Căutare

Cautare:

Categorii

Arhiva

SF. BONIFACIU, EP. M.

05-iunieSfântul Bonifaciu era de loc din Anglia, născut în anul 673 sau 680 în regatul Wessex, purtând numele de Winfrid. La vârsta de şapte ani, a fost admis în mănăstirea din Exeter. Aici îşi însuşeşte o cultură solidă, ajunge profesor şi chiar compune o gramatică de limbă latină. Dar, asemenea apostolului Pavel, deseori i se părea că este chemat de mulţimile ce trăiau dincolo de mare, în Europa, spre a le vesti pe Mântuitorul. Răspunzând acestei chemări, trece Marea Mânecii şi se opreşte în Frisia, regiune aflată în nordul Olandei de astăzi. Începe munca de evanghelizare, dar roadele sunt foarte puţine, din pricina certurilor dintre ducii germani şi francii lui Carol Martel. Winfrid face un pelerinaj la Roma, pentru a se ruga la mormintele sfinţilor martiri şi a cere binecuvântarea papei. Papa Grigore al II-lea încurajează pe tânărul misionar şi-i dă împuternicirile necesare pentru a-şi desfăşura nestingherit activitatea. El pleacă spre Germania, se opreşte un timp în Turingia şi ajunge din nou în Frisia, acum aflată sub stăpânirea francilor. Numeroase conversiuni răsplătesc truda şi curajul neobositului apostol. Timp de trei ani, colindă o mare parte din Germania; până şi saxonii, consideraţi ca foarte îndărătnici, răspund cu entuziasm la chemarea lui. Winfrid este chemat la Roma şi Papa îl sfinţeşte episcop, schimbându-şi numele în Bonifaciu. La întoarcerea lui în Germania, într-o pădure din ţinutul Hessen, doboară la pământ un stejar gigantic, căruia populaţia păgână îi atribuia puteri magice, deoarece considera că acolo locuieşte un zeu. Gestul misionarului a fost considerat o adevărată sfidare la adresa divinităţii şi păgânii s-au adunat din toate părţile să vadă răzbunarea zeului ofensat. Bonifaciu foloseşte această ocazie ca să le vestească mesajul evanghelic; în locul stejarului doborât, a ridicat prima biserică pe care a dedicat-o Sfântului Apostol Petru.

Înainte de a trece la organizarea Bisericii pe malul drept al Rinului, s-a gândit să întemeieze, la hotarele dintre Hessen şi Turingia, o mănăstire menită să devină centrul propulsor al spiritualităţii şi culturii religioase în Germania. Astfel, a luat fiinţă celebra abaţie de la Fulda, asemănătoare prin activitatea şi prestigiul său cu mănăstirea benedictină de la Monte Cassino. Ca sediu pentru Arhiepiscopie a ales oraşul Maienza, dar şi-a exprimat dorinţa să fie înmormântat la Fulda.

Înaintat în vârstă, dar neobosit, a plecat din nou spre Frisia. Împreună cu el erau cincizeci de călugări. Pentru ziua de 5 iunie 754, a stabilit o întâlnire cu catecumenii din împrejurimi, în apropiere de localitatea Dokkum. Era sărbătoarea Rusaliilor; îndată după începerea slujbei, un grup de frizoni, înarmaţi cu spade, îi înconjurară. „Nu vă temeţi”, le spuse Bonifaciu alor săi, „toate armele de pe lume nu pot ucide sufletul nostru”. Când a observat că sabia unuia dintre frizoni se îndreaptă spre capul său, el a încercat să se apere cu cartea Sfintelor Evanghelii, dar ascuţişul săbiei tăie în două şi cartea, şi capul martirului. Cerneala cărţii şi sângele lui Bonifaciu se amestecară, şi astfel, împreună, au scris încă o pagină vie în istoria Răscumpărării.

Deşi pentru explicarea numelui Bonifaciu ar fi mai uşor de apropiat cuvintele: bonus = bun şi facies = faţă, şi să avem înţelesul de om cu faţă, înfăţişare plăcută, adevărul este că Bonifaciu provine din bonifatus, compus din bonus = bun şi fatum = destin, noroc, şi înseamnă om hărăzit norocului, cu un destin fericit. Omeneşte vorbind, s-ar putea zice că Sfântul Bonifaciu a avut un sfârşit nefericit; privit în lumina credinţei, este sfârşitul demn de un adevărat urmaş al lui Isus care a murit pe Cruce şi a treia zi a înviat.

 

Sursa:

Lasati un raspuns