Din Calea perfecţiunii, de sfânta Tereza de Avila, fecioară
(Cap. 30, 1-5: Oeuvres complètes, Desclée De Brouwer, Paris 1964, 467-468)

Cine este omul care, oricât de nesocotit ar fi, trebuind să ceară o favoare unei persoane importante, nu se gândeşte mai întâi în ce mod să ceară pentru a nu o deranja şi a nu o sâcâi? Oare nu trebuie să ştie ceea ce cere şi să cunoască necesitatea pe care o are, îndeosebi dacă cere un lucru important, cum sunt acelea pe care bunul Isus ne învaţă să le cerem? Iată un lucru pe care cred că este bine să-l scot în evidenţă. Doamne, nu puteai să cuprinzi toate într-un cuvânt şi să spui: „Tată, dă-ne tot ceea ce avem trebuinţă”? Pentru cel care cunoaşte toate atât de bine, se pare că nu mai are nevoie de altceva.

O, Înţelepciune veşnică! Pentru tine şi pentru Tatăl tău acest lucru ar fi fost suficient şi, de fapt, aşa te-ai rugat în grădina Ghetsemani: ai arătat voinţa ta şi teama ta, dar apoi te-ai încredinţat voinţei sale. Dar pentru că tu, Domnul meu, cunoşti că noi nu suntem supuşi, asemenea ţie, voinţei Tatălui tău, era necesar ca tu să defineşti bine cererile, ca să putem vedea dacă ne convine ceea ce cerem şi să ne abţinem să cerem, când nu ni se pare potrivit. Pentru că noi suntem făcuţi în aşa fel că, dacă nu ne este dat ceea ce cerem, refuzăm cu liberul arbitru ceea ce Domnul ne dă, chiar dacă ar fi vorba de lucruri mai bune. De fapt, nu vedem că suntem bogaţi decât atunci când ţinem banul în mână.

Aşadar, bunul Isus ne învaţă să spunem aceste cuvinte prin care cerem ca să vină împărăţia sa în noi: Sfinţească-se numele tău, vie împărăţia ta. Vedeţi acum marea înţelepciune a Învăţătorului nostru. Fiţi atenţi – pentru că este bine să înţelegem acest lucru – ce anume cerem prin această împărăţie. Bunul Isus a pus aceste cereri una după alta, văzând că prin slăbiciunea noastră nu am fi putut să sfinţim, să lăudăm şi să preamărim numele sfânt al Tatălui veşnic, dacă mai întâi el nu ar fi extins împărăţia sa în noi. De aceea, ca să înţelegeţi ceea ce cereţi şi să fiţi perseverenţi în a cere şi, pe cât posibil, să încercaţi să-l mulţumiţi pe cel care vă poate asculta, ţineţi seama de ceea ce vă spun.

Desigur, unul dintre bunurile cele mai mari, printre altele, de care cineva se bucură în împărăţia cerurilor, este faptul că, acolo sus, sufletul nu va mai avea de-a face cu bunurile pământului, ci va fi cufundat în linişte şi slavă, se va bucura de bucuria tuturor, va avea o pace perpetuă şi o satisfacţie fără margini, văzând că toţi îl sfinţesc şi-l laudă pe Domnul, binecuvântează numele său şi nu-l mai ofensează prin păcate. Toţi îl iubesc; însuşi sufletul nu va avea altă grijă decât să-l iubească şi nu va putea să înceteze să-l iubească, pentru că îl va cunoaşte. Dacă deja l-am putea cunoaşte, l-am iubi astfel de pe acum în această lume, chiar dacă nu cu perfecţiunea şi continuitatea din cer, dar, cu siguranţă, l-am iubi cu totul altfel decât îl iubim acum.