Din tratatul Despre predestinarea sfinţilor, de sfântul Augustin, episcop
(Cap. 15, 30-31: PL 44, 981-983)

Lumina cea mai strălucitoare, lumina predestinării şi a harului este însuşi Mântuitorul, mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, omul Cristos Isus (1Tim 2,5). Ce merite anterioare, de fapte şi de credinţă, a avut natura umană, care este în el, ca să ocupe un asemenea loc? Vă rog să răspundeţi la întrebarea mea: care a fost meritul acestui om ca să fie Fiul unul-născut al lui Dumnezeu, asumat de Cuvântul veşnic cu Tatăl în unitatea persoanei? Ce faptă bună de-a sa a precedat această unire? Ce-a făcut înainte, ce-a crezut, ce-a cerut ca să ajungă la această măreţie inefabilă? Dacă acest om, încă de când a început să existe, a început să fie Fiul unic al lui Dumnezeu, aceasta nu se datorează oare acţiunii şi asumării Cuvântului?

De aceea, trebuie să descoperim în capul nostru însuşi izvorul harului prin care acesta se răspândeşte în toate mădularele sale, după capacitatea fiecăruia. Când începe să creadă, orice om devine creştin prin acelaşi har care a făcut ca acel om, încă de la început, să devină Cristos. Creştinul este renăscut din acelaşi Duh din care s-a născut şi Cristos. Noi primim iertarea păcatelor prin acelaşi Duh care a făcut ca Cristos să fie fără păcat. Desigur, Dumnezeu a ştiut dinainte ceea ce va face. Această predestinare a sfinţilor, aşadar, a avut cea mai mare strălucire în Sfântul sfinţilor. Cine dintre cei care înţeleg bine cuvintele adevărului ar putea să tăgăduiască aceasta? De fapt, noi am învăţat că Domnul slavei a fost predestinat, întrucât Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om.

Aşadar, Isus a fost predestinat, căci cel care trebuia să devină fiul lui David după trup trebuia să fie Fiul lui Dumnezeu în toată puterea, după Duhul sfinţeniei. Şi aceasta pentru că s-a născut de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria. Aşa s-a realizat într-un mod inefabil această asumare fără precedent a unui om de către Cuvântul care este Dumnezeu, încât s-ar putea spune, în sens propriu şi cu adevărat, că el este în acelaşi timp Fiul lui Dumnezeu şi fiu al omului: fiu al omului, pentru că cel care este asumat este un om, şi Fiul lui Dumnezeu, pentru că cel care asumă omul este Fiul unic al lui Dumnezeu. Fără aceasta, nu ar trebui să credem în Treime, ci în „Pătrime”.

Această înălţare predestinată a naturii umane este atât de sublimă şi totală, încât nu se poate concepe una mai înaltă. De asemenea, dumnezeirea, la rândul ei, nu a putut să se înjosească mai mult pentru noi decât prin asumarea naturii umane împreună cu slăbiciunea trupului, până la moartea pe cruce. Deci, după cum el singur a fost predestinat să fie capul nostru, tot aşa, şi noi, cei mulţi, am fost predestinaţi să fim mădularele sale. Meritele omeneşti nu au nimic de zis aici, deoarece au dispărut prin păcatul lui Adam; ceea ce trebuie să domnească este harul lui Dumnezeu, care domneşte prin Isus Cristos, Domnul nostru, Fiul unic al lui Dumnezeu, singurul Domn. Dacă cineva a descoperit în Capul nostru merite precedente acestei naşteri unice, să caute şi în noi, mădularele sale, merite anterioare noii noastre naşteri multiple.