Căutare

Cautare:

Categorii

Arhiva

“Mama plângea şi-l ruga pe Dumnezeu: Doamne, ia-mi orice, dar nu copiii”. POVESTEA IMPRESIONANTĂ a SHAKIREI DE ROMÂNIA, de la “Românii au talent”

Anca Nicoleta Caus, alias “Shakira de România”, a făcut senzaţie la Românii au talent, reuşind să-l cucerească şi pe Mihai Petre, cel mai exigent jurat al show-ului de la PRO TV.

Anca povesteşte momentul de cumpănă pe care familia ei l-a trăit atunci când ei i-a apărut un semn pe spate, care ar fi putut fi cancerigen, dar şi atunci când toată agoniseala părinţilor ei a fost pierdută la un fond de investiţii.

Iată povestea “Shakirei de România”, spusă chiar de ea:

“Numele meu este Anca Nicoleta Caus. M-am nascut in Oradea la data de 10.09.1986, in semnul Fecioarei. Pot spune ca am avut o copilarie  fericita, alaturi de mama, tata si fratele meu mai mare cu 5 ani decat mine, Sebastian.

De la 3 ani am inceput activitatile sportive, mai exact gimnastica, pe care am practicat-o timp de 8 ani. Serbarile din gradinita si mai apoi cele scolare reprezentau pentru mine cele mai placute si asteptate momente deoarece aveam ocazia sa ies in evidenta: cantam, recitam, dansam sau jucam in piese de teatru pentru copii. In timpul gimnaziului m-am inscris la toate activitatile extra-scolare care mi se pareau interesante: dans, handbal, corul scolii, ba mai mult, chiar si la Cercetasii Romaniei. Din competitii eram nelipsita, indiferent de natura lor.

La varsta de 12 ani am “dat piept” cu ceea ce insemna muzica. La cursurile de canto m-am inscris intr-un mod absolut intamplator: prietena mea din acea perioada dorea sa se apuce de canto, astfel a aflat ca se fac asemenea cursuri pentru copii la Palatul Copiilor din Oradea si m-a rugat doar s-o insotesc, eu neavand nicio intentie de a ma inscrie, dar cum “socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ”, profesoara de canto m-a rugat sa-i cant o piesa, eu il luasem pe “Nu” in brate, dar intr-un final am cedat si i-am spus ca nu stiu decat o melodie dintr-o telenovela. La finalul piesei, profesoara m-a rugat sa-mi chem parintii sa discute cu ei. Le-am spus alor mei intamplarea, s-au prezentat plini de entuziasm si m-au inscris la cursuri.

La o luna de la inscriere, profesoara ma trimitea la un concurs international la Bucuresti, intitulat “Micul Print”, unde am avut de sustinut 3 probe: recitarea unei poezii, proba de dans si interpretarea unei piese proprii pe care o compusesem inainte cu  o saptamana de concurs. Aici am avut parte de un moment extrem de dificil: presedinta de juriu era respectabila doamna Corina Chiriac, care, in timp ce interpretam piesa, face semn sunetistului sa opreasca negativul. M-am panicat, nu stiam ce se intamplase, dansa a luat microfonul si a afirma: “Asta este playback, stii ca nu ai voie sa faci playback in concurs? Nu ai cum sa canti si sa dansezi in acelasi timp fara sa se auda in microfon”. Am ramas muta pentru ca nu intelegeam ce voia, eu doar cantam si dansam, nu intelegeam care era problema si am izbucnit in plans. Mama s-a ridicat in picioare si i-a spus Corinei Chiriac: “Consider ca sunteti un om de marca al muzicii usoare romanesti, nu este posibil ca dumneavoastra sa nu va dati seama ca ce face aceasta fata pe scena este absolut live” si s-a asezat, sala a aplaudat-o. Eu plangeam, aveam doar 12 ani. Mama s-a ridicat din nou, dar de data asta cu o putere in voce care nu te lasa indiferent simi-a spus: “Anca, gata cu plansul! Ce stii  tu de la noi? Ca atunci cand cazi, te ridici, te scuturi si pleci mai departe ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Da tot ce poti, mai bine ca prima data!”. Doamna Corina Chiriac a cerut sa mi se puna negativul de la inceput, iar eu mi-am sters lacrimile si mi-am facut numarul cu mai mare dorinta si ambitie ca prima data. Am abtinut premiul special al juriului.

Eram incantata de ce incepuse sa se intample pe plan muzical: cantam in spectacole, se scria in ziar de reusita de la Bucuresti, ba chiar ni se luase si un interviu  la un post de radio din Cluj. Eram fericita, insa aceasta stare a fost umbrita de o veste nu prea imbucuratoare legata de sanatatea mea. Imi aparuse pe spate un semn, caruia nimeni nu i-a dat prea mare importanta initial, pana cand  tata a incercat sa-l “arda” cu o solutie speciala, n-a functionat, ba mai mult, aveam impresia ca acesta se mareste. La un control mai amanuntit, s-a presupus ca acesta este cancerigen. In acea perioada, parintii mei tot intrebau in stanga si-n dreapta de astfel de cazuri si au aflat de un caz similar in care persoana decedase. Panica se instalase in familie. Abia mai tarziu am aflat toata povestea de la mama, precum si trairile ei emotionale din acea perioada. Mi-a relatat in cel mai sincer mod posibil ca plangea in fiecare noapte si-l ruga pe Dumnezeu: “Doamne, ia-mi orice, dar nu copiii”. Cum nu exista rugaciune mai puternica si mai inaltatoare decat a unei mame, Dumnezeu i-a dat ascultare, insa cu un pret.

La aproximativ 1 an de la aceasta veste, semnul nu se retrasese. Parintii mei adunasera niste bani, au decis sa-i investeasca intr-un fond de investitii foarte cunoscut din Romania. Lucrurile incepeau sa se precipite cu acest fond, iar parintii mei intentionau sa-si retraga banii, doar ca au amanat aceasta actiune cu fix 4 zile, deoarece eu trebuia sa ma prezint la un concurs de muzica din Onesti si aveam doar 13 ani, deci aveam nevoie de un insotitor adult. Au decis sa vina amandoi. Daca unul dintre ei ramanea acasa, putea sa retraga banii, cand ne-am intors era deja mult prea tarziu. Au ajuns in pragul disperarii cand au vazut ca toata agoniseala si munca lor de-o viata s-a dus pe apa sambetei intr-o clipa. Mama a fost profund afectata de situatie, insa a avut noroc cu tata, care desi stia ca situatia e grava, o incuraja si-i spunea “e important ca suntem o familie, ca suntem impreuna, ca ne iubim si ca suntem sanatosi. Au trecut cateva luni de la acest soc financiar, iar mama se tot gandea unde a gresit, insa si-a amintit de rugaciunea facuta lui Dumnezeu: “Doamne, ia-mi orice, dar nu copiii”,  iar cand mi-a verificat spatele, nu mai aveam semnul. Nimeni nu stia cand a cazut sau cand s-a retras, unde era urma si ce se intamplase, cert era ca semnul meu disparuse ca prin minune, fara niciun fel de interventie sau tratament. Mama a stiut in acel moment ca Dumnezeu a ascultat-o si a facut asa cum ea i-a cerut, iar  pierderea banilor a fost pretul care trebuia platit in schimbul sanatatii mele. I-a multumit ca a ascultat-o si era fericita ca eram sanatoasa, insa viata noastra se schimbase mult, era mult mai restrictiva din punct de vedere material, dar am inteles-o si am acceptat-o cu totii. Tata era stalpul optimist si ne spunea mereu: “Ar fi bine ca din aceasta experienta sa invatam cate ceva si mai mult de atat, sa nu mai considerati povestea pasarii phoenix, care a renascut din propria cenusa, ca fiind o legenda.

Am decis sa merg la Colegiul Economic “Partenie Cosma” din Oradea, la profilul finante-contabilitate, desi parintii ma sfatuisera sa aleg Liceul de Arta. Am luat acesta decizie de a merge la cel mai bun liceu cu profil economic pentru ca am considerat ca un om trebuie sa aiba cel putin un plan B, in cazul in care planul A nu functioneaza. La mine planul A era muzica, dar stiam ca exista pericolul ca la un moment dat vocea sa nu ma mai ajute. Evident ca nu am renuntat la visul meu si, in paralel cu liceul, m-am inscris la cursurile de canto muzica usoara de la Scoala Populara de Arte “Francisc Hubic” din Oradea, la clasa doamnei profesoare Monica Molnar. Eram clasa a noua cand mi s-a propus sa ma inscriu la un celebru concurs de muzica televizat, unde am obtinut locul 3 in marea finala si eram foarte mandra ca orasul meu m-a sustinut enorm de mult.

Dupa acest episod a venit si frustrarea mea cea mai mare: mi s-a propus sa urmez cursurile unei scoli de canto din Bucuresti, insa era un vis imposibil de realizat deoarece situatia financiara nu ne permitea sub nicio forma. Am acceptat si am continuat sa cred in visul meu. Atunci am inceput sa-mi castig proprii bani din muzica si de la varsta de 16 ani, nu le-am mai cerut parintilor mei nimic, tot ce avem nevoie imi cumparam singura. Nu erau multi, dar erau bani munciti de mine si obtinuti din pasiunea mea. La 18 ani m-am angajat la un renumit hotel din Oradea ca solista de muzica si nu a fost deloc usor pentru ca dimineata eram la scoala, dupa-masa eram la canto, apoi ajungeam acasa si trebuia sa invat deoarece eram clasa a douasprezecea, iar seara mergeam sa cant la hotel. A fost epuizant, dar intotdeauna am considerat ca puterea si sanatatea pe  care le-am primit de la Dumnezeu ca sa duc la bun-sfarsit planurile sunt o onoare pentru mine. Mai departe, in paralel cu muzica, mi-am continuat studiile la Facultatea de Stiinte Economice din Oradea, profilul Finante si Banci, pe locurile de la buget. Reusisem sa iau nota maxima la examenul sustinut din Economie, iar mai apoi am facut si Masteratul in Marketing.

 

La inceputul anului 2008 l-am cunoscut pe cel care mai tarziu avea sa-mi devina sot. In vara am demisionat de la hotelul unde cantam si in toamna aceluiasi an m-am angajat intr-o banca, in functia de casier. Evident ca in paralel imi sustineam si cantarile. Dupa 1 an si jumatate de casierie, am avansat in functia de administrator de cont. In august 2011, dupa 3 ani si jumatate de relatie, eu si cu sotul meu am decis sa ne casatorim, iar in luna noiembrie 2011 am demisionat si din banca, luand decizia ca singurul lucru care ma face cu adevarat fericita si ma implineste este muzica. Mariajul nu a durat mult, doar 1 an,insa cat a fost, a fost frumos.

Momentan ma concentrez pe vechea si nepieritoarea mea pasiune, muzica. Am luptat si voi continua lupta pentru implinirea visului meu, acela de a deveni un artist in toata puterea cuvantului. Vreau sa am piesele mele, sa cant pe multe scene din tara si nu numai, sa fiu un artist cunoscut, apreciat si iubit. Cred in visul meu, in sansa mea si mai cred ca Dumnezeu nu mi-a daruit in zadar acest talent, mi l-a dat pt a-l oferi mai departe oamenilor, pentru a-i face fericiti pe cei care ma asculta si pentru a transmite emotia fara de care nu putem trai. Cred ca fiecare om are propriul lui drum, o menire pe acest pamant.

Pentru mine, participarea la “Romanii au talent” este sansa de a-mi indeplini visul, de a canta pentru oameni, de a-mi impartasi trairile prin muzica. Stiu ca nu e usor, trebuie sa lupt, sa fiu puternica si sa muncesc mult mai mult decat am facut-o pana acum, dar mai stiu un lucru foarte important: CA POT! “Romanii au talent” este momentul pe care l-am asteptat cu ardoare de foarte multa vreme. Multi oameni ma intreaba de bani, ce as face cu banii daca as castiga. Sincer, cand m-am inscris la concurs, nu stiam suma care era pusa la bataie pentru marele premiu. Nu ma intereseaza suma, nu pentru ca nu ar conta, ci doar pentru ca nu acela este scopul. Dar daca ar trebui sa raspund strict la intrebarea: “Ce ai face cu marele premiu?”, as cauta o modalitate de a-mi rasplati parintii pentru tot ce au facut, as face cateva acte de caritate pentru oameni cu probleme de sanatate, lucru pe care nu prea mi l-am permis pana acum decat intr-o masura infima, iar apoi as investi in cariera mea, in visul pe care sunt datoare sa-l implinesc. Mi-as dori sa ajut si alti tineri inzestrati cu talent muzical, dar fara posibilitati. Acum imi amintesc o fraza pe care mi-a spus-o cineva: “ In viata, cel mai bun exemplu suntem noi insine. Daca vrei sa-I ajuti pe altii, intai trebuie sa incepi sa te ajuti pe tine”, scrie Anca.

Sursa: http://www.libertatea.ro//detalii/articol/romanii-au-talent-shakira-de-romania-437859.html?utm_source=LibertateaNewsletter&utm_campaign=Newsletter&utm_medium=eMail

Lasati un raspuns