Din Comentariu asupra Psalmilor, de sfântul Ilariu, episcop

(Ps 127,1-3: CSEL 24, 628-630)

   Fericiți toți cei care se tem de Domnul și umblă pe căile sale (Ps 127,1). Ori de câte ori în Scriptură se vorbește despre frica de Domnul, trebuie ținut cont că nu se găsește niciodată singură, ca și cum ne-ar fi suficientă pentru totalitatea credinței, ci îi sunt adăugate sau puse înaintea ei multe alte valori. Din acestea se înțelege esența și perfecțiunea fricii de Dumnezeu așa cum știm din ceea ce este spus în Proverbele lui Solomon: Dacă vei cere înțelepciunea și dacă te vei ruga pentru pricepere, dacă o vei căuta ca pe argint și vei umbla după ea ca după o comoară, atunci vei înțelege frica de Domnul (Prov 2,3-5).

Vedem din aceasta câte grade sunt pentru a ajunge la frica de Dumnezeu.

Înainte de toate, după ce s-a cerut darul înțelepciunii trebuie să se încredințeze toată misiunea aprofundării darului priceperii, cu care trebuie căutată și cercetată înțelepciunea. Numai atunci se va putea înțelege frica de Domnul. Desigur, modul obișnuit al oamenilor de a raționa nu procedează așa în ceea ce privește frica.

De fapt, frica este considerată ca trepidația pe care o are slăbiciunea umană atunci când se teme să îndure ceea ce nu ar vrea să se întâmple. Acest tip de frică se trezește în noi din remușcarea conștiinței, în fața dreptului celui mai puternic, sau a atacului celui mai puternic, din cauza unei boli, din cauza întâlnirii cu o bestie sau, în sfârșit, din cauza suferirii oricărui rău.

Nu aceasta este frica ce este învățată aici, deoarece ea derivă din slăbiciunea naturală. De fapt, lucrurile care inspiră frică au în ele însele capacitatea de a provoca frica.

În schimb, despre frica de Domnul așa stă scris: Veniți, fiilor, ascultați-mă, vă voi învăța frica de Domnul (Ps 33,12). Așadar, frica de Domnul se învață, deoarece este învățată. Acest tip de frică nu constă în înspăimântarea naturală și spontană, ci într-o realitate care este comunicată ca o învățătură. Nu provine din trepidația naturii, ci începe să fie învățată prin respectarea poruncilor, prin faptele unei vieți nevinovate și prin cunoașterea adevărului.

Pentru noi, frica de Domnul este în întregime în iubire și iubirea perfectă perfecționează această frică. Misiunea proprie a iubirii noastre față de Dumnezeu este de a-i asculta avertismentele, a asculta de poruncile sale, a ne încrede în promisiunile sale. Așadar, să ascultăm Scriptura care spune: Acum, Israele, ce altceva cere de la tine Domnul, Dumnezeul tău, decât să te temi de Domnul, Dumnezeul tău, și să umbli în toate căile sale, să-l iubești și să-i slujești Domnului, Dumnezeului tău, din toată inima ta și din tot sufletul tău, să păzești poruncile Domnului și legile lui, pe care ți le dau astăzi ca să fii fericit? (Dt 10,12-13).

Multe sunt căile Domnului, deși el este calea. Atunci când vorbește despre sine se numește cale, dând și motivul pentru care se numește așa: Nimeni, spune el, nu vine la Tatăl decât prin mine (In 14,6).

Așadar, trebuie pusă problema multelor căi posibile și apreciate multe elemente, pentru ca, fiind convinși de multe motivații, să putem găsi acea singură cale a vieții veșnice care este bună pentru noi. Într-adevăr, sunt căi în lege, căi în profeți, căi în Evanghelii, căi în apostoli, căi și în diferitele opere ale învățătorilor. Fericiți cei care umblă pe ele cu frica de Dumnezeu.