Căutare

Cautare:

Categorii

Arhiva

Competitivitatea selectivă a românilor

M-au enervat şi pe mine, ca şi pe alţii, afirmaţiile acelei doamne care spune că “avem tradiţii mai frumoase decât ei”. Unde s-a găsit doamna să spună aşa ceva? La Carnavalul de la Venezia, unde însă n-a pierdut ocazia să se prezinte cu piesele de la muzeul ţăranului.  Dacă mergi de aici până-n Australia, opreşti lume la întâmplare pe stradă şi întrebi: “Aţi auzit de carnavalul din Venezia?”, pun pariu că pe ăia care zic nu  îi numeri pe degetele de la o mână. Dacă îi întrebi pe aceiaşi dacă au auzit de România, probabil e invers. Nu mai vorbim de aşa zisele noastre tradiţii.

Ce înseamnă tradiţie? Eu am un obicei prost: bag un nas pe DEX, de fiecare dată când nu cunosc un cuvânt sau vreau să-i ştiu adevăratul semnificat. Iată ce am găsit:

TRADÍȚIE,tradiții, s. f.Ansamblu de concepții, de obiceiuri, de datini și de credințe care se statornicesc istoricește în cadrul unor grupuri sociale sau naționale și care se transmit (prin viu grai) din generație în generație, constituind pentru fiecare grup social trăsătura lui specifică. ♦Obicei, uzanță; datină. ♦Informație (reală sau legendară) privitoare la fapte ori evenimente din trecut, transmisă pe cale orală.

Carevasăzică, tradiţia e o chestie statornică, transmisă din generaţie în generaţie. E o uzanţă, o manifestaţie care, în fiecare an, din cele mai vechi timpuri, are loc pe teritoriul grupului social sau al poporului respectiv.

Eu m-am născut la oraş, dar mi-am petrecut copilăria pe la ţară, în vacanţe. Nu am văzut-o pe bunica mea o singură dată îmbrăcată în costum popular, nici nu ştiam că ar avea aşa ceva în lăzile ei, până când nu mi l-a dăruit mie. Pe bunicul nu l-am văzut o dată, la vreo datină din asta cu care ne tot lăudăm pe la expoziţii, cu vreo masca grotescă pe faţă. Nici măcar copiii cu colindele – tradiţie pe care o au şi americanii – nu sunt îmbrăcaţi în costume populare, aşa cum îi vedem prin tablourile pictorilor.

Dragobetele?! Cine a auzit de acest dragobete şi l-a sărbătorit de cel puţin patruzeci de ani în toată România, în fiecare an, să ridice două degete. Nu acum, când ne intoxică din toate părţile cu “iubeşte româneşte”, ci înainte de “importarea” Sfântului Valentin de la occidentali. Da, l-am importat, ca pe Coca Cola, dar nu ne-a obligat nimeni să-l sărbătorim şi nu ne obligă nimeni să bem Coca Cola. Nici măcar nu-l avem în calendar, pe când catolicii îl au. E un sfânt martir. Pe care românii l-au înjurat în toate felurile, ca şi cum i-ar fi obligat cineva să-l sărbătorească pe ăla şi nu pe dragobete.  Ca şi cum i-ar fi obligat careva să se iubească doar pe 14 februarie.
Ia să-l înjure italienii pe moş Nicolae… “Cazul” ar ajunge imediat pe masa de lucru al UNAR-ului, pentru că noi suntem tare răi de muscă, nu trebuie să fim atinşi nici măcar cu satira, darmite cu înjurăturile de sfinţi!

Am încercat să mă informez şi eu despre dragobetele ăsta, dar nici dacă-mi dau silinţa, nu găsesc o informaţie care să mă lămurească. Pare că vine din sârbescul “drugobrat”, care înseamnă cumnat. Ba nu, cică ar fi un sfânt serb, sărbătorit pe 3 martie. Mai caut, mai găsesc, dar de daci nu dau de urmă, pentru că are vechime de doar 170-180 de ani pe teritoriul românesc.

Dragobetele este o sărbătoare cu rădăcini slave de rit vechi celebrată în unele locuri din România pe 24 (Glovo-Obretania) sau pe 28 februarie, 1, 3 și 25 martie. Sărbătoarea de Dragobete („Vobritenia”, „Rogobete”, „Bragobete”, „Bragovete) este considerată echivalentul sărbătorii Sfântului Valentin, sărbătoare a iubirii.”
Am înţeles bine? O sărbătoare din unele locuri din România şi nu o “tradiţie românească”, cu rădăcini slave,  nu dacice, sărbătorită, după ureche, în 4 zile diferite. Până şi studioşiisunt confuzi:  ba că e ziua iubirii, ba că e ziua împerecherii păsărilor (!!).

În fine, ceea ce vreau să spun e că a lua piese de la muzeul satuluişi a le expune – doar  ca să nu expui acelaşi stand cu mici,mămăliga cu sarmale sau fasole cu ciolan – nu înseamnă a avea tradiţii. Sunt doar piese de muzeu!Tradiţia are scadenţe fixe, se manifestează, se sărbătoreşte şi, ca să fie românească, trebuie să-i aparţină întregului popor român, nu numai unor grupuri regionale.   Să fie cunoscută la nivel naţional măcar,  nu mai zic să audă şi ăia din Australia de ea.  Altfel, face parte doar din ultima definiţie din DEX: “Informație (reală sau legendară) privitoare la fapte ori evenimente din trecut, transmisă pe cale orală.“

Competitivitatea asta selectivă –  a se lăuda cu ceea ce nici nu ştiai că aveai -doar când simţim nevoia aprigă de a neutraliza tradiţiile altora şi să ne credem mai cu moţ, nu are nimic constructiv. Ar fi constructiv dacă, în loc să răspundem “Păi da, parcă italienii nu fură, nu violează, nu ucid, nu fac evaziune fiscală”, să ne propunem ca noi să fim mai buni, mai oneşti, mai civilizaţi, mai legali. Dar s-o demonstrăm, nu doar să ne lăudăm aiurea! Să luăm atitudine şi să ne comportăm, fiecare-n răzorul lui, cum trebuie şi să nu avem ce să ne reproşăm noi, în primul rând.  Doar atunci ar fi justificabilă şi mândria aia de a fi român cu care toţi îşi umplu gura.  Şi să-i lăsăm fiecăruia tradiţia şi sfinţii in pace.

Dragi dragobeţi si dragi dragobete,  hai să ne injectăm şi un pic de modestie în venele alea cu sânge de dac: chiar nu este cazul să fim invitaţi la o manifestaţie în străinătate şi să cântăm “ba a mea e mai frumoasă”.  E cam de prost gust.

Irena Cara

 

Sursa: http://www.gazetaromaneasca.com/comentarii/5320-competitivitatea-selectiv-a-romanilor.html

Lasati un raspuns