Căutare

Cautare:

Categorii

Arhiva

Scrisoarea Pastorală a episcopului clujean greco- catolic PS Florentin VIDEO

LIBERTATEA CREDINŢEI

LIBERTATEA DE A ALEGE BINELE

SCRISOAREA PASTORALĂ a PS Florentin CRIHĂLMEANU,  Episcopul Eparhiei greco-catolice de Cluj-Gherla, la mărita Sărbătoare a Învierii din morţi a Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos

Florentin, prin harul şi mila Bunului Dumnezeu, Episcop de Cluj-Gherla, onoratului cler împreună slujitor şi de Dumnezeu iubitor, cuvioaselor persoane consacrate şi iubiţilor credincioşi greco-catolici împreună rugători, precum şi tuturor celor ce împărtăşesc credinţa noastră, binecuvântare arhierească şi salutarea creştinească: «HRISTOS A ÎNVIAT!»

«Fraţilor vă aduc aminte Evanghelia pe care v-am binevestit-o, pe care aţi şi primit-o, prin care sunteţi şi mântuiţi, că Hristos a murit pentru păcatele noastre după Scripturi şi că a fost îngropat şi că a înviat a treia zi după Scripturi şi că S-a arătat lui Chefa, iar apoi celor doisprezece» (cf. 1Cor 15,1-5).

Iubiţi credincioşi,

Sfânta şi luminata zi a măritei şi mântuitoarei sărbători a Învierii din morţi a Domnului nostru Isus Hristos constituie pentru noi, creştinii, fundamentul credinţei noastre.

Sf. apostol Pavel scrie Corintenilor despre vestea cea bună a Învierii Domnului, pe care şi el a primit-o cu credinţă şi le-a transmis-o mai departe şi lor spre mântuire.

«Dacă Hristos nu a înviat, zadarnică este credinţa voastră», iar apoi, Sf. Pavel continuă, reafirmând cu tărie adevărul central al credinţei noastre: «dar acum Hristos a înviat din morţi fiind începutul învierii celor adormiţi» (cf. 1Cor 15,14.20).

A primi harul credinţei presupune ascultarea credinţei, trăirea credinţei şi mărturisirea credinţei. Prin urmare, transmiterea credinţei presupune, mai întâi, acceptarea liberă şi asumarea ei la nivelul vieţii personale.

Credinţa, aşa cum ne învaţă Biserica noastră catolică, «este asentimentul liber faţă de adevărurile revelate de Dumnezeu» (cf. CBC 150).

În «Anul Credinţei», decretat de către Papa Benedict al XVI-lea (acum emerit), şi continuat de către Sf. Părinte Papa Francisc, ni se propune să medităm asupra identităţii noastre creştine. Vom porni de la formula tradiţională alcătuită de Biserică de-a lungul veacurilor: Simbolul credinţei. Concret, de la nucleul de forţă al credinţei noastre: patima mântuitoare şi învierea Domnului, aşa cum recităm în Crez: «S-a răstignit pentru noi sub Ponţiu Pilat, a pătimit şi s-a îngropat şi a înviat a treia zi după Scripturi».

Ce înseamnă pentru noi, astăzi, a alege liber să credem în acest adevăr fundamental al credinţei?

Să privim exemplul mărturisitorilor Bisericii noastre. În volumul autobiografic «Lanţuri şi teroare», episcopul Ioan Ploscaru răspunde ferm anchetatorului, care îl întrebase, ironic, dacă nu s-a săturat de închisoare: «Cel mai mare bun al omului, după Dumnezeu, mântuirea sufletului şi credinţă, este libertatea. Şi eu, ca orice fiinţă de pe lume, o doresc. (…) Dacă totuşi nu accept condiţiile Dvs. de a fi pus în libertate, veţi înţelege că am ceva care preţuieşte mai mult decât viaţa: CREDINŢA ÎN DUMNEZEU!».

Libertatea noastră este în directă legătură cu iubirea şi încrederea filială pe care o avem faţă de Tatăl ceresc (cf. J. Philippe). Experienţa vie a sfinţilor, în particular a martirilor şi mărturisitorilor pentru credinţă, constituie un exemplu de trăire a libertăţii credinţei ca un drum de mântuire. Ei şi-au oferit viaţa lui Dumnezeu, fără a dori altceva decât să împlinească voia Lui, şi au primit în schimb harul de a se bucura de o imensă şi profundă libertate pe care nimic şi nimeni nu le-ar fi putut-o lua: LIBERTATEA CREDINŢEI.

 1. S-a răstignit pentru noi sub Ponţiu Pilat

«Nu ştii că am putere să te eliberez şi am putere să te răstignesc?» (cf. Io 19,10)

Simbolul credinţei a păstrat peste veacuri, alături de numele Persoanelor Preasfintei Treimi şi de cel al Preasfintei Fecioare Maria, şi un alt nume. Este singurul nume al unui necredincios care apare în Crez, numele celui care a avut un rol important în patima şi moartea prin răstignire a Domnului nostru Isus Hristos. Poate ne întrebăm şi azi de ce numele lui Pontius Pilatus, cel de-al cincilea guvernator roman al provinciei Iudeea (26-36 d.C.), a rămas sigilat în memoria Bisericii creştine atât de puternic încât îl rostim chiar şi astăzi?

În primul rând, pentru că în acest fel arătăm încadrarea în timpul istoriei antice. Istoria mântuirii se desfăşoară în timpul istoriei umane cu persoane, localităţi şi evenimente concrete, cunoscute şi rămase ca repere istorice veridice ale acelor momente în cronicile vremurilor.

În al doilea rând, pentru că în momentul judecăţii lui Isus, guvernatorul roman, prin decizia sa, ne arată o modalitate de a trăi libertatea de alegere pe care Dumnezeu ne-o lasă nouă oamenilor.

Să intrăm în scenă. Pilat, în rolul său de judecător, stă în picioare în locul numit «pavat cu pietre», avându-l alături pe Cel osândit, biciuit şi batjocorit, pe care îl arată mulţimilor strigând: «Iată Omul!» (cf. Io 19,5). Mulţimea izbucneşte într-un strigăt de ură: «Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!» (cf. Io 19,6), dar Pilat declară limpede cu fină ironie: «Luaţi-L voi şi-L răstigniţi, căci eu nu găsesc în El nici o vină» (cf. Io 19,6). Atunci, iudeii îl acuză pe Isus că s-a făcut pe sine «Fiul lui Dumnezeu». Pilat, înfricoşat, îl ia de-o parte în pretoriu şi îl întreabă despre originea Sa, dar Isus nu răspunde. Tăcerea resemnată a Osânditului stârneşte alte întrebări: «Mie nu-mi vorbeşti? Nu ştii că am putere să te eliberez şi am putere să te răstignesc?» (cf. Io 19,10).

Pilat crede că viaţa sau moartea acestui Osândit depind doar de libera lui alegere. Puţin mai devreme, el afirmase nevinovăţia lui Isus şi, chiar mai mult, căutase să-l elibereze (cf. Io 19,12). Pilat pare liber în alegerea lui şi judecata lui, însă, cu toate acestea, nu-l va elibera pe Isus, pentru că se teme de mulţimea agitată, de o posibilă revoltă, sau de un posibil denunţ la Roma, într-un cuvânt, cedează presiunii mulţimii.

Isus îi dezvăluie că puterea pe care acum o are «provine de sus», deci ar trebui folosită ca un dar al Celui care a oferit-o.

Pilat este într-adevăr liber să judece şi, fără verdictul său, fără sentinţa definitivă, nu se poate face nimic. Paradoxal însă, fără a fi proclamat explicit o sentinţă, guvernatorul Pilat îl predă pe Isus pentru a fi răstignit ca un răufăcător (cf Io 19,16). El îşi spală mâinile, spunând: «Nevinovat sunt de sângele Dreptului acestuia» (cf. Mt 27,24). Astfel vrea să se sustragă de la responsabilitatea lui, dar, prin tăcerea sa, consimte răstignirii şi morţii lui Isus, contrar adevărului pe care îl proclamă şi în care crede. Pilat era liber de-a alege şi tocmai această libertate atrage cu sine şi responsabilitatea alegerii făcute.

Acel moment, în care Pilat l-ar fi putut elibera pe Isus, rămâne pentru fiecare dintre noi o atenţionare asupra libertăţii noastre. Este un moment ce spiritual se perpetuează în viaţa fiecăruia dintre noi, căci nu există zi în care conştiinţa creştină să nu fie pusă în faţa unei alegeri între bine şi rău. Avem libertatea de a recunoaşte adevărul, binele, dreptatea, de a le accepta sau de a le respinge, de a trăi conform credinţei noastre sau nu. Suntem cu adevărat liberi, în pofida presiunii exterioare a lumii, modei sau mass-mediei. Suntem liberi, dar şi responsabili, pentru că tocmai această alegere liberă, conformă sau nu credinţei noastre, va fi şi criteriul judecăţii noastre.

Să privim acum un alt exemplu, ce apare tot în scena patimilor Domnului şi adeseori e zugrăvit în iconografia bizantină a Judecăţii de apoi, cel al tâlharului răstignit de-a dreapta crucii lui Isus, numit de tradiţie Dismas. Deşi este un osândit la moarte şi un om lipsit de libertate, el se arată în conştiinţa lui cu adevărat liber. Auzind strigătele mulţimii, batjocurile căpeteniilor iudeilor şi chiar ale tovarăşului de suferinţă, el are puterea să discearnă corect binele de rău şi să aleagă binele. Recunoaşterea propriului păcat şi scurta invocaţie făcută cu încredere: «Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta!», îi dobândesc raiul fericirii veşnice, dar nu la a doua venire, ci imediat, chiar în ziua aceea, după cum îi prevesteşte Hristos: «Astăzi vei fi cu Mine în rai!» (cf. Lc 23,42-43). Iată cum răsplăteşte Hristos alegerea liberă în credinţă a tâlharului.

Prin moartea Sa pe cruce, Mântuitorul ne-a dobândit tuturor harul răscumpărării, însă pentru ca darul oferit să devină mântuirea noastră, trebuie să ne punem şi noi în faţa lui Isus, cel trădat, batjocorit, biciuit şi răstignit, şi să ne întrebăm: oare noi, prin comportamentul vieţii noastre creştine, îl primim sau îl respingem, îl recunoaştem sau îl renegăm? Ca urmare şi noi suntem astăzi liberi înaintea Osânditului, dar, în faţa acestei alegeri libere, nu putem rămâne indiferenţi pentru că prin ea fiecare dintre noi îşi hotărăşte veşnicia.

Înţelegem poate mai bine acum, judecând prin prisma credinţei personale, semnificaţia prezenţei numelui guvernatorului roman, Pilat din Pont, în Simbolul credinţei, pentru a ne descoperi misterul libertăţii credinţei noastre în Hristos.

  1. A pătimit şi s-a îngropat

«În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea» (cf. Io 16,33)

Contemplând scena patimilor Domnului, ne întrebăm de ce această dezlănţuire a răului asupra Omului-Dumnezeu, care a venit pe pământ ca semn al supremei iubiri a lui Dumnezeu Tatăl pentru oameni şi pentru lume?

La începutul evangheliei sale, Sf. Ioan apostolul, ne dezvăluie marele paradox al lui Dumnezeu, care atât de mult a iubit lumea, încât L-a trimis pe Fiul Său în lume, pentru ca tot cel ce crede Într-însul să aibă viaţa veşnică. A venit între ai Săi, dar ei nu L-au primit (cf. Io 1,11). Cuvântul s-a întrupat pentru oameni, dar ei L-au condamnat la suferinţă, a venit să le aducă viaţa, iar ei L-au condamnat la moarte, a venit să aducă lumină în lume, dar ei L-au zăvorât în întunericul mormântului. Această antiteză între iubire şi ură, între primire şi respingere, între dăruire şi refuz, ne dezvăluie, de fapt, libertatea de alegere a omului, în faţa misterului divin, dar şi realitatea prezenţei răului în lume.

Să ne reamintim că Dumnezeu l-a creat pe om pentru a fi părtaş la bucuria vieţii, aşezându-L în acel loc frumos, armonios, numit rai, în deplină comuniune cu El, Tatăl Creator. Adam, trupul plăsmuit din ţărână, în care Dumnezeu a insuflat «spirit de viaţă», un trup însufleţit (cf. Gn 2,7), a fost chemat la viaţă, pentru a împărtăşi fericirea lui Dumnezeu, într-o continuă şi deplină unitate cu El. Aşadar, Dumnezeu este Izvor de viaţă şi nicidecum de moarte, căci, Dumnezeu nu a creat moartea. Omul, prin păcatul său, face acea liberă alegere care-l separă de Dumnezeu şi introduce în lume suferinţa şi moartea. De aceea, răul suferinţei şi al morţii pătrunde în lume prin alegerea liberă a omului de a nu respecta Cuvântul divin. Ca urmare, moartea este o excepţie ce pătrunde în lume «profanând» Planul divin, pregătit de Creator pentru om atât de bine şi de frumos. Această excepţie a răului, paradoxal, a constituit însă chiar «poarta» prin care a pătruns, Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul întrupat, pentru a ne reda libertatea şi viaţa.

Primul pas în lupta cu răul a fost demascarea răului, adică a-l arăta aşa cum este. Dar nu era uşor, întrucât răul adeseori, atunci ca şi acum, se ascunde sub masca binelui, pentru că ştie că nu ar putea avea putere asupra lumii dacă s-ar arăta aşa cum este. Răul învinge oamenii înşelându-i şi luând adeseori aparenţa binelui. Pentru aceasta însă, are nevoie de colaborarea liberă a oamenilor, răpindu-le, mai întâi, libertatea alegerii corecte şi a deciziei. Sf. Părinte Papa Francisc ne recomandă ca în momentele dificile ale vieţii, atunci când vine duşmanul, diavolul, adeseori deghizat în înger, şi cu viclenie ne ispiteşte prin cuvântul său, să nu-l ascultăm, ci să-L urmăm pe Isus. Adevărata libertate a creştinului este aceea de a-L urma pe Isus!

Isus a demascat cu hotărâre răul păcatului în care trăiau oamenii din timpul Său. Prin cuvântul Său şi prin faptele Sale, El a luptat pe faţă împotriva răului din lume. Hristos a pătimit şi a fost răstignit, tocmai pentru că a dat în vileag puterea răului, ca fiind împotriva Planului divin, şi a luptat împotriva suferinţei şi a morţii.

Când rostim în Crez «a pătimit şi s-a îngropat», medităm, în primul rând, la suferinţa înfiorătoare îndurată de Domnul Isus Hristos, ca om, dar totodată ne mărturisim şi credinţa în valoarea răscumpărătoare a suferinţei Sale, acceptată în deplină libertate. Isus se abandonează liber şi conştient, cu voinţă deplină, celei mai dure legi lumeşti: legea suferinţei şi a morţii. Omul, de obicei, nu acceptă suferinţa şi se simte neputincios în faţa morţii. De aceea, majoritatea ideologiilor, filosofiilor şi a religiilor promit eliberarea de suferinţă, în timp ce creştinismul, nu promite aceasta (cf. A. Schmemann). Isus nu a afirmat că a venit să elibereze lumea de suferinţă şi de moarte, chiar dacă a luptat împotriva acestora. Suferinţa şi moartea constituie excepţii ale răului care au pătruns în lume prin păcatul şi neascultarea omului şi reprezintă pentru Hristos victorii ale răului în lumea bună, creată de Dumnezeu.

Treptat, răul a ajuns să facă din suferinţă o «normalitate», care împreună cu moartea păreau a fi unica lege absolută a lumii şi a existenţei umane (cf. A. Schmemann).

Care a fost răspunsul lui Hristos? El nu a suprimat suferinţa patimilor Sale, ci a transformat-o într-o victorie definitivă asupra răului. Hristos, de la înălţimea crucii, încheindu-şi misiunea Sa mântuitoare, proclamă împlinirea Planului divin: «Săvârşitu-s-a!» (cf. Io 19,30). El prevestea apostolilor Săi: «în lume necazuri veţi avea», dar apoi îndemna cu putere: «îndrăzniţi, Eu am biruit lumea» (cf. Io 16,33).

Suferinţa răscumpărătoare a Mântuitorului nostru Isus Hristos mai are, însă, şi o altă dimensiune importantă pentru noi creştinii de astăzi. Suferinţa acceptată liber, pătrunsă de credinţă, speranţă şi iubire, se transformă în victorie asupra răului, dobândind un sens spiritual şi împlinind voinţa Tatălui ceresc. Astfel, Hristos transformă suferinţa distrugătoare a vieţii în posibilitatea de a naşte la adevărata viaţă spirituală.

Prin patima Sa liber acceptată, Hristos ne oferă posibilitatea de a transforma suferinţele noastre în «compătimire», adică împreună pătimire cu El, alăturându-le suferinţei Sale şi transformându-le într-o luptă spirituală. Această luptă, purtată cu credinţă, ne dobândeşte o victorie la nivel spiritual, un har divin. Astfel Hristos conferă un sens mântuitor suferinţei noastre, dar nu ne obligă, ci ne oferă doar o «posibilitate» pe care suntem chemaţi s-o acceptăm liber, cu credinţă, speranţă şi iubire, după exemplul Său.

Adeseori, şi noi astăzi, ca şi mulţimile din vremea lui Isus, am dori ca El să suprime imediat suferinţa şi nu doar să o transforme. Hristos, însă, nu elimină suferinţa, pentru că ne consideră demni de ceva infinit mai mare: a fi cuprinşi în suferinţa Sa (cf. A. Schmemann). Căci, acceptând liber suferinţa şi alăturând-o celei a lui Hristos, vom primi harul de a anula puterea ei distructivă, transformând-o în poartă deschisă spre sfinţenie. Aşa se explică şi acel răspuns pe care Sf. Pavel îl primeşte când cere Domnului eliberarea de suferinţă: «Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune» (cf. 2Cor 12,9).

Martirii şi mărturisitorii Bisericii noastre au trăit din plin această experienţă spirituală şi au reuşit să transforme prin credinţa lor celulele închisorilor în locaşuri de rugăciune, iar timpul detenţiei în timp de reculegere spirituală. În acest fel ei au conferit un sens sfinţitor suferinţei absurde la care erau supuşi pentru credinţa lor, urmând exemplul Sf. Pavel, care spunea «mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos, căci atunci când sunt slab, sunt puternic» (cf. 2Cor 12,10).

  1. A înviat a treia zi după Scripturi

«Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa voastră, dar acum Hristos a înviat din morţi fiind începutul învierii celor adormiţi» (cf. 1Cor 15,17.20)

Tradiţia Bisericii ne învaţă că Isus, după patima, moartea şi îngroparea Sa, nu a rămas în întunericul mormântului, supus morţii, ci, după trei zile, a Înviat triumfător. Astfel, viaţa a izbucnit chiar din locaşul morţii şi legea universală a morţii a fost învinsă de legea învierii şi a vieţii. Ceea ce Scripturile, prin prorociile Vechiului Testament, dar şi prin cuvintele Mântuitorului au prevestit, acum s-a împlinit: «Domnul a Înviat cu adevărat» (cf. Lc 24,34).

Cuvintele Sf. Pavel către Corinteni «dacă Hristos nu a înviat zadarnică este credinţa voastră», ne arată că, fără misterul Învierii Domnului, credinţa noastră ar fi lipsită de adevărul ei fundamental, de nucleul ei de forţă.

Ne întrebăm însă, ce înseamnă pentru noi, creştinii de astăzi, a crede în Învierea Domnului Isus Hristos?

Trăim într-o lume care afirmă că nu are timp să-şi cunoască şi să-şi aprofundeze propria credinţă creştină, cu multe persoane care se declară «creştini nepracticanţi» şi, de aceea, lumea de astăzi, adeseori, se zbate între indiferentism, relativism şi ateism practic, căzând uneori pradă unor filozofii şi religii străine, sau unor superstiţii şi practici oculte.

Chiar şi în rândul credincioşilor practicanţi, unii, atunci când vorbesc despre Înviere, se gândesc doar la «nemurirea sufletului», sau la «miracolul Învierii Fiului lui Dumnezeu», dar credinţa în nemurirea sufletului o aveau şi evreii şi filozofii greci şi alte religii din vechime, deci nu ar fi fost nevoie să învie Hristos şi atunci credinţa noastră creştină ar fi cu adevărat zadarnică. Învierea lui Hristos din morţi însă nu este doar învierea unui suflet, ci este învierea Persoanei Cuvântului întrupat, cu Trup şi Suflet glorificat, aşa cum citim în Sfintele Scripturi.

Să ne reamintim că Isus se arată de mai multe ori apostolilor şi ucenicilor Săi după evenimentul Învierii. Aceştia, se înspăimântă crezând că văd un duh (cf. Lc 24,37). Atunci Hristos cel Înviat le arată, ca dovadă a identităţii Sale, semnul ce va rămâne veşnic sigilat pe Trupul glorificat, semnul rănilor mântuitoare, spunându-le: «Vedeţi mâinile Mele şi picioarele Mele, căci Eu însumi sunt» (cf. Lc 24,39). Toma, apostolul care lipsise la prima arătare a Domnului după Înviere şi se îndoise de cuvântul celorlalţi, este îndemnat de Cel Înviat să atingă semnele rănilor trupului Său palpabil, real (cf. Io 20,26-29).

Aceste evenimente ne arată că şi apostolii au avut opţiunea liberă de a crede sau nu, în realitatea Învierii Domnului. Însă Isus le dezvăluie adevărata fericire a credinţei: «pentru că m-ai văzut, ai crezut, dar fericiţi sunt cei care n-au văzut şi au crezut» (cf. Io 20,29). Aceasta este adevărata «ascultare a credinţei», care conferă libertate trăirii creştine prin supunerea în mod liber a minţii şi a voinţei adevărurilor revelate de Dumnezeu.

A crede în Învierea Domnului Isus Hristos, înseamnă a accepta şi faptul că prin moartea şi învierea Sa, Mântuitorul a suprimat definitiv puterea morţii şi ne-a arătat Calea deschisă spre învierea noastră. Dar nu înseamnă că a eliminat moartea ca realitate a vieţii noastre ci, că moartea, arma supremă a răului, nu mai are ultimul cuvânt în lume, şi ea poate deveni o poartă de trecere spre viaţa veşnică. Hristos, Păstorul cel bun, prin Învierea Sa, ne arată Calea de urmat, pe care noi, în mod liber, cu credinţă, trebuie să o alegem. El ne conduce şi devine pentru noi «poarta oilor» spre mântuire (cf. Io 10,9-11). Dar poarta aceasta trebuie să o deschidem noi, cu propria voinţă, prin credinţa noastră.

Iubiţi credincioşi,

În fiecare noapte, la celebrarea măritei sărbători a Învierii Domnului, ascultăm cu bucurie cuvântul Sf. Ioan Gură de Aur care proclamă victoria definitivă a lui Hristos asupra morţii, întrebându-se cu Sf. Pavel: «Unde-ţi este moarte boldul? Unde-ţi este iadule biruinţa? A Înviat Hristos şi tu ai fost nimicit! (…) A Înviat Hristos şi viaţa stăpâneşte! A Înviat Hristos şi nici un mort nu mai este în groapă, pentru că Hristos ridicându-se din morţi, S-a făcut începătură celor adormiţi!».

Dacă acceptăm să credem în învierea universală, moartea nu mai are putere asupra noastră. Acesta este marele dar pe care fiecare dintre noi l-am primit prin taina Sf. Botez şi îl mărturisim în Simbolul credinţei: «mărturisesc un Botez întru iertarea păcatelor, aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va veni». Puterea pe care o contemplăm primăvara în natura creată de Dumnezeu am primit-o şi noi, făptura umană însufleţită de Spiritul Său, prin credinţa noastră creştină, este puterea învierii, primită prin Botez.

A primi sau a respinge credinţa creştină, înseamnă în primul rând a accepta sau a respinge credinţa în Învierea lui Hristos, ca înviere a Trupului şi Sufletului Său, dar şi ca început al învierii viitoare a fiecăruia dintre noi. De aceea, şi astăzi oficiul liturgic al sărbătorii Învierii este străbătut de la început până la sfârşit de refrenul imnului triumfului vieţii asupra morţii. Troparul Învierii, cântul bucuriei credinţei creştine, este compus din trei părţi distincte, care ne invită să medităm asupra profunzimii misterului Învierii. «Hristos a înviat din morţi» este marele adevăr teologic şi istoric pe care îl proclamăm. «Cu moartea pe moarte călcând», arată modul în care Hristos, prin moartea Sa răscumpărătoare, a distrus puterea morţii. În final, mărturisim credinţa şi speranţa noastră în Cel Înviat, care suprimând puterea morţii, a deschis tuturor creştinilor Calea spre viaţă, spunând: «şi celor din morminte viaţă dăruindu-le».

Hristos, Învierea şi Viaţa, a învins moartea pentru fiecare dintre noi. Acesta este marele dar pe care reînnoit îl primim atunci când alegem să acceptăm liber, cu credinţă, acest mare adevăr şi mister fundamental al creştinismului.

«Devenim creştini, dar nu ne naştem (creştini)», afirma cu multă înţelepciune Tertulian, căci a fi creştin înseamnă a duce până la sfârşit «lupta cea dreaptă a credinţei». Nu este vorba de o luptă cu oamenii de altă credinţă ci, în primul rând o luptă cu noi înşine, o luptă cu ispitele împotriva credinţei noastre. De aceea, este important ca în «Anul credinţei» să cunoaştem şi să ne examinăm conştiinţa asupra tăriei credinţei noastre, dar şi asupra ispitelor şi a păcatelor împotriva harului credinţei.

Păcatele împotriva credinţei sunt de fapt păcate împotriva lucrării harului Spiritului Sfânt, prin care sunt încălcate cu ştiinţă şi voinţă legea lui Dumnezeu şi adevărurile de credinţă. Între acestea amintim: indiferentismul religios (nepăsarea faţă de credinţă şi adevărurile ei), relativismul credinţei (îndoiala, neglijarea, sau desconsiderarea adevărurilor de credinţă), necredinţa (refuzul de a consimţi la adevăruri revelate ale credinţei), erezia (negarea cu fermitate, total sau parţial, a unui adevăr ce trebuie crezut), lepădarea de Biserică (sau apostazia, respingerea totală a credinţei creştine, renunţarea la adevărurile revelate de Dumnezeu şi păstrate de Biserică), practicile oculte (încrederea în magie, vrăjitorie, necromanţie, ghicit şi alte asemenea practici necreştine) şi superstiţia (încrederea în practici sau tradiţii fără o bază în adevărurile de credinţă). Tot în această categorie se înscriu şi păcatele de care îl acuzăm pe Dumnezeu, considerând că El ne trimite ispita sau că nu ne opreşte de la păcat, ca o scuză pentru lipsa de tărie a voinţei noastre sau pentru comoditatea şi obişnuinţele rele la care nu vrem să renunţăm.

Imperativul cunoaşterii şi acceptării adevărurilor credinţei creştine ne cere să învăţăm permanent şi să ascultăm cu încredere mesajele Bisericii transmise prin păstorii ei. A respinge un singur adevăr revelat de Dumnezeu şi propus de Biserică înseamnă a păcătui împotriva credinţei, şi, ca urmare, duce la pierderea Harului credinţei. Nu este însă suficient să credem, ci trebuie să ne străduim să trăim mereu după principiile credinţei, oferind o mărturie publică, prin comportamentul nostru coerent cu credinţa noastră. Aşa cum scrie Sf. Iacob: «Tu crezi că unul este Dumnezeu? Bine faci; dar şi demonii cred şi se cutremură. Vrei să înţelegi însă, omule nesocotit, că credinţa fără de fapte moartă este?» (cf. Iac 2,19-20). Cu alte cuvinte, să ne însuşim şi noi acea profundă deviză de viaţă prin care primul purpurat al neamului românesc, mărturisitor al credinţei, Card. Iuliu Hossu, răspundea ispititorilor în credinţă: «credinţa noastră este viaţa noastră!».

Iubiţi credincioşi,

Vă invit să ne reamintim că în anul acesta comemorăm 1700 de ani de la Edictul de la Milano, ce oferea libertate creştinilor, încheind astfel o pagină de glorie a Bisericii creştine primare presărată cu numeroşi martiri care au urmat calea credinţei şi au ales mai degrabă jertfa supremă decât lepădarea de legea în care au fost botezaţi.

De asemenea, în acest an, Eparhia noastră aniversează 160 de ani de la întemeierea ei prin Bula papală «Ad apostolicam sedem», promulgată de către Papa Pius al IX-lea la 26 noiembrie 1853, cu primul sediu episcopal la Gherla (Armenopolis).

Luna mai este în Biserica noastră şi luna comemorării episcopilor mărturisitori ai credinţei din timpul regimului comunist. Împărtăşim cu toţii bucuria beatificării Mons. Vladimir Ghika şi ne rugăm ca, după voinţa lui Dumnezeu, să fie ridicaţi la cinstea sfintelor altare, cât de curând şi episcopii noştri mărturisitori ai credinţei.

Iubiţi credincioşi,

În viaţa noastră de credinţă, avem libertatea de a alege binele şi celelalte atribute ale lumii create de Dumnezeu. Putem să-L acceptăm cu credinţă pe Cel răstignit pentru mântuirea noastră, sau să-L refuzăm. Putem să alegem să suferim cu El şi pentru El, sau să ne revoltăm împotriva necazurilor şi a suferinţelor vieţii. Avem libertatea de a crede în Învierea lui Hristos în trup adevărat, ca început al mântuirii noastre. Suntem liberi să credem ceea ce alegem, dar suntem şi responsabili, căci prin decizia noastră de acum, ne hotărâm veşnicia. Alegând răul, devenim instrumente ale răului în lume. Alegând binele, ne întărim în credinţa primită prin Botez, care ne conferă puterea Învierii, puterea de a deveni fii ai lui Dumnezeu (cf. Io 1,12).

Acum, la final, vom spune împreună cu Sf. Ioan evanghelistul: «Acestea s-au scris ca voi să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, să aveţi viaţă în numele Lui» (cf. Io 20,31).

Vă doresc zile de sărbătoare luminate, alături de cei dragi, trăite la lumina credinţei, cu bucuria speranţei şi tăria iubirii faţă de Acela care prin moartea Sa ne-a deschis nouă tuturor Calea în Adevăr spre Viaţă!

HRISTOS A ÎNVIAT!

FLORENTIN

Episcop de Cluj-Gherla

Dată în Cluj-Napoca, din reşedinţa episcopală, la mărita Sărbătoare a Învierii din morţi a Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos, Anul Domnului 2013, la 312 ani de la Sfânta Unire cu Biserica Romei, la 160 de ani de la întemeierea binecuvântatei Eparhii de Cluj-Gherla, în primul an de pontificat al Sf. Părinte Papa Francisc, în al XVII-lea an al episcopatului nostru şi al XI-lea în tronul acestei eparhii.

Sursa: http://oradecluj.oradestiri.ro/scrisoarea-pastorala-a-episcopului-clujean-florentin-crihalmeanu/cultural/2013/05/03/

Lasati un raspuns