concepe lumea in afara Divinitatii! Nu o poti intelege inafara directiei pe care a trasat-o Dumnezeu evolutiei noastre pamantesti!  Si in acelasi timp, nu o poti intelege daca nu accepti ca diavolul incearca continuu sa ne indeparteze de Creator si sa ne faca sa ne inchinam lui!  Desi sunt om de stiinta, din punctul meu de vedere sensul vietii este “emanciparea” spirituala;  viata propriu-zisa fiind in eternitatea care urmeaza. Pentru crestini acest proces se numeste calea mantuirii.  Comunismul a fost una din cele mai bestiale forme de negare a divinitatii si de reducere a omului la viermuire perpetua.  De altfel, unul din cei care au emis aceasta ipoteza a fost chiar pastorul Wurnbrand, roman-evreu increstinat care a stat in aceiasi celula cu Ion Ianolide si care fiind grav bolnav a fost ingrijit tocmai de autorul cartii.
“Intoarcerea la Hristos” se desfasoara pe trei paliere:  descrierea vietii de temnita cu accent deosebit pe programul diabolic si ucigas de “reeducare;” analize si comentarii pe marginea tulburatoarelor drame petrecute in timpul schingiuirilor; si procesul de increstinare si intoarcere la Isus in care si-au regasit pacea sufleteasca unii detinuti intre care si autorul. De fapt, autorul dedica cumva cartea unuia dintre colegii sai de suferinta — Valeriu Gafencu —  tanar ucis in inchisoarea-spital Tg. Ocna, care a suferit ca un martir si s-a comporat ca un sfant. (Cred ca Biserica Ortodoxa Romana si-ar face doar datoria daca ar incepe procesul de canonizare pentru Valeriu si pentru alti detinuti care au suferit in inchisorile comuniste din tara ca adevarati martiri ai crestinatatii.) Personal, am fost profund rascolit insa de partea dedicata “reeducarii.” Comentariile filozofice si psihologice sunt fara indoiala intelepte si profunde, dar oarecum secundare descrierii “reeducarii.”  In ce priveste credinta si intoarcerea la Isus, acestea sunt procese personale care il apropie pe ortodoxul Ionalide de suferintele martirilor.  Oricum, cartea ar trebui sa dea mult de gandit fiecaruia dintre noi si mai ales bisericii oficiale… In acest sens, in timp ce autorul mentioneaza ca toti episcopii Greco-Catolici Romani au infundat inchisorile comuniste, “nu a existat in temnite nici un episcop orthodox.” (p. 331)…
Ianolide a fost arestat in 1941 pentru ca facuse parte din Fratiile de Cruce, rezerva de tineret adolescent a Miscarii Legionare. La vremea arestarii autorul era student la facultatea de Drept din Bucuresti si a fost acuzat de instigatie la rezistenta impotriva guvernarii antonesciene. Pentru fapte comise, inscenate, sau imaginare, el este condamnat la 25 de ani. De la inceput se impune o intrebare esentiala. Poate fi condamnat cineva doar pentru ceace simte sau pentru ceace gandeste? (Cand o parte din Romanii Ardeleni au trecut la catolicism si Ungurii i-au acuzat ca au trecut doar de forma, un episcop Roman le-a raspuns ca “numai Dumnezeu judeca cea ce e in inima omului.”)  Dictaturile, si in special comunistii, au arestat si condamnat zeci de mii de oameni doar pentru cea ce au fost, pentru cea ce au gandit, si pentru cea ce au simtit…
Filmul anilor de temnita este dramatic. Sub Antonescu detinutii puteau asista totusi la slujbele religioase tinute in bisericile inchisorii Aiud, aveau acces la pachete, vorbitor si carti, si in timpul zilei puteau iesi in curtea inchisorii. Actul de la 23 august si ocupatia Sovietica au pus administratia inchisorilor in deruta. Pentru scurt timp, regimul de detentie s-a imbunatatit si unii detinuti au fost amnistiati. Legionarii, ori cei banuiti de simpatii legionare, nu s-au bucurat insa de gratiile regelui Mihai ori ale guvernelor interimare succedate la carma tarii intre August 1944 si Decembrie 1947.  Ei au fost predati comunistilor.
Cand regimul comunist s-a inscaunat insa bine la putere, securitatea a procedat la arestarea intregii opozitii romanesti si conditiile de detentie s-au inasprit brusc. Au urmat 42 de ani de abuzuri, torturi, infometari, si asasinate. Toti detinutii politici au fost ferecati in celule; ferestrele celulelor au fost acoperite cu obloane; cerul s-a inchis pentru zecile de mii de condamnati. Daca unii dintre ei erau arestati inca de pe vremea maresalului Antonescu, altii, in special unii militari, au fost arestati imediat dupa actul de la 23 August. Cei mai multi detinuti erau insa fosti lideri politici ori membri ai vechii elite romanesti arestati incepand cu anul 1948. Cel mai proeminent dintre liderii democrati din Romania inter-belice a fost Iuliu Maniu, care a murit ca un martir in inchisoarea Sighet. Majoritatea celor arestati erau totusi oameni simpli si multi dintre ei erau tineri care respinsesera noul regim instalat in tara de Sovietici.
Curand dupa proclamarea republicii “populare,” detinutii incep sa fie supusi unui regim de asasinare lenta, iar tinerii nationalisti sunt supusi unor experimente de-a dreptul diabolice. Pentru a-si masca scopul, mijloacele, si intentiile, securitatea a numit experimentul respectiv “reeducare.” Trebue precizat ca experimentul a fost conceput in cele mai inalte cercuri ale securitatii, dar aplicat prin detinuti politici terorizati si “restructurati,” carora li s-au promis pozitii importante in statul comunist. Procesul a inceput in inchisoarea din Pitesti, dar ulterior a fost extins si in inchisorile din Gherla, Tg. Ocna, si mai tarziu, Aiud. Insusi cunoscutul scriitor dizident Rus Alexandr Solzhenitsin a fost profund tulburat cand a aflat despre experimentul Pitesti. Se pare ca numai in Romania comunistii au practicat acest sistem draconic. In Siberia Sovietica, in China comunista, s-a suferit poate mai mult, dar suferintele au fost cu precadere fizice. In Cambogia criminalii lui Pol Pot au asasinat un sfert din populatia tarii, dar nu s-a incercat uciderea sufletelor asa cum s-a incercat in Romania…
Personal, am aflat despre teroarea de la Pitesti in 1957 cand ma aflam la Aiud. Primele informatii au fost fragmentare. Un episod dificil m-a facut sa inteleg insa amploarea zguditoare a experimentului… Eram intr-o celula de pe Sectia Doua impreuna cu alti detinuti care ca si mine erau foarte tineri. Fiind in general o fire nesupusa, am comis unele acte nepermise si intr-una din multele pedepse suferite am primit doua saptamani de izolare la subsolul celularului. Celularul era cladirea principala si masiva din centrul inchisorii Aiud. Sub el se sapase o catacomba unde dintr-un hol din beton se deschideau patru celule mici tot din beton si asemanatoare unor cripte. Regimul de pedeapsa prevedea hrana obisnuita odata la trei zile, un pat metalic si o patura jerpelita de la orele zece seara pana la ora cinci dimineata, si in acel caz specific stingerea luminii.  Bezna era deci totala. Dela o celula la alta se putea vorbi totusi prin incheietura usii de metal, pentru ca acolo la beci nu ne supraveghea nimeni.
In acel intuneric absolut m-am intretinut ore intregi cu alti detinuti pedepsiti in celulele vecine. Timp de cateva zile am ramas in tot subsolul numai eu si intr-o alta celula Vasile J.  Acesta a fost primul detinut care mi-a vorbit amanuntit despre “reeducare.”  Relatarile lui m-au rascolit si m-a facut sa ma gandesc ca personal nu as fi rezistat la asemenea torturi.  De fapt numai mortii si martirii au rezistat!  Nu stiu ce s-a intamplat mai tarziu cu Vasile pentru ca nu l-am mai intalnit nici odata. Acuma insa, citind cartea “Intoarcerea la Hristos” am inteles si mai bine tragedia “reeducarii” pentru care nu gasesc cuvinte sa o descriu. Cu foarte putine exceptii, acei tineri supusi schingiuirilor s-au facut vinovati doar de cea ce au simtit si de idealurile pe care le purtau in suflet. Cum se vor justifica oare ucigasii lor in fata judecatii supreme? Cum putem ramane nepasatori in fata suferintelor lor, noi, cei care nu am trecut pe acolo?
M-am intrebat deseori dece au fost supusi la acel experiment infernal cei mai buni si cei mai onesti dintre tinerii arestati? Dece au fost alesi acei oameni inocenti si inca neformati?  Raspunsul nu poate fi decat unul singur.  Diavolul si-a facut practica pe cel mai dur material romanesc; pe cei care credeau cu putere in Dumnezeu si in glia stramoseasca! Daca testul sau de laborator reusea, satana il putea aplica oricui si oriunde in lume.  Experimentul a dovedit insa ca prin teroare se pot obtine rezultate doar temporar si numai in conditii de iad.  Mai tarziu, diavolul a inteles ca este mai usor sa-i atragi, sa-i ademenesti, si sa-i compromiti pe oameni cu avantaje materiale decat sa-i stapanesti prin teroare…  Este in mare masura cea ce se intampla azi in lume!
“Intoarcerea la Hristos” e conceputa cu blandete si intelepciune si e scrisa intr-un stil usor si clar.  In acelasi timp, este scrisa cu mare durere pentru conditia umana, cu intelegere pentru victime, si in final, cu iertare si impacare crestineasca.  Scenele descrise te tulbura si te pun pe ganduri.  Parcurgerea cartii m-a facut sa ma gandesc cu groaza la dramele traite de detinuti. In cursul acelor exeperimente inchisoriledin tara au fost invaluite intr-un duh necurat.  Spiritul Domnului s-a refugiat in sufletele catorva credinciosi… Cartea m-a facut sa ma gandesc la propriul meu frate, care nici odata nu a dezvaluit in intregime nici macar in familie cele traite la Aiud.  Ion, care azi e impacat cu soarta si traeste in America, a stat un timp in aceiasi celula cu Ianolide si isi aduce bine aminte de el si de marea lui credinta in Isus.  L-am sunat sa-I cer unele confirmari si mi-a raspuns ingandurat:
Poate e mai bine sa se uite ce a fost acolo, sa nu afle toata lumea cat de jos au impins comunistii fiinta umana. E o rusine pentru toata omenirea!  Totusi, pentru respectul adevarului, trebuie sa vorbim”… Ion, si multi altii ca el, nu vor sa redeschida acest subiect pentru ca de fiecare data retraiesc acele momente tragice, acele moment ale distrugeri personalitii umane. “Detinutii erau oarecum pregatiti pentru distrugerea fizica, dar nu si pentru pierderea demnitatii de om. Calaii tocmai asta au urmarit, compromiterea si distrugerea noastra morala,” mi-a spus Ion inca probabil afectat de cele suferite la 46 de ani de la eliberare.  (Si aici voi adauga inca o nota personala pentru ca generatiile de maine sa nu uite… Am stat un an de zile in inchisoarea Aiud unde era detinut si fratele meu, dar nu ne-am intalnit nici odata! Doar am aflat unul despre celalalt)…
In paginile cartii lui Ianolide am regasit deasemenea cunostinte comune si apropiate, intre care Parintele Gheorghe Calciu, pastorul Richard Wurnbrand, si arhimandridul Roman Braga, toti trei trecuti prin furcile reeducarii.  Despre fiecare dintre ei se pot scrie volume intregi.  Pe parintele Calciu l-am adus la biserica Sfanta Cruce de langa Washington cand eu eram presedintele consiliului parohial.  Pe pastoral Wurnbrand l-am intalnit la New York cand impreuna cu sotia a venit in vizita la biserica Sfantul Dumitru.  Iar pe arhimandridul Braga l-am intervievat amplu pentru Vocea Americii tocmai despre “reeducarea” de la Pitesti.  Si totusi, numai acum, citind si recitand aceasta carte, inteleg diabolismul experimentului…
Cei trecuti prin “reeducare” au fost schingiuti fizic dincolo de orice limita umana; li s-au smuls unghiile, li s-au scos dintii, au fost maltratati in mod barbar, au fost fortati sa manance fecale… Mai presus de orice, au fost fortati sa-si denunte tot trecutul si sa aduca blasfemii diavolesti la adresa a tot ceace este sfant si in special la adresa lui Isus si a Fecioarei Maria. O forta nevazuta si o ura nestavilita s-au napustit asupra oamenilor. Un duh necurat a coborit peste ei si duhul era inspamantator de anti-uman si anti-crestin… Iar cei considerati “reeducati si restructurati” trebuiau sa dovedeasca transformarea lor prin denuntari si prin schingiuirea altora. Unii dintre ei au fost omoriti in bataie, iar altii s-au sinucis… “Acei oameni aveau suflete tari, aveau minti stralucite, si totusi au fost transformati in delatori, in bestii, in brute imbecile, alienate… Hristos trebuia inlocuit cu Iuda in fiecare crestin…” afirma Ianolide la pagina 273… “Acolo a fost scos Dumnezeu din om si inlocuit cu satana, acolo insasi natura umana a fost mutilata si rasturnata.” (P. 362) “Acolo s-a incercat,” continua autorul,”realizarea pe dos a imparatiei lui Dumnezeu…mascat sub ateism, stiintifism, progresism ori umanism.” (P. 363)… Este bine insa ca fiecare dintre noi sa citeasca aceasta carte zguduitoare si sa traga propriile sale concluzii.  Pentru o mai buna intelegere a fenomenului, voi reda totusi cateva paragrafe…
Se faceau stive de oameni, cum se fac stivele de lemne in padure, apoi ciomagasii se urcau sus, unde dansau si loveau, incat victimele urlau de durere. Dar nu era voie sa strigi.  Cei ce strigau erau pedepsiti in plus si li se astupau gurile cu zdrentele murdare cu care se spalau WC-rile… Multi au fost batuti cu bete fine peste testicule si unii au murit.  Altora li s-a smuls parul fir cu fir.  Dintii sareau din gura ca fasolea… Fantezia tortionarilor friza macabrul.  Se cunoaste cazul unui tanar care fusese de atatea ori afundat cu capul in tineta (cu fecale, nr), incat facuse o ideie obsesiva scabroasa si zilnic, la o anumita ora, se ducea de bunavoie sa-si bage capul in tineta…( p.93)  Prietenii cei mai buni erau pusi sa se bata intre ei si daca unul lovea “cu mila” era batut pana se vindeca de aceasta “boala burgheza.” (p. 94)
…Un tinar din Constanta a fost torturat luni de zile fara mila si i s-a cerut sa-si blasfemeze mama, dar a refuzat… ”Drept raspuns a fost batut (din nou) pana la sange. Acel om a pandit o clipa de neatentie in ziua cand era de rand la desertatul tinetelor, si s-a aruncat cu capul in jos de la etajul trei, in golul scarilor.  A murit… Colonelul Zeller a format o comisie de ancheta in jurul mortului, si lovind cu cizma in cadavrul, a spus: Da-l in…  Doctore, scrie sifilis tertiar!(p. 97)… “Doamne, de unde atata ura,” se intreaba retoric autorul, “impotriva crestinilor?”…
Iata deasemenea ce a trebuit sa declare in urma multor torturi dementiale un tanar chipurile reeducat: “Sunt nascut intr-o noapte de orgie dintr-un tata betiv si o mama sifilitica.  Sunt ros de dorinte sadice si ticaloase.  M-am depravat cu sora mea, cu mama mea si cu cine mi-a iesit in cale.  Am ucis. Am furat. Sunt un escroc de meserie si un mincinos de profesie… Mi-am acoperit insa adevarata realitate cu credinta in Dumnezeu, cu filosofia idealista, cu aspiratiile nationaliste… Eu insumi m-am reeducat, dar nici odata nu voi merita “restructurarea…” (p. 107)
Ce s-a intamplat ulterior cu acei tineri? Unii dintre ei si-au revenit. Altii au ramas intr-o stare de stupoare semi-dementiala tot restul vietii. Putini s-au regasit in bratele lui Isus… Daca “reeducatii” au fost mutilati sufleteste, intr-un fel sau altul toti detinutii politici romani au ramas cu sechele.  Iata ce afirma autorul la pagina 206 despre intoarcerea sa acasa:
Eram atat de schilod, de slut, de prapadit incat nici propria mea mama nu m-a recunoscut. Este stiut simtul acela ascuns al mamelor de a-si descoperi copiii, si daca el nu s-a trezit in mama, care era o femeie cu mari resurse sufletesti si intelectuale, inseamna ca intr-adevar devenisem alt om. Mama mea nu m-a recunoscut!
Din ce unghere si tenebre necurate a izbucnit acea ura satanica? Cine a initiat “reeducarea” si celelalte bestialitati comise in inchisorile comuniste?
In opinia autorului, in cazul Pitesti, raul satanic la care au fost supusi detinutii nu a pornit de la Turcanu sau Bogdanovici, cei doi tineri detinuti deveniti primele unelte ale reeducarii.  Raul suprem a pornit de la varfurile securitatii din Bucuresti; de la indivizi ca Sepeanu (?), Colonelul Popic (numele fictiv al celui car e l-a initiat pe Turcanu), Colonelul Zeller, Capitanul Dumitrescu (directorul inchisorii Pitesti), Colonelul Coller (ulterior comandant al inchisorii Aiud), Colonelul Nicolski, Teohari Georgescu… Ana Pauker.  Intre conducerea de la Bucuresti si “reeducare” a existat o legatura continua si putin cunoscuta formata din inspectori de penitenciare si din alti cativa indivizi suspecti ascunsi sub diferite pseudonime. Acestia aveau acces direct la celule, la dosare, la “reeducatori” si la “reeducati.”  Acesti indivizi au urmarit tot timpul experimentul, au instruit tortionarii, au anchetat detinutii supusi torturilor, si si-au notat reactiile lor.  Intre ei era si un individ, aparent loctiitor politic, cu numele conspirativ Marina.  Parintele Braga, care a fost anchetat personal de el, spune ca vorbea romaneste cu accent de Evreu Basarabean. (Tot parintele Braga mi-a spus ca multi ani mai tarziu cand a fost trimis ca preot misionar in Brazilia a fost socat sa constate ca unul dintre ultimii securisti care l-au prelucrat inainte de plecare a fost acelasi Marina de la Pitesti)…
Ulterior, pentru a gasi tapi ispasitori, capii reeducarii in frunte cu Eugen Turcanu au fost condamnati la moarte si executati. Chipurile, acestia primisera ordine din occident sa terorizeze detinutii pentru a compromite partidul comunist. Adevaratii capi nu au fost trasi nici odata la raspundere. Se stie doar ca Ana Pauker a murit in anonimat cu domiciliu obligatoriu, in timp ce colonelul Zeller s-ar fi sinucis…
Si dece depune Ianolide aceasta marturie? Ce sentimente nutreste el fata de “reeducare?” Voi reda in continuare ad literam una din marturisile sale precum si concluziile umanitare la care a ajuns:
“…am ramas in viata numai eu, caci Valeriu si Gheorghe s-au mutat la ceruri. Port aceasta uriasa si sfanta povara. Cred ca am trait numai pentru ca Dumnezeu are un rost cu mine ca slujitor al lui. Sunt constient si responsabil pentru ceace scriu aici.” (P. 185)… “Fenomenul Pitesti trebue bine cercetat si studiat de juristi, de psihologi, de preoti, de oameni de stiinta si de oameni politici, caci pe toti ii intereseaza si cu totii trebue sa-si dea verdictul.  Si totusi judecatori ai celor petrecute in Pitesti nu pot fi decat cei ce au trait aceasta experienta, caci nimeni nu o va putea pricepe ca ei.  Ar fi de dorit sa se obtina marturisi ale tuturor celor care au trecut pe acolo, fie ca victime, fie ca tortionari.  Nici iadul nu a fost imaginat atat de bestial si crud cum a fost reeducarea din Pitesti.  Literatura lumii ar trebui sa ia act de o pagina noua in analele alienarii umane…” (p. 118)
“Intoarcerea la Hristos” este dedicata in mare parte experimentului “reeducare” si are pagini inaltatoare inchinate martirilor din inchisori.  Asa cum am mentionat, dintre acestia se desprinde imaginea serafica a tanarului Valeriu Gafencu, refugiat Basarabean ucis in detentie in propria sa tara… Nu stiu daca la incheierea lecturii sunt mai mult revoltat impotriva conditiei umane, ori resemnat in credinta.  Stiu insa ca in momentul in care a fost asasinat tineretul crestin Roman, a fost ucis si sufletul tarii…  Si cred ca intr-o zi cand vom ajunge in fata judecatii supreme, numai acesti martiri vor putea pleda pentru iertarea pacatelor noastre.
Cu simtul datoriei si in numele adevarului!

 

Sursa: http://www.rgnpress.ro/rgn_13/index.php?option=com_content&view=article&id=8258:ioan-ionalide-intoarcerea-la-hristos-document-pentru-o-lume-noua-editura-christiana-bucuresti-2006-534-pp-recenzie-si-comentarii&catid=51:analize–interviuri&Itemid=72

Lasati un raspuns