Căutare

Cautare:

Categorii

Arhiva

Crestinismul – sarea pamantului si lumina lumii

Crestinismul este cel care a descoperit omul launtric, omul moral, care a umanizat omul in adevaratul sens al cuvantului, care l-a cultivat mai mult decat oricare alta religie sau filozofie, care l-a cultivat desavarsit pana a-l face sfant. Lumea nu a cunoscut o alta forta culturala de valoarea crestinismului, un generator de lumina tot atat de eficace ca religia mantuirii. Intr-adevar, Imparatia pe care o vesteste crestinismul nu este din lumea aceasta. Dar Imparatia lui Dumnezeu, pe care omenirea mantuita de Hristos este chemata sa o mosteneasca, se afla deja in noi: “Caci, iata, imparatia lui Dumnezeu este inauntrul vostru“ (Luca 17, 21). Ea incepe prin convertirea noastra, prin transformarea noastra launtrica, prin hotararea si eforturile noastre de a gandi si de a trai ca niste crestini, adica oameni renascuti, mantuiti de Fiul lui Dumnezeu. 

In constiinta noastra de crestini avem indemnul si indrumatorul vietii noastre si chiar a culturii noastre. Daca Evanghelia nu este un program cultural, ea este in schimb ceva mai maret si mai necesar culturii si umanitatii: este spiritul insusi al culturii, sufletul unei culturi cu adevarat superioara, armonioasa, binefacatoare, sufletul unui program al culturii, sufletul culturii sufletului.

Inca la inceput, Evanghelia a aratat ce putere are si continua sa o faca. Ea a cultivat omenirea. Crestinismul a aparut in epoca unei culturi infloritoare, dar vicioase. A fost combatut ca si astazi, in numele acestei culturi, de care greco-romanii erau mandri pe drept cuvant. Era considerat un pericol pentru cultura antica, pentru ca ii arata slabiciunea si vestea o viata noua, al carei duh este diferit de cel al lumii.
Crestinismul a propovaduit si a realizat vieti admirabile, a dat exemplul unei vieti morale necunoscute pana atunci, a creat o societate a carei solidaritate, milostenie, curaj, sinceritate, pudoare, castitate, curatie, demnitate erau cunoscute si de pagani. In sanul unei lumi in descompunere morala si sociala, crestinismul a intemeiat Biserica, Cetatea lui Dumnezeu, comuniunea Sfintilor. Este cel mai frumos si cel mai indispensabil lucru pe care o religie il poate oferi lumii: o societate indreptata, regenerata, mantuita, pentru Dumnezeu si pentru lume, castigata pentru viata si pentru cultura.

Crestinismul nu a negat direct institutiile acestei lumi. Le-a lasat sa existe, dar le-a adus spiritul lor purificator si de viata datator, ideea si exemplul unei vieti duhovnicesti, ideea filiatiei dumnezeiesti a omenirii, care vede in Dumnezeu pe tatal sau si modelul sau de desavarsire morala, ideea egalitatii si fraternitatii umane, a destinului vesnic a sufletului, a raspunderii sale in fata lui Dumnezeu. Prin aceasta a fost transfigurata lumea veche, ea si cultura ei.

Se stie ca Biserica a fost salvarea vechii culturi greco-romane. Epuizata de eforturi si de abuzuri, lumea veche era pe moarte; aproape isi pierduse sensul si dorinta de a trai si roasa de vicii incetase de a fi creatoare. Navalirile barbare o gaseau in starea aceasta de slabiciune si ii amenintau cultura. Barbarii nu puteau nici intelege, nici pastra, nici crea una mai buna. Cultura urma, deci, sa piara. Dar, Biserica era acolo, puternica si constienta de misiunea sa civilizatoare. Ea devenind astfel, protectoarea si promotoarea culturii salvatoare a ceea ce era de salvat din cultura greco-romana, o prelua, pastrand-o de-a lungul Evului Mediu, o transmise lumii moderne. Cultura moderna, in esenta ei, este vechea cultura greco-romana, transfigurata si transmisa, noua la Biserica medievala. Ea este, astfel, opera milenara a Bisericii, este o cultura crestinata, atat cat a fost cu putinta asa ceva. Renasterea si umanismul, revolutiile, descoperirile, progresul general al stiintei au contribuit la slabirea elementului sau religios si simtului moral, facand din ea o cultura profana, laica ba chiar anticrestina.

Biserica a pierdut initiativa culturala avuta in Evul Mediu; a pierdut-o din ce in ce mai mult, atat din cauza lumii cat si a propriilor ei greseli, iar astazi se afla in fata unei culturi lipsita de bunavointa in ceea ce o priveste. Ea se vede din nou marginalizata, iar de data aceasta nemultumirea ei este cu atat mai mare cu cat desconsiderarea ii vine din partea acestui copil adoptiv al sau, care este cultura moderna, cultura care cu toate tendintele sale pagane, pastreaza inca din ideile morale si institutiile sociale cu care a inzestrat-o crestinismul.

Legatura care unea cultura de Biserica a slabit mult dar nu s-a rupt. Crestinismul se recunoaste, repet, in multe din operele culturale ale umanitatii moderne. Aceasta profeseaza fara sa-si dea seama multe principii profund crestine, pe care cauta sa le promoveze uneori in pofida Bisericii insasi. Deviza Revolutiei franceze, devizele noilor revolutii sociale sunt, in ceea ce au mai bun, principii crestine, sunt bunuri crestine insusite de toti, bunuri religioase si morale transformate in bunuri sociale si culturale. Crestinismul isi pastreaza intotdeauna dreptul de paternitate asupra culturii moderne, pe care aceasta nu il poate nega. Crestinismul are totodata si datoria de a opera asupra culturii, datorie de la care nu se poate eschiva.

Problema care se pune pentru noi este tocmai de a releva drepturile Bisericii asupra culturii si de a o pune in situatia de a-si indeplini cat mai bine datoria pe care o are fata de aceasta, pentru a asigura din nou culturii si umanitatii asistenta binefacatoare si mantuitoare a crestinismului. Trebuie sa recunoastem ca sarcina ii este pe cat de mareata pe atat de grea. Biserica trebuie sa crestineze din nou cultura, mai bine decat a facut-o in Evul Mediu si intr-o lume care nu mai este barbara.

Ce poate aduce Biserica in acest scop lumii moderne, culturii sale securalizate?
Ceea ce le-a adus intotdeauna, forta morala a religiei, legea mantuitoare a lui Hristos, spiritul si virtutile Evangheliei, moravurile si institutiile crestine fara de care nu se poate edifica pentru societate o casa solida si sigura: ideea autoritatii divine, ierarhia valorilor, simtul moral, un ideal care depaseste contingentul. Tocmai datorita faptului ca ramane legata de pamant, cultura noastra este atat de relativa, de imperfecta, de schimbatoare, de neputincioasa in a ne asigura pacea, increderea, impacarea, bucuria de a trai. Ea a uitat chipul imparatiei lui Dumnezeu si a pierdut astfel din vedere planul superior al aspiratiilor umane, fiind astfel condamnata sa se ocupe exclusiv de scopuri foarte apropiate, provizorii, deseori meschine.

Cat de adevarate si frumoase sunt cuvintele lui Ernst Troeltsch : ” Lumea de dincolo este puterea lumii de dincoace ( … ) Etosul crestin pune intregii vieti sociale si tuturor stradaniilor un scop in fata ochilor care se afla in fata tuturor lucrurilor trecatoare ale vietii pamantesti si in raport cu celelalte reprezinta numai valori de apropiere”.

Nu este vorba de a crea noua cultura, ci de a imbunatati pe cea existenta. O noua cultura ar fi de dorit, in principiu, dar este irealizabila. Nu poate fi creata dintr-o data. Cultura este rodul a mai multor veacuri, este o traditie adanc inradacinata, care nu poate fi smulsa dintr-o data din sufletul poporului. Ea ia nastere din acest suflet, dar ii si supravietuieste.

Biserica nu va trebui, deci, sa creeze o alta stiinta, o alta arta, o alta tehnica, alte forme politice, sociale sau chiar economice. Ea nu poate distruge ceea ce exista, nu pretinde sa creeze din nimic o intreaga lume noua si ideala, lumea sa care sa nu aiba nici o legatura cu lumea existenta. Ea nu-i ucide nici pe pacatosi, nici pe bolnavi; dimpotriva, se adreseaza lor, unora pentru a-i indrepta, altora pentru a-i vindeca. Cultura moderna este pacatoasa si bolnava; Biserica o va trata ca atare.

Ca intotdeauna ea va respecta institutiile existente in masura in care acestea isi indeplinesc misiunea lor fireasca. Ea le va observa, insa, evolutia, spiritul, faptele, le va corecta defectele, le va sustine punctele pozitive, se va bucura de binefacerile lor. Biserica nu trebuie sa rupa relatiile cu cultura, nu-i poate intoarce spatele, are nevoie de aceasta si este chemata sa o ajute.

Desigur, Biserica nu este solidara cu orice pret cu cultura. Nu-si poate lega soarta de cea a culturii, ea se afla si trebuie sa ramana mai presus de cultura, o institutie supra-culturala, intrucat este mai presus de fire. Alianta sa cu cultura este conditionata si limitata, nu merge pana la capat, ci se opreste acolo unde constiinta Bisericii de Trup a lui Hristos ii cere sa se opreasca. Cultura poate rataci, poate decade, se poate chiar compromite. Conceptia oarecum exagerata a lui Spengler, care vorbeste de moartea culturilor, i-a facut pe unii sa traga un semnal de alarma recomandand Bisericii sa dezlege corabia crestinismului de cea a culturii, care se va scufunda. Sub aceasta forma, recomandarea este poate exagerata si inoperanta.

Sunt altii, care, din alte motive mai mult mistice, considera si ei ca raporturile crestinismului care isi are originea de sus, cu cultura, care vine de jos, ar fi fatale primului. Contactul cu cultura ar pata crestinismul, asa cum pacatul pateaza un suflet imaculat. Cred, insa, ca nu ajunge sa negam cultura pentru a mantui crestinismul. Cred ca, pentru reusita a insasi misiunii sale sociale, crestinismul poate si trebuie sa pastreze legatura cu cultura. Daca Biserica s-ar refugia in pustie sau s-ar inchide in manastiri, ramanand izolata de lume, ea nu ar mai putea exercita nici o influenta asupra acesteia. Asceza si Mistica sunt niste minunate flori crestine, dar crestinismul nu se reduce nicidecum numai la ele. Pacatosii si bolnavii pe care Biserica vrea sa-i vindece si sa-i mantuiasca se afla in lume.

Cultura moderna, repet, este bolnava. Biserica trebuie sa o trateze ca atare, luandu-si, desigur, toate precautiile pentru a se feri de o molipsire funesta. Caci, intr-adevar trebuie stiut daca Biserica poate face concesii culturii, si in ce sens. Nu trebuie decat sa se intrebe daca actiunea sa este compatibila cu Evanghelia, daca se sfarseste in duhul lui Hristos si al crestinismului. Din fericire, Evanghelia este atat de plina de intelegere, iar traditiile crestine sunt atat de sigure si de puternice, incat Biserica nu risca nicidecum sa se insele daca le respecta. Numai aplicand principiile sale evanghelice si traditionale la nevoile culturii, Biserica o poate ajuta sa se redreseze.

Cultura moderna este marea comoara pe care omenirea civilizata si-a adunat-o pe pamant. Biserica trebuie sa-i aduca aminte ca aceasta comoara este plapanda si pieritoare, ca “molia si rugina o strica“ (Matei 6,19). Biserica trebuie sa reaminteasca omului ca “nu numai cu painea va trai, ci cu tot cuvantul care iese din gura lui Dumnezeu“ (Matei 4, 4). Cultura moderna este stradania Martei; Biserica trebuie sa zideasca dupa pilda Mariei (Luca 10, 38-42).

Rolul civilizator al Bisericii a fost si va fi intotdeauna cel de a impune legea morala mai presus de toate celelalte. In viata moderna, aceasta valoare este rasturnata, calcata in picioare, discreditata, defaimata. Aceasta este cauza esentiala a tuturor relelor de care suferim. Biserica trebuie sa restabileasca ordinea, morala, singura care permite omenirii sa-si pastreze neatinse institutiile fundamentale, ca familia si Statul. Ea trebuie sa redreseze valoarea morala, si este singura care o poate face; daca nu, viata omenirii va fi amenintata – si este deja – de catastrofe morale si sociale, al caror inceput a fost facut la doua extremitati ale batranei noastre lumi civilizate.

Asa cum am spus, Biserica nu poate crea o stiinta, o tehnica, o industrie crestina, dar ea poate pregati savanti crestini, militari crestini, artisti, scriitori crestini, industriasi crestini, comercianti crestini, economisti crestini, functionari crestini. Prin toti acestia, Biserica va putea face duhul crestinismului sa patrunda in cultura asa cum printr-o multime mereu crescanda de crestini practicanti, va putea opune strategiilor malefice ale lui Antihrist, o armata capabila sa reziste si sa invinga, sa salveze morala crestina.

Religia crestina vrea sa-l transforme si sa-l mantuiasca pe om; cultura ii dezvolta facultatile si vrea sa-i asigure stapanirea asupra pamantului si bunastarea. Intre crestinism si cultura raporturile necesare s-au stabilit inca de la inceputuri. Crestinismul s-a raspandit intr-o lume cultivata, a profitat de cultura si a slujit-o la randul sau, scapand-o de barbarie.

Cultura antica a continuat de-a lungul Evului Mediu cu ajutorul Bisericii si la adapostul acesteia. Biserica este cea care a transfigurat-o si a adaptat-o lumii, sub influenta crestinismului fiind elaborata cultura moderna care a primit de la acesta cele mai valoroase idei si institutii ale sale.

Insa curentele istoriei moderne i-au deviat calea, indepartand-o de biserica, mama adoptiva. Prin tendintele sale cele mai caracteristice, cultura moderna este in opozitie cu aspiratiile religioase si morale ale crestinismului. Crestinii au de ce sa se simta raniti si nelinistiti. Lumea civilizata are si ea de ce sa se nelinisteasca. Experienta comunismului, noua barbarie si noul paganism, este inspaimantatoare si ameninta atat religia cat si cultura. Pentru a se salva din dezastrul comun, Biserica si cultura ar trebui sa dea mana, sa colaboreze, sa se ajute reciproc. Alianta lor este posibila, ba este chiar necesara.

Pentru aceasta Biserica trebuie sa inteleaga spiritul vremii, iar cultura trebuie sa accepte colectivul crestinismului. Biserica nu poate imbratisa interese si scopuri straine esentei si misiunii sale. Nu poate ignora nici ceea ce o desparte, nici ceea ce o apropie de lumea moderna. Trebuie sa-si deschida din nou calea catre inima omenirii ratacitoare, sa cucereasca umanitatea, sa-i cucereasca pe intelectuali, sa-si formeze campionii si eroii in vederea zilelor de posibil martiriu.

Biserica trebuie sa salveze in corabia sa tot ceea ce poate fi salvat, dar nu legandu-se de principiile trecatoare ale acestei lumi, ci vaslind cu nadejde catre limanul mantuirii, acolo unde Hristos vegheaza asupra destinului spiritual al omenirii. Trebuie sa-i aminteasca omului ca, desi cultura cauta sa-i asigure stapanirea asupra pamantului, aceasta ii apartine totusi lui Dumnezeu si el este cel care i l-a daruit omului, faptura sa. Intr-un cuvant, Biserica trebuie sa readuca cultura catre Dumnezeu, sa faca din ea un omagiu adus creatorului si mantuitorului omenirii. Este datoria oricarei Biserici demne de misiunea sa sociala.

Asadar, salvarea omenirii de la autodistrugere sta in crestinism. Pentru aceasta trebuie sa aplicam Evanghelia lui Hristos la toate aspectele vietii omenesti, sa-l convertim pe om la credinta crestina dupa cum spune Sfantul Apostol Pavel: “daca cineva este in Hristos, este in faptura noua; cele vechi au trecut, iata toate s-au facut noi “ (II Corinteni 5, 17).

Doamne ajuta!

Stefan Popa

 

Sursa: http://www.crestinortodox.ro/religie/crestinismul-sarea-pamantului-lumina-lumii-139754.html

Lasati un raspuns