Căutare

Cautare:

Categorii

Arhiva

Incepe Postul Sfintelor Paşti. Un elogiu pustniciei: “Fără sacrificiul şi rugăciunea sihaştrilor, am fi ca pulberea pământului”. Interviu cu profesorul Costan Mandrila

Parintele Nicolae si randunica - Manastirea Sihla - Foto Cristina Nichitus RonceaProf. COSTAN MÂNDRILĂ – “Fără sacrificiul şi rugăciunea sihaştrilor, am fi ca pulberea pământului”

Elogiul pustniciei

Părintele Cleopa şi trunchiul de copac

– În presa românească preocupată de viaţa spiri­tuală, tema pustniciei ocupă un loc impor­tant. Din păcate, cei ce au trăit această mare expe­ri­enţă – si­haştrii – evită să facă mărturisiri despre ea. În calitatea dvs. de specialist al pro­blemei (sunteţi pro­­fesor de istoria reli­giei şi bun cunos­că­tor al vieţii mo­­na­hale buco­vi­ne­ne) aţi putea să ne spuneţi de ce?

– Din motiv de sme­renie. În ceea ce faci, trebuie să fii ano­nim, să nu te tru­feşti nici măcar pe patul morţii. Iată de ce ma­rii sihaştri cer să fie îngropaţi în că­rare, să fie călcaţi de toată lu­mea în pi­cioare. Con­diţia de sfânt, de om îm­bu­nă­tăţit este de un dramatism for­mi­dabil, cu mul­te ispitiri, dar şi cu multă fe­ricire dă­rui­tă de Dumnezeu – fericirea rugă­ciu­nii ini­mii. Nu e la înde­mâna oricui să tră­iască pe cele mai deşer­tice piscuri, aco­lo unde până şi lu­pii se în­torc din drumul lor. Să tră­ieş­ti ca sfântul Ilie, hră­­nit de corbi şi, în acelaşi timp, să faci o grădină din pia­tră go­laşă – aşa ceva nu se poate îm­­plini decât cu forţa pe care ţi-o dă Dum­nezeu. Părin­tele Cleo­pa, atunci când a plecat în pustnicie la Stânca Cor­bu­­lui, a stârnit multă zarvă în mâ­năs­tire, câtă vreme – se zicea – nu ceruse, după tipic, binecuvântarea a trei per­soa­ne: sta­re­ţul, preo­tul şi duhovnicul mâ­năs­tirii. A plecat, deci, luând cu sine doi saci cu pesmeţi, şi stareţul a adunat ime­diat obştea zi­când: “Cleopa a înnebunit. A plecat fără bine­­cuvân­tare”. Revenind şase luni mai târziu în mâ­năs­­tire, pă­rin­tele va fi judecat aspru de fraţi şi pus la canon, drept pe­deapsă. După ani şi ani, când stareţul îşi va simţi sfârşitul, va re­cunoaşte în faţa obştii că părin­tele Cleo­pa plecase în pustnicie cu aprobare, adă­u­gând apoi: “Dacă v-aş fi spus adevărul, făceaţi din el un sfânt şi pierdea totul”. Iată de ce părintele refuza laudele, zi­când despre sine că e Moş Putregai. Iată de ce suspecta articolele înălţătoare din presă, consi­de­rând că sunt o mare ispi­tire. Cu cât te înalţi, cu atât ai de unde cădea. Drama sfinţilor este că pot pierde totul, chiar în ultima clipă a exis­tenţei lor. Pierzi o întreagă viaţă de priva­ţiuni, trufindu-te fie şi în gând. Când a intrat prima dată în mânăstire, părintele Cleo­pa a fost pus să stea la intrare şi să iz­beas­că într-un trunchi de copac. A stat aşa câteva zile, fără ca cineva să-l în­tre­be dacă îi este foa­me sau sete. Chemat fiind de stareţ, acesta i-a zis: “Cât ai stat acolo, trunchiul ţi-a cerut de mâncare? S-a plâns el de ceva? Ei bine, dacă vrei să ră­mâi în mâ­năs­tire, aşa să faci şi tu”. Ne­ascultarea duce la tru­fie şi, mai de­par­te, la nemântuire. Se povesteşte că un frate a fost pus de către stareţ să plan­te­ze în gră­dină morcovii cu vârful în sus. Seara, l-a găsit cu mor­co­vii neplantaţi. “Părinte”, i-a zis el sta­reţului. “Morcovii nu cresc cu vârful în sus.” Sta­re­ţul l-a pri­vit cu milă şi l-a alungat din mânăs­tire, zi­când: “Ştiu şi eu asta, dar nu mor­co­vii, ci tu trebuia să creşti”.

“Vinde-ţi familia şi vino!”

Prof. COSTAN MÂNDRILĂ -

Prof. Costan Mândrilă

– De ce este nevoie de toate aceste încercări? De ce toţi călugării spun că au ve­nit la mânăstire pentru că au avut semn?

– Venind la mânăstire, in­tri într-o lup­tă teribilă. Sără­cia, dezamăgirea în iu­bire şi alte asemenea motive nu dau te­mei adevărat deciziei tale. De aceea, pri­ma dată eşti re­fuzat, pus la încercări. Mie, când am vrut să intru în Mâ­năs­tirea Rarău, părintele Bai­can Temelie mi-a zis: “Vin­de-ţi familia şi vino”. “Cum să-mi vând fa­milia?”, am întrebat. “Nu pot face aşa ceva.” “Atunci nu veni.” Era lim­pede că misiunea mea era în altă par­te. De fapt, da­rul celibatului e ca cel al căsăto­riei. Nu ori­cui îi este dat. Până şi marele nostru părinte Stă­ni­loae zice: “Nu sunt liturghist. Fiecare cu harul său”.

– Îmi amintesc de o în­tâm­plare din Pateric, când ci­neva a întâlnit după mul­te căutări un schivnic şi, în­tre­bându-l care ar fi marele secret al vieţii des­co­perit de el în pustie, acesta a răspuns: “Să taci, fiule”. De ce este atât de impor­tantă tăcerea?

– Dacă faptele tale stau în vor­bărie, nu mai poţi as­cul­ta ce-ţi spu­ne Dum­ne­zeu. Trebuie să în­veţi a as­cul­ta. Numai aşa a învăţat părintele Cleopa, în pustia de la Piatra Tăieturii, să vorbească cu pă­sările, cu pomii. Numai aşa a reuşit sfân­tul Francisc să încreş­tineze, cum se zice, un lup. Ma­rele părinte Paisie Olaru de la Si­hăstria, cel care pustnicise şase ani în munţi, stătea pe prispa chi­liei şi au­zea cum în de­părtare un ţăran îşi bă­tea boul cu o ţapină, pentru a scoa­­te carul din­tr-un şanţ. Atât de mare milă i-a pro­vocat bătaia anima­lului, încât pă­rin­tele, deşi era bătrân de 90 de ani, a în­ce­put să se roage şi să îm­pingă aseme­nea vitei stâl­pul prid­vo­rului. Atât de tare îm­pingea, în­cât mo­nahii au năvălit din casă îngroziţi, crezând că e cu­tre­mur. În clipa aceea, şi căruţa a ieşit din şanţ, şi pă­rin­tele a revenit la liniştea de dinainte, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat ni­mic. Patericul e plin de asemenea întâmplări, unele şi mai uimitoare, cum ar fi vederea în duh sau levitaţia, aşa cum făcea sfânta Maria Egip­teanca. Toate acestea trebuie să stea sub pecetea tăcerii sme­rite. Dacă, din când în când, Dum­nezeu îngăduie să se vorbească, asta e pentru întărirea noas­tră în cre­dinţă şi nădejde. Celui care cre­de, toate îi sunt cu pu­tin­ţă.

Când pădurile Moldovei foşneau de pustnici

Prof. COSTAN MÂNDRILĂ -

Părintele Cleopa

Prof. COSTAN MÂNDRILĂ -

Părintele Nicodin

– În nordul Moldovei spi­ritualitatea ortodoxă este extrem de puternică. Ce are Bu­co­vina în plus faţă de alte locuri din ţară?

– Se vorbeşte mult despre spiritul mis­tic şi profund religios al moldo­vea­nu­lui, despre sensibilitatea şi sme­renia sa în­născute. În realitate, lucrurile sunt mult mai complicate. De fapt, ar trebui să vorbim despre un spaţiu care nu poa­te fi localizat geografic. El este un areal plin de spiritua­litate, despre care profe­sorul I.D. Ştefănescu afirma că ar fi fost un străvechi centru de cult daco-getic. Autor a numeroase cărţi pu­blicate în Fran­­ţa şi profesor de istoria artei bizan­tine la Sorbona, I.D. Ştefănescu era con­vins că legendele cu săgeata lui Ştefan cel Mare care lăsa hazardul să alea­gă lo­cul de mâ­năstire ocultau adevărul. Rea­litatea, se pare, e alta. Mâ­năstirile din Moldova au la temelie un în­ceput pier­dut în negura timpului. Ele nu ini­ţiază sa­cra­litatea locului, ci o continuă.

Prof. COSTAN MÂNDRILĂ -

Printre vulturi

Printre al­tele, I.D. Şte­fă­nes­cu aducea ca argument în sprijinul teo­riei sale fap­tul că în apro­pie­re de Agapia, în inima pă­durii, asistase la un ritual ciudat, prin care un grup de mo­nahi dezgropau un tub me­talic ce con­ţi­nea statu­eta lui Iisus – gest mis­tic, înso­ţit de rugăciuni şi invo­cări rostite într-o limbă necu­nos­cută, probabil de ori­gine egip­tea­nă. Şi alţi autori, pre­cum Ale­xan­dru Bu­suioceanu (emi­grat în Spania) sau Matila Cositescu Ghika (profesor la Ox­ford) sau lingvistul şi istoricul Eugen Lozovan din Danemarca, vorbesc des­pre marea asemă­nare dintre cultul monoteist al lui Zamolxe şi ese­nieni. Aşa se ex­plică uşurinţa cu care s-a implantat creşti­nis­mul în Dacia abia ro­manizată, teorie întărită de Vasile Lovi­nescu, cel care a susţinut că majoritatea coloniş­tilor romani din Dacia erau cei pe­depsiţi pe motive reli­gioase. Deci, creş­tini. Vreau să fiu bine înţeles – în dis­cuţie nu e vorba de păgânism, ci de acele elemente ar­haice de credinţă preluate de creş­ti­nismul nostru inci­pient. Din pă­cate, noi nu avem nici până acum o isto­rie a începutului creştinismului româ­nesc, ci elemente dis­parate, deşi săpă­tu­rile arheologice mai noi au adus la lu­mi­nă informaţii extrem de pre­ţioase. Să luăm, de pil­dă, mormântul lui Ştefan cel Mare. Cerce­tările efec­tuate de ar­heo­lo­gul Puşcaşu de la Iaşi au arătat că ade­vă­ratul mor­mânt nu este în prid­vorul bi­sericii de la Put­na – cum se credea – ci într-o came­ră mortuară aflată la 8 metri adâncime sub fun­daţia mânăstirii. Ex­pli­caţia acestei tăi­nuiri e relativ simplă: du­blul mor­mânt este o practică a meşterilor elveţieni, care au aju­tat la ridicarea mâ­năs­tirilor şi, peste toate, mor­mân­tul lui Ştefan a atras mereu lăcomia oamenilor. Nu în­tâm­plător presupusul loc de veci al dom­ni­torului a fost pră­dat de-a lungul tim­pului de aproape 35 de ori.

– Revenind la pustnicie, nu credeţi că şi-a pierdut actualitatea? Mai e posi­bilă izolarea într-o lume glo­ba­lizată şi con­tro­lată tehnologic?

Prof. COSTAN MÂNDRILĂ -

Peşteră schimnicească în Munţii Rarău

– Au fost perioade când – spun cro­nicile – munţii şi pădurile Moldovei foş­neau de pustnici. Ei au creat, prin ex­pe­rienţa lor, adevărate şcoli duhov­niceşti, trans­mise faţă către faţă, de la avvă că­tre uce­nic, aşa cum s-a în­tâm­plat cu Da­niil, Vasile de la Poiana Mărului sau Pai­sie de la Neamţ. Într-adevăr, astăzi sunt tot mai puţini sihaştri. E un semn de ră­cire a credinţei, dar nu trebuie să ne în­gri­jorăm. Aşa puţini cum sunt, pustnicii se roa­gă în grote şi în crăpăturile pă­mân­tului pentru sal­va­rea noastră, smeriţi şi neştiuţi de nimeni, decât de bu­nul Dum­ne­zeu. Fără sacrificiul şi rugăciunea lor, am fi ca pulberea pământului! Să mai lă­săm, când şi când, lu­mea cu globalismul şi tehnologia ei şi să ne gândim la ce scrie pe crucea părintelui Paisie Olaru: “Ce eşti tu as­tăzi, am fost noi ieri. Ce suntem noi as­tăzi, vei fi tu mâine”.

Interviu realizat de Sorin Preda pentru Formula As

Foto sus Parintele Nicolae de la Sihla, de Cristina Nichitus Roncea pentru Ziaristi Online

 

Sursa: http://www.ziaristionline.ro/2013/03/17/incepe-postul-sfintelor-pasti-un-elogiu-pustiniciei-fara-sacrificiul-si-rugaciunea-sihastrilor-am-fi-ca-pulberea-pamantului-interviu-cu-profesorul-costan-mandrila/

Lasati un raspuns