Cinci monede din argint, dedicate patriarhilor Bisericii Ortodoxe Romane
Patriarhul Miron Cristea
Nascut la 18 iulie 1868 intr-o familie de tarani din Toplita (Harghita), cel ce avea sa devina primul patriarh al Romaniei a fost singurul copil care a supravietuit dintre cei opt pe care i-au avut George si Domnita Cristea. Pentru ca s-a ivit pe lume in preajma sarbatorii Sfantului Ilie, nasul sau l-a botezat cu numele proorocului, urandu-i „sa creasca mare, sa fie sanatos si popa sa se faca”.
Inteligent si silitor, Elie Cristea a fost un elev deosebit. In 1883 a absolvit scoala saseasca din Bistrita, fiind apreciat cu „clasa I cu eminenta”, iar in 1887 a obtinut singurul calificativ maxim la examenul de bacalaureat sustinut la Gimnaziul superior greco-catolic din Nasaud. In toamna aceluiasi an s-a inscris la Seminarul teologic mitropolitan din Sibiu, unde a dobandit, in 1890, licenta in teologie. Fiind remarcat pentru pregatirea sa temeinica, dupa un stagiu de un an ca invatator la Scoala primara din Orastie, tanarul a primit din partea mitropolitului Transilvaniei, Miron Romanul (1874 – 1898), o bursa la Budapesta pentru a studia literele si filozofia, in cei patru ani petrecuti aici, Elie Cristea si-a desavarsit prin studiu intens formatia intelectuala. In 1895, el si-a sustinut doctoratul cu o teza dedicata vietii si operei lui Mihai Eminescu, prima lucrare de acest gen dedicata marelui poet roman, pe care l-a caracterizat cu expresia devenita celebra: „Luceafarul poeziei romanesti”. Tot acum se cristalizeaza personalitatea lui de luptator pentru cauza romanilor din Transilvania.
La 1 iulie 1895, il regasim pe viitorul patriarh la Sibiu, ca secretar diecezan si apoi asesor consistorial al mitropolitului Miron Romanul, dar si ca director, pentru o scurta perioada, al ziarului „Telegraful Roman” (de la 1 ianuarie 1898). In aceasta ultima calitate s-a implicat trup si suflet in proiectul de ridicare a catedralei din Sibiu, inceput de mitropolitul Andrei Saguna (1864 – 1873), reusind sa adune suma necesara pentru terminarea edificiului.
In 1900, Elie Cristea a fost hirotonit diacon de catre milropolitul Ioan Metianu (1899-1916). Un an mai tarziu a devenit arhidiacon, iar la 23 iunie 1902 a fost tuns in monahism de staretul manastirii Hodos-Bodrog, luand numele Miron, in semn de recunostinta fata de binefacatorul sau. In anii urmatori si-a continuat ascensiunea in cadrul Bisericii, fiind hirotonit ieromonah in 1903 si protosinghel, 5 ani mai tarziu.
Personalitatea iesita din comun a lui Elie Miron Cristea l-a facut remarcat pana la Curtea de la Viena, astfel ca, in 1908, arhiducele Franz Ferdinand l-a convocat, impreuna cu ierarhul greco-catolic Augustin Bunea, pentru a le impartasi celor doi pastori spirituali ai populatiei romanesti din Transilvania planurile sale de federalizare a imperiului.
La 21 noiembrie 1909, Elie Miron Cristea a fost ales episcop de Caransebes, hirotonirea lui ca arhiereu facandu-se la 3 mai 1910, in Catedrala mitropolitana din Sibiu, de catre mitropolitul Transilvaniei, Ioan Metianu, si episcopul Aradului, Ioan Papp (1903-1925). Tanarul episcop s-a ocupat nu numai de problemele organizatorice ale bisericii, ci si de ridicarea nivelului de instruire a populatiei, implicandu-se in dezvoltarea asezamintelor culturale, in sustinerea materiala a scolilor, confruntate, la acea vreme cu tentative de maghiarizare din partea autoritatilor, in infiintarea bibliotecilor parohiale pe care le-a inzestrat cu carti si brosuri religioase tiparite pe cheltuiala proprie.
Episcopul Miron Cristea a avut un rol important la infaptuirea Marii Uniri. La 8 noiembrie 1918, el a hotarat ca numele imparatului Austriei, care inca nu abdicase, sa nu mai fie pomenit in serviciul liturgic, iar pe 1 decembrie a participat la Marea Adunare de la Alba Iulia, unde a oficiat serviciul religios ortodox. Dupa redactarea si aprobarea actului de unire, impreuna cu episcopul unit Iuliu Hossu (1917 – 1948), a facut parte din delegatia care a prezentat regelui Ferdinand I (1914 – 1927), la Bucuresti, documentul prin care se declara unirea Transilvaniei cu Romania.
Dupa unificarea politica, Biserica noului stat trebuia sa se reorganizeze intr-o structura unitara, sub conducerea Sfantului Sinod de la Bucuresti. Acest lucru era necesar din cauza diferentelor de organizare si conducere a bisericilor din fostele provincii istorice care fusesera alipite Romaniei. In acest scop, in zilele de 24 si 25 iunie 1919, a fost convocata la manastirea Sinaia, din initiativa IPS Pimen (1909 – 1934), mitropolitul Moldovei si Sucevei, presedinte al Sfantului Sinod, o consfatuire la care au participat reprezentanti ai preotilor si ai credinciosilor din toate provinciile romanesti, unde s-a discutat problema reorganizarii Bisericii Ortodoxe Romane, pe principiul autonomiei fata de stat, cu respectarea prevederilor constitutionale. Un prim pas in aceasta directie era instalarea unui mitropolit primat in scaunul ramas vacant prin retragerea lui Conon Aramescu-Donici (1912 -1919), iar alegerea, care a avut loc la sfarsitul lunii decembrie 1919, s-a oprit la episcopul de Caransebes – Miron Cristea. Acesta a fost investit la 1 ianuarie 1920, in prezenta regelui Ferdinand I, care i-a inmanat el insusi toiagul. In acelasi an s-a infiintat o asa numita „Constituanta bisericeasca”, in care intrau membrii Sfantului Sinod, fosti ministri ai Cultelor, profesori de teologie si preoti de mir, pentru a intocmi un statut de organizare si functionare a Bisericii Ortodoxe Romane. Rezultatul activitatii acestei comisii a fost Legea si Statutul de organizare a Bisericii Ortodoxe Romane, promulgata pe 6 mai 1925, avand la baza Statutul organic al Mitropoliei Transilvaniei, conceput in 1868 de Andrei Saguna.
Dupa definitivarea legislatiei, mitropolitul primat a reorganizat administrativ Biserica Ortodoxa Romana, reinfiintand in Transilvania vechile scaune episcopale de la Cluj si Oradea si infiintand episcopii noi in Basarabia (Cetatea Alba, cu sediul la Ismail si Hotin, cu sediul la Balti) si in Dobrogea (cu sediul la Constanta), precum si o episcopie a Armatei, cu sediul la Alba Iulia. Pe langa reorganizarea Bisericii, Miron Cristea a avut ca preocupari: construirea unei Catedrale a Mantuirii Neamului, ridicarea unei resedinte mitropolitane, infiintarea Institutului Biblic Ortodox, acordarea de burse pentru teologi, infiintarea de scoli de cantareti bisericesti etc. Tot lui i se datoreaza articolul 22 din Constitutia din 1923, in care se afirma ca Biserica Ortodoxa Romana este Biserica dominanta a statului roman.
Odata cu reorganizarea Bisericii, au inceput, inca din 1919, demersurile pentru infiintarea patriarhiei, potrivit cu prestigiul sporit de care se bucurau dupa unire Romania si Biserica ei pe scena internationala. In consecinta, in sedinta din 4 februarie 1925, Sfantul Sinod a adoptat Actul de infiintare a Patriarhatului Ortodox Roman, legiferat de Parlament la 25 februarie, prin Legea pentru ridicarea scaunului arhiepiscopal si mitropolitan al Ungrovlahiei, ca primat al Romaniei, la rangul de scaun Patriarhal. Pe baza acestor hotarari, mitropolitul Miron Cristea a devenit primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Romane. Ceremonia de investitura a avut loc pe 1 noiembrie 1925, intr-o atmosfera de sarbatoare nationala, in prezenta a numerosi invitati din tara si strainatate.
In calitate de intaistatator, Miron Cristea a fost un promotor al culturii si credintei crestine, cea mai insemnata realizare fiind traducerea si tiparirea din initiativa lui a Bibliei sinodale, in 1936. In aceiasi timp a reorganizat sau a infiintat publicatii periodice bisericesti, a incurajat invatamantul religios in scolile secundare, a reinfiintat vechile seminarii si a pus bazele altora noi. Preocuparile sale s-au indreptat in egala masura si spre: chivernisirea averilor manastiresti, crearea Fondului Milelor, ajutorarea tinerilor teologi aflati la studii in strainatate si inca multe altele. In planul relatiilor cu bisericile ortodoxe surori, patriarhul Miron Cristea a extins influenta si prestigiul Bisericii noastre peste hotare.
Prestigiul sau i-a adus in iulie 1927, dupa moartea regelui Ferdinand, numirea in Consiliul de Regenta, unde a functionat pana !a desfiintarea acestuia, pe 7 iunie 1930. Opt ani mai tarziu a fost investit ca prim-ministru si consilier al coroanei (10 februarie 1938), dar spre sfarsitul anului, la scurta vreme dupa ce implinise 70 de ani de viata si 50 de ani de slujire a Bisericii, se imbolnaveste irecuperabil si se stinge din viata, pe 6 martie 1939, la Cannes, unde plecase pentru a-si ingriji sanatatea. Trupul sau neinsufletit a fost adus la Bucuresti si inmormantat cu onoruri de stat in Catedrala patriarhala.
Patriarhul Nicodim Munteanu
Al doilea patriarh al Bisericii Ortodoxe Romane, Nicodim, a vazut lumina zilei pe 6 decembrie 1864, intr-o familie de tarani instariti din Pipirig, fiind botezat cu numele sfantului in praznicul caruia se nascuse. Multimea locasurilor de cult din frumosul tinut al Neamtului si influenta unchiului sau dinspre tata, preotul Vasian Panait, au indreptat pasii tanarului Nicolae spre viata monahala. Dupa absolvirea scolii primare la Targu Neamt, el s-a inscris, in 1882, la Seminarul „Veniamin Costache” de la Socola, langa Iasi. Pretuit de profesori pentru silinta sa, Nicolae a fost remarcat aici de insusi mitropolitului Moldovei, Iosif Naniescu (1875-1902), care l-a luat ca ucenic si l-a trimis, in 1890, la Academia Teologica din Kiev, ctitorie a mitropolitului Petru Movila (1633- 1646), unde mai studiasera si alte personalitati ale clerului moldav.
La Kiev, tanarul a beneficiat de calitatea unei educatii religioase de lunga traditie, „intemeiata pe invatatura patristica bizantina si imbogatita de spiritualitatea ruseasca” (pr. Cezar Tabarna), unde rigoarea dogmei se impletea cu studierea si interpretarea, prin prisma teologiei rusesti, a ideilor noi ce apareau in literatura de profil apuseana. In august 1894, cu un an inainte de terminarea studiilor, Nicolae a fost tuns in calugarie la Manastirea Neamt, primind numele Nicodim, fiind apoi hirotonit diacon. In ultimul an petrecut la academie a vizitat cateva manastiri si orase din Rusia, iar in aprilie 1895 si-a incheiat studiile cu lucrarea Propaganda papista la romani in cele trei Tari Romane de la inceputul sec. al XIII-lea pana la jumatatea secolului al XIX-lea.
Cu toate ca a fost invitat sa ocupe o catedra universitara in Rusia, Nicodim s-a intors la Iasi, unde, in 1896, a fost hirotonit ieromonah, fiind numit mare ecleziarh si predicator al Catedralei mitropolitane. In anii urmatori a fost numit arhimandrit si vicar administrativ (1898) si apoi mitrofor (1900), preluand treptat toate problemele mitropoliei. Dupa moartea mitropolitului Iosif Naniescu, arhimandritul Nicodim a devenit vicar al Episcopiei Dunarii de Jos, aflata sub pastorirea lui Pimen Georgescu. La Galati, Nicodim s-a implicat in activitatea culturala si filantropica, pentru aceasta fiind felicitat public de catre ministrul Cultelor, Spiru Haret. Tot aici a condus Seminarul Teologic „Sf. Andrei” si a publicat primele lucrari: culegerea de predici Cuvantari liturgice, volumul de indemnuri pentru credinciosi Calauza crestinului in biserica si unele traduceri si prelucrari dupa teologi rusi.
In anul 1909, episcopul Pimen Georgescu a fost ales mitropolit al Moldovei. In acest fel, arhimandritul Nicodim se intorcea la Iasi, orasul drag sufletului sau, unde a activat ca vicar al mitropoliei, fiind apoi ridicat pe treapta de arhiereu si numit egumen al Spiridoniei. In aceasta calitate s-a ocupat de organizarea manastirilor moldovene (printre altele, a transformat Manastirea Cetatuia in scoala calugareasca), precum si de indrumarea unor societati cultural-filantropice.
In 1912, la retragerea din scaun a mitropolitului primat Athanasie Mironescu (1909 – 1911), a fost propus pentru aceasta functie, dar a refuzat, fiind numit episcop la Husi. Si aici, ca si la Galati si la Iasi, s-a dovedit a fi atat un bun slujitor si predicator, cat si un eficient organizator, renovand si infrumusetand resedinta episcopala, instituind o anumita disciplina in randul slujitorii bisericii si organizand conferinte culturale in toate protoieriile. In acelasi timp a continuat activitatea culturala, contribuind, alaturi de preotii Grigorie Pisculescu (Gala Galaction) si Vasile Radu, la editarea si traducerea Bibliei Sinodale din 1936. In 1917, episcopul Nicodim a fost delegat sa reprezinte Biserica Ortodoxa Romana la Moscova, la Marele Sobor al Bisericii Ruse, care a hotarat reinfiintarea Patriarhiei Ruse. Dupa Marea Unire, tot el a condus si a reorganizat Biserica Ortodoxa a Basarabiei, in calitate de loctiitor al Arhiepiscopului Chisinaului si Hotinului, pana la alegerea ca mitropolit al Basarabiei a episcopului-vicar Gurie Grosu, in 1919. Recunoscandu-i-se meritele in activitatea literara bisericeasca, Nicodim Munteanu a fost ales membru de onoare al Academiei Romane si i s-a conferit titlul de Doctor Honoris Causa al Universitatii din Cernauti.
In mod neasteptat, la 25 decembrie 1923, el s-a retras la Neamt, la manastirea sa de metanie, unde a fost ales staret. Despre activitatea complexa pe care vladica Nicodim a desfasurat-o la Neamt, Mihail Sadoveanu scria urmatoarele: „An de an, toate au crescut, au inflorit; pe langa toate ale unei bune gospodarii, tiparnita si-a luat iar fiinta, dand la lumina opere de mangaiere a sufletelor crestine; seminarul monahal si palatul cel nou s-au ridicat ca printr-un farmec, drepturile vechi incalcate au fost, in parte, castigate, il socot pe I.P.S. Nicodim unul din marii ctitori de la Neamt. Ar fi indestulatoare numai asemenea buna lucrare ca sa-i tie faima si pomenirea in veac”.
Cei 11 ani petrecuti la Neamt au fost perioada cea mai rodnica a activitatii sale culturale. Pe langa traducerile din limba rusa, din tiparnita manastirii, infiintata in 1807 de mitropolitul Veniamin Costachi (1803 – 1842) si reorganizata de Nicodim, au iesit numeroase pagini de invatatura crestina: predici, lucrari despre vietile sfintilor, brosuri de popularizare, carti de rugaciune si traduceri ale Psaltirii si ale Noului Testament. In 1925 a infiintat aici un seminar monahal (mutat trei ani mai tarziu la Cernica) si o scoala manastireasca.
Dupa trecerea la cele vesnice a mitropolitului Pimen Georgescu (1909-1934), Nicodim Munteanu a fost ales, la 23 ianuarie 1934, de catre Congresul National Bisericesc, prezidat de patriarhul Miron Cristea, sa ocupe scaunul de la Iasi. In ciuda varstei inaintate (avea 70 de ani), s-a angajat cu energie in activitatile mitropoliei. Astfel, a inceput restaurarea catedralei, a refacut parcul acesteia, a ridicat o noua cladire in ansamblul mitropolitan, cladire ce ii poarta azi numele, si a refacut arhiva. De asemenea, a reorganizat serviciul divin, instituind obligatia preotilor din eparhie de a tine patru predici pe luna, cele mai bune dintre ele fiind apoi publicate, si a acordat o mare atentie activitatii pastorale, sustinand conferinte periodice pentru clerici si mireni. In perioada pastoririi sale, au aparut la Iasi lucrarile: Viata si operele Sfintilor Parinti (1935), Biblia (1936), Biblia ilustrata (in 1936, in colaborare cu I.D. Stefanescu) si traducerea din teologul englez F.W. Farrar Primele zile ale Crestinismului.
In 1939, dupa trecerea la cele vesnice a patriarhului Miron Cristea, mitropolitul Moldovei a fost ales de catre Colegiul Electoral Bisericesc sa ocupe scaunul de la Bucuresti. In imprejurarile deosebit de grele ale celui de-al Doilea Razboi Mondial si instalarii comunismului in Romania, anii pastoririi patriarhului Nicodim Munteanu au fost plini de zbucium, de munca si de raspundere. Sub povara varstei, cu sanatatea subrezita, el a incercat de trei ori sa se retraga, dar demisia i-a fost respinsa de fiecare data. Ramas intr-o demnitate pe care nu a dorit-o si pe care a incercat sa o evite inca din momentele premergatoare numirii, patriarhul Nicodim a trebuit sa faca fata unui mandat greu, izbutind totusi sa isi impuna punctul de vedere, spre folosul si continuitatea Bisericii.
Activitatea culturala a lui Nicodim Munteanu, marea constanta a vietii sale, a constituit mangaierea si refugiul sau in anii grei de patriarhat. Peste 8000 de pagini au vazut lumina tiparului in timpul pastoririi sale: o noua Biblie (din care 51 de carti fusesera traduse de el insusi dupa Septuaginta si unele editii slave), cateva carti destinate serviciului divin (Triod, Ceaslov, Noul Testament, Aghiazmatarul s.a.), traduceri din F.W. Farrar (Viata si operele Sfantului Apostol Pavel si Viata lui Iisus) si mai ales traducerea monumentalei Istorii biblice a lui A.P. Lopuhin, in sase volume.
Pe 27 februarie 1948, patriarhul Nicodim Munteanu a trecut la cele vesnice, fiind inmormantat pe 4 martie, alaturi de Miron Cristea, in Catedrala Patriarhala din Bucuresti.
Patriarhul Justinian Marina
Viitorul patriarh, pe numele de mirean Ioan Marina, s-a nascut la 22 februarie 1901 intr-o familie de tarani din Suesti-Valcea. A urmat cursurile gimnaziale in satul natal, dupa care, influentat probabil de mama sa, descendenta a unei vechi familii de preoti, s-a inscris la Seminarul „Sf. Nicolae” din Ramnicu-Valcea, pe care l-a absolvit in 1923. In acelasi an a primit un post de invatator in satul Olteanca, iar in anul urmator s-a transferat la scoala primara din Babeni. La 14 octombrie 1924 s-a casatorit cu Lucretia, fiica preotului Pavel Popescu din Bralostita, si a fost hirotonit preot la Babeni, functionand in continuare si ca invatator.
In 1925 s-a inscris la Facultatea de Teologie din Bucuresti obtinand licenta in 1929. Din anul urmator demisioneaza din invatamant si se consacra slujirii altarului si activitatii de administrare a parohiei, reusind sa refaca cele trei biserici ale acesteia. Calitatile de gospodar ale tanarului preot au atras atentia episcopului Ramnicului, Vartolomeu Stanescu (1921 -1938), care l-a numit, la 1 noiembrie 1932, in functia de director al Seminarului Teologic „Sf. Nicolae”. Un an mai tarziu, preotul Ioan Marina a primit, la cerere, parohia „Sfantul Gheorghe” din Ramnicu-Valcea, unde a activat pana in 1945, reusind sa restaureze din temelii biserica si casa parohiala.
In 1935, soarta il loveste cumplit prin disparitia sotiei, in varsta de numai 27 de ani. Ramas vaduv, nu s-a recasatorit niciodata, crescandu-si singur cei doi copii, Silvia si Ovidiu. Isi gaseste refugiu in munca si, in 1939, preia conducerea tipografiei eparhiale. In numai opt luni, o reabiliteaza financiar si o preda, in 1940, degrevata de orice datorie, nou-infiintatei Mitropolii a Craiovei. In semn de recunoastere a meritelor sale, autoritatile eparhiale valcene i-au acordat toate rangurile bisericesti (sachelar, iconom si iconom stavrofor), iar Ministerul Cultelor l-a decorat, la propunerea Mitropoliei Craiovei, cu „Meritul cultural clasa I pentru Biserica”.
In 1945, fostul sau profesor de la seminar, Irineu Mihalceanu, ajuns in 1939 mitropolit al Moldovei, solicita si obtine de la Sfantul Sinod infiintarea unui al doilea post de arhiereu-vicar pentru preotul Ioan Marina, a carui bogata activitate pastorala, gospodareasca, culturala, didactica si misionara il recomandau ca fiind cel mai potrivit pentru a ajuta la refacerea eparhiei. Dupa o perioada de ucenicie in asprele conditii monahale ale schitului de la Frasinei din Valcea natala, Ioan Marina a fost tuns in monahism, cu numele de Justinian, la Manastirea Cetatuia de langa Iasi si apoi hirotonit ca arhiereu in catedrala mitropolitana din capitala Moldovei, la 12 august 1945, cu titulatura de „Vasluianul”.
Proaspatul arhiereu s-a angajat cu toata energia in noua misiune. Dintre toate provinciile Romaniei Moldova fusese cel mai greu incercata de razboi eparhia fiind total dezorganizata. Altarele erau lipsite de preoti, care abia acum incepeau sa se intoarca din bejenie, conducerea Centrului Mitropolitan se afla inca la Govora, iar mitropolitul, batran si bolnav, se afla in Bucuresti, la tratament. In plus seceta din anii 1945 – 1946 obligase o parte din enoriasi sa-si caute rostul pe alte meleaguri. Cu aceeasi pricepere cu care salvase de la faliment tipografia Episcopiei Ramnicului, arhiereul-vicar Justinian Vasluianul a pus randuiala in toate aceste lucruri.
El a refacut palatul mitropolitan, ce fusese afectat de razboi, si a reorganizat fabrica de lumanari, sursa principala de venituri a mitropoliei. In colaborare cu organizatiile civile de asistenta sociala, a infiintat in fiecare parohie centre prin intermediul carora numerosi orfani de razboi si-au aflat un nou camin, fie in satele lor, pe la rude sau cunoscuti, fie in orfelinate organizate la manastirile Varatec si Agafton, pentru fete, si la Targu Neamt si la Botosani pentru baieti. A infiintat, pentru scolari si studenti, cantine care erau conduse si intretinute de parohii, iar in timpul secetei a adus alimente de la celelalte eparhii din tara. A oferit studentilor saraci gazduire in camere amenajate la mansarda Cancelariei Mitropoliei si la Biserica „Sfantul Ioan Botezatorul”, iar pe cei merituosi i-a trimis in vacante, pe cheltuiala bisericii, la manastirile din cadrul eparhiei. A facut acelasi lucru si pentru profesori, care, in schimbul concediului oferit la manastirile montane pentru ei si familiile lor, trebuiau sa sustina o conferinta. Nici spitalele nu au scapat preocuparii arhiereului-vicar Justinian, care le-a trimis lemne de foc din rezerva Mitropoliei si alimente din cotele parohiilor din imprejurimile Iasilor, indemnand preotii sa se alature personalului medical in combaterea tifosului exantematic ce lovise Moldova. Nu in ultimul rand, slujitorii Domnului, care sufereau de aceleasi lipsuri ca si enoriasii lor, au primit imbracaminte si hrana prin Crucea Rosie si contributia celorlalte eparhii din tara.
Eforturile arhiereului Justinian la mitropolia Iasilor s-au indreptat si catre problemele spirituale ale eparhiei. Au fost reorganizate invatamantul religios si activitatile culturale si misionare din parohii, iar clerul a fost antrenat in actiunea de alfabetizare a populatiei. Printre altele, a infiintat „Universitati libere” la Manastirile Varatec si Agapia si a organizat tabere la Cetatea Neamtului, pentru studentii Facultatii de Istorie, si la Targu Neamt, pentru cei de la Academia de Arte Frumoase.
Realizarile destoinicului Vicar al Mitropoliei Moldovei i-au adus pretuirea lui Irineu Mihalcescu. La retragerea din functie, la 16 iulie 1947, acesta l-a i recomandat cu caldura ca succesor pe Justinian Vasluianul, care, pana la desemnarea in scaunul mitropolitan de la Iasi, a indeplinit functia de loctiitor de arhiepiscop si mitropolit. In aceasta perioada, el a reinfiintat protopopiile de plasa si a continuat restaurarea bisericilor distruse sau avariate in timpul razboiului. O atentie particulara a acordat bisericii Golia din Iasi, ctitorie a domnitorului Vasile Lupu (1634 – 1653), pentru repararea careia a strans in scurt timp, cu binecunoscuta-i eficienta, fondurile necesare si pe care a sfintit-o pe 30 decembrie 1947, a doua zi dupa ce fusese inscaunat ca mitropolit al Moldovei. Un alt proiect pe care l-a dus la bun sfarsit a fost terminarea constructiei Catedralei Muntilor, din Pipirigul patriarhului Nicodim, pentru care acesta i-a multumit in scris si i-a acordat o diploma de ctitor.
Meritele sale si dorinta credinciosilor l-au propulsat pe scaunul mitropolitan, fiind ales pe 19 noiembrie 1947 si instalat oficial la sfarsitul lunii urmatoare. Dupa numai doua luni, potrivit normelor in vigoare, a devenit loctiitor de Patriarh, odata cu trecerea la cele vesnice a Patriarhului Nicodim Munteanu, iar pe 24 mai 1948 mitropolitul Justinian Marina a fost ales cel de-al treilea patriarh al Bisericii Ortodoxe Romane.
Mandatul sau, cel mai lung din istoria Patriarhii Romane, a coincis cu instalarea si consolidare comunismului in Romania. Schimbarile politice care incepusera inca din perioada imediat urmatoare actului de la 23 august 1944, „au cerut din parte Bisericii o mare capacitate de adaptare la nou situatie, pentru a o feri de framantarile prin care trecut Biserica Ortodoxa Rusa dupa 1917, ca si de primejdia desfiintarii, asa cum se intamplase cu toate cultele din doua tari comuniste, Albania si China. Prin tactul si clarviziunea unor ierarhi de prestigiu, intre care trebuie sa-l pomenim in primul rand pe patriarhul Justinian Marina, Biserica a acceptat unele compromisuri, a renuntat la unele laturi ale activitatii sale, dar in felul acesta a fost salvata insasi existenta ei si – in acelasi timp – si-a putut continua activitatea – in anumite limite – chiar si in noua structura a societatii romanesti” (pr. prof. dr. Mircea Pacurariu).
In 1948, Sfantul Sinod a aprobat noul Statut pentru organizarea si functionarea Bisericii Ortodoxe Romane, prin care aceasta a fost reorganizata in 5 mitropolii, 13 episcopii sufragane si doua arhiepiscopii in strainatate. Tot acum a inceput reorganizarea invatamantului teologic, care a trecut, prin Legea pentru regimul general al cultelor, din 4 august 1948, sub obladuirea Bisericii si care cuprindea doua institute teologice cu grad universitar, la Bucuresti si Sibiu, si sase seminarii, la Bucuresti, Buzau, Manastirea Neamt, Cluj-Napoca, Craiova si Caransebes. O realizare importanta din timpul pastoririi patriarhului Justinian a fost canonizarea, in 1955, pentru prima data in istoria Bisericii, a unor sfinti de neam romanesc si generalizarea cultului catorva sfinti ale caror moaste se gaseau in diferite parohii din tara.
In timpul pastoririi Preafericitului Justinian s-au construit din temelie 302 biserici, iar alte 2.345 locasuri de cult au fost reparate. Preotilor de mir li s-au asigurat salarii si pensii (de la Casa de Pensii a Bisericii, organizata din initiativa patriarhului) si au luat fiinta asezaminte de asistenta sociala pentru preotii si calugarii batrani, la manastirile Dealu si Viforata. De asemenea, s-au construit case de odihna pentru cler in cateva statiuni balneoclimaterice.
Preafericitul Justinian a intretinut legaturi cu celelalte Biserici Ortodoxe surori si cu alte Biserici crestine, vizitandu-le, in fruntea unor delegatii sinodale. Totodata, s-au initiat relatii cu Bisericile Vechi-Orientale si au fost intretinute relatii cu o serie de Biserici romano-catolice nationale. Din anul 1961, Biserica Ortodoxa Romana a reintrat in Consiliul Ecumenic al Bisericilor si a participat la toate actiunile desfasurate in cadrul miscarii ecumenice.
Pe taramul activitatii culturale, Patriarhul Justinian a publicat 12 volume sub titlul Apostolat social, care cuprind pastoralele, cuvantarile si articolele sale si s-a ingrijit de editarea unor noii periodice bisericesti la eparhiile din tara, precum si de reeditarea Bibliei sinodale (in 1968 si 1975), al Noului Testament, a unor lucrari cu caracter teologic si istoric scrise de clerici, a cartilor de cult si a aproape tuturor manualelor necesare invatamantului teologic.
In mod inevitabil, cei aproape 30 de ani de patriarhat, traiti intr-o permanenta tensiune, si-au pus amprenta asupra sanatatii lui Justinian Marina.
Doborat de boala la inceputul anului 1977, s-a stins in seara zilei de 26 martie, in varsta de 76 de ani, si a fost depus in mormantul pe care si-l pregatise in interiorul Manastirii Radu-Voda din Bucuresti restaurata de el.
Patriarhul Iustin Moisescu
Al patrulea patriarh al Bisericii Ortodoxe Romane s-a nascut pe 5 martie 1910, in familia invatatorului Ioan Moisescu din Candesti, judetul Muscel (in prezent Arges). De educatia lui si a celorlalti 3 frati (un baiat si doua fete) se va ocupa, cu multa abnegatie, mama lor, Maria, pentru ca tatal moare pe front in 1916, in luptele pe care trupele romane le-au dat pentru apararea Bucurestilor.
Iustin a urmat cursurile scolii primare in satul natal. In 1921 a fost inscris la Liceul „Dinicu Golescu”, din Campulung-Muscel, unde s-a facu remarcat prin seriozitate si dragoste de invatatura fiind transferat ca bursier la Seminarul Teologic al orfanilor de razboi, care fusese infiintat in 1922 prin grija mitropolitului primat Miron Cristea. In 1924, cu ocazia unei vizite pe care a facut-o la seminar, acesta le spunea elevilor: „Dea Dumnezeu ca unul dintre voi sa ajunga pe scaunul meu de mitropolit la Bucuresti” – cuvinte profetice pentru elevul Moisescu.
In 1930 a fost remarcat de patriarh pentru ca absolvise ca sef de promotie si a fost trimis cu bursa de studii la Facultatea de Teologie din Atena, unde a obtinut licenta cu calificativul arista – echivalentul in limba greaca a latinescului magna cum laude. La recomandarea facultatii din Atena si a Ambasadei Romaniei in Grecia, patriarhul Miron Cristea il trimite la Colegiul „Saint Basile” din Strasbourg, in vederea documentarii pentru teza de doctorat cu titlul Evagrie din Pont. Viata, scrierile si invatatura, pe care o sustine la Atena in 1937.
Intors in tara, a activat pentru scurta vreme ca profesor de latina la Seminarul „Nifon Mitropolitul” din Bucuresti, iar in primavara anului 1938 a plecat spre Polonia, unde a predat la Facultatea de Teologie Ortodoxa din Varsovia. Cariera universitara a continuat apoi la Cernauti, Suceava si, din nou, la Bucuresti. In paralel, a publicat in reviste bisericesti o suita de articole despre teologia pacii, precum si volumele Sfanta Scriptura si interpretarea ei in opera Sf. Ioan Hrisostom (1942), Originalitatea parabolelor Mantuitorului (1944), Activitatea Sf. Pavel in Atena (1946), Simbolica (traducere, 1955) si Ierarhia bisericeasca (1955).
In 1955, scaunul mitropolitan al Ardealului devine vacant prin disparitia lui Nicolae Balan (1920 – 1955). Vorbind Colegiului electoral, patriarhul Justinian Marina (1948-1977) recomanda: „ Va trebui sa trimitem acolo pe cel mai bun dintre clericii de astazi ai Bisericii noastre, o personalitate viguros conturata, cu aleasa pregatire teologica, temeinic orientata in toate problemele pe care le ridica lumea noastra contemporana, caci la vremuri noi, ne trebuie oameni noi”. Acest cleric a fost Iustin Moisescu, intronizat la 18 martie 1956 in Catedrala din Sibiu.
La nici un an mai tarziu este ales mitropolit al Moldovei si Sucevei si instalat la 13 ianuarie 1957. Timp de 20 ani, cat a pastorit aceasta eparhie, Iustin Moisescu „a desfasurat o activitate gospodareasca si culturala de exceptie, care il asaza in randul marilor ierarhi ai Moldovei” (pr. prof. dr. Mircea Pacurariu) initiind restaurarea si conservarea monumentelor istorice de arta bisericeasca, infiintand numeroase muzee in incinta manastirilor voievodale. Stau marturie pentru eforturile sale de restaurator manastirile: Putna, Sucevita, Moldovita, Voronet Arbore, Humor, Slatina, Dobrovat, Cetatuia, Rasca, Neamtu, Sihastria, Secu, Bistrita si Varatec. Tot in aceasta perioada a desfasurat o sustinuta activitate in domeniul ecumenismului, fiind unul dintre fondatorii conferintelor panortodoxe si un promotor extrem de activ al dialogului interconfesional, participand la numeroase congrese si intalniri intercrestine, printre care adunarile ecumenice de la New Delhi, Uppsala, Nairobi, Rhodos si Chambesy, sporind astfel prestigiul international al Bisericii Ortodoxe Romane.
In 1977, la moartea patriarhului Justinian Marina, mitropolitul Iustin al Moldovei si Sucevei a fost alegerea fireasca pentru a-i lua locul, intronizarea sa ca al patrulea patriarh al Romaniei avand loc la 19 iunie, in Catedrala patriarhala din Bucuresti.
Cum era firesc, noul patriarh a continuat la o alta scara, cu sporita pasiune, activitatea culturala pe care o desfasurase pana atunci, dovedind griji pentru invatamantul religios, indrumand activitatea Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, ocrotind editarea de numeroasa lucrari cu caracter religios si, nu in ultimul rand scriind el insusi carti teologice, dintre care se remarca volumul de teologie paulina Activitatea Sfantului Apostol Pavel in Atena, In acelasi timp, de ravna sa de restaurator au beneficiat si multe dintii locasurile de cult din Muntenia, cum ar fi: Curtea de Arges, Cheia, Zamfira, Viforata, Dealu, Cernica, Pasarea, Tiganesti, Caldarusani, Sfantul Spiridon Nou, Sfantul Gheorghe si chiar Catedrala patriarhala, care au fost consolidate, reparate sau impodobite cu picturi si inzestrate cu cele necesare cultului. De numele sau se leaga si salvarea a 13 biserici din Bucuresti, care, amenintate de planurile urbanistice ale regimului comunist, au fost relocate prin translare pe noi amplasamente, in loc sa fie demolate.
Dupa 9 ani de pastorire, pe 31 iulie 1983 patriarhul Iustin Moisescu a trecut la cele vesnice fiind inhumat trei zile mai tarziu in Catedrala patriarhala in prezenta a mii de credinciosi, clerici din tara si strainatate si autoritati ale vremii.
Patriarhul Teoctist Arapasu
La 7 februarie 1915 vedea lumina zilei Teodor, al zecelea din cei unsprezece copii ai lui Dumitru si Marghioala Arapasu, din satul Tocileni (jud. Botosani). Evlavia parintilor s-a transmis copilului, care a ales viata monahala la numai 14 ani, dupa ce urmase clasele primare in localitatea natala. Primii pasi pe drumul slujirii lui Dumnezeu i-a facut la manastirile Vorona si Neamt. Aici s-a remarcat prin interesul manifestat pentru studiu, fiind trimis, in 1932, la Seminarul Teologic monahal de la Manastirea Cernica, infiintat de mitropolitul primat Miron Cristea, unde a petrecut urmatorii 8 ani. Distingandu-se ca unul dintre cei mai buni elevi ai scolii, a fost propasit in viata calugareasca si pe 6 august 1935, de sarbatoarea Schimbarii la Fata, a fost tuns in monahism, primind numele de Teoctist.
Dupa absolvirea seminarului si-a continuat studiile la Facultatea de Teologie a Universitatii din Bucuresti, unde s-a remarcat prin munca staruitoare, marea-i seriozitate si calitatile intelectuale deosebite, obtinand, in 1945, licenta in teologie cu calificativul magna cum laude. In paralel, a indeplinit diverse sarcini in cadrul Arhiepiscopiei Bucurestilor si a slujit ca diacon, la Catedrala patriarhala.
La 25 martie 1945 a fost hirotonit, la cerere, ieromonah la Catedrala mitropolitana din capitala Moldovei. Remarcat pentru pregatirea teologica, el a fost numit mare ecleziarh al Catedralei mitropolitane din Iasi si apoi exarh al manastirilor, de catre mitropolitul carturar Irineu Mihalcescu (1939 – 1947). La Iasi, din dorinta de a-si desavarsi educatia, el s-a inscris la Facultatea de Litere si Filosofie a Universitatii, dar a fost nevoit sa-si intrerupa studiile, doi ani mai tarziu, din cauza instaurarii regimului comunist. In 1948, noul mitropolit, Justinian Marina, il numeste vicar administrativ al Mitropoliei Moldovei si Sucevei si il promoveaza ca arhimandrit, calitate in care a condus cancelaria arhiepiscopala, desfasurand, in acelasi timp, o bogata activitate pastoral-misionara.
Apreciindu-l pentru pregatirea teologica, experienta administrativa si activitatea pastorala si sociala, patriarhul Justinian Marina il hirotoneste episcop-vicar patriarhal, in ziua de 5 martie 1950, in biserica Sfantul Spiridon Nou din Bucuresti. Avea numai 35 de ani si era cel mai tanar dintre ierarhii Bisericii Ortodoxe Romane. In 1950, protectorul sau il numeste rector al Institutului Teologic Universitar din Bucuresti, de la conducerea caruia „a dat o noua orientare invatamantului teologic romanesc universitar si seminarial, fundamentandu-l pe gandirea Sfintilor Parinti /…/ accentuand rolul Sfintei Liturghii in formarea viitorilor slujitori ai Bisericii” (pr. prof. univ. dr. Nicolae Necula). In paralel, episcopul-vicar patriarhal Teoctist s-a implicat in gospodarirea, restaurarea si inzestrarea locasurilor de cult din Arhiepiscopia Bucurestilor.
In 1962, viitorul patriarh urca pe o noua treapta a ierarhiei ecleziastice, fiind numit in scaunul episcopiei Aradului, Ienopolei si Halmagiului. Din timpul pastoririi sale, care a durat pana in 1973, dateaza noul paraclis de la centrul eparhial, sala de festivitati si constructiile anexe, precum si parcul resedintei, pe care l-a impodobit cu o biserica veche lin lemn. La 28 ianuarie 1973, Episcopul Teoctist ajunge in scaunul de Arhiepiscop al Craiovei si Mitropolit al Olteniei, unde ramane vreme de 5 ani. Lui i se datoreaza biserica din lemn ridicata in centrul arhiepiscopal si noul local al Seminarului teologic de la Mofleni.
La 25 septembrie 1977 a fost ales in scaunul de arhiepiscop al Iasilor si Mitropolit al Moldovei si Sucevei. In aceasta noua demnitate s-a ocupat „de formarea preotilor si de cultivarea traditiilor sanatoase de pe aceste meleaguri, de ocrotirea, impodobirea si infrumusetarea locasurilor de cult si, in chip special, de punerea in valoare a manastirilor din Moldova si Bucovina” (pr. prof. univ. dr. Nicolae Necula). In acelasi timp s-a ingrijit de activitatea Seminarului Teologic de la Neamt, a modernizat tipografia si a tiparit numeroase carti de cult si rugaciune si, nu in ultimul rand, a cultivat colaborarea ecumenica pe plan local. In 1986, odata cu trecerea la cele vesnice a patriarhului Iustin Moisescu, mitropolitul Teoctist a fost ales sa-i succeada in scaun, intronizarea facandu-se pe 16 noiembrie. A urmat o perioada dificila, in care noul patriarh a trebuit sa faca fata presiunilor puterii comuniste, printre altele de a muta sediul istoric al Patriarhiei sau de a-si da consimtamantul la demolarile de locasuri de cult aflate pe „traiectoria urbanizarii” capitalei. Fortat sa duca o politica de compromis, el a reusit totusi sa salveze biserica Sfantul Spiridon Nou, care fusese afectata de constructia metroului, sa construiasca un nou camin pentru studentii teologi si sa consolideze si sa restaureze localul Facultatii de Teologie. Cu toate acestea, in ianuarie 1990, sub presiunea atacurilor care denuntau atitudinea sa in timpul regimului comunist, patriarhul Teoctist a luat decizia de a se retrage. Trei luni mai tarziu, in urma votului unanim al Sfantului Sinod, el si-a reluat prerogativele in fruntea Bisericii Ortodoxe Romane, iar la inceputul anului urmator, intr-un interviu acordat postului BBC, a cerut iertare poporului roman, pentru ca nu a reusit salvarea edificiilor demolate de regimul totalitar, in ciuda concesiilor care le facuse acestuia.
In contextul creat in Romania dupa 1989 Biserica a trecut printr-o noua perioada de adaptare la noile realitati, in urma careia a iesit intarita si cu un prestigiu sporit, care se datoreaza si activitatii patriarhului Teoctist. De numele sau se leaga: „prezenta Bisericii si a slujitorilor ei in toate sectoarele vietii sociale, in spitale, orfelinate, azile armata, penitenciare; crearea sectoarelor de asistenta sociala si intrajutorare crestina in administratia patriarhala si la centrele eparhiale /…/; reincadrarea seminariilor teologice si a facultatilor de teologie, care s-au inmultit simtitor, invatamantul de stat /…/; reintrarea invatamantului religios in scoala; crearea de noi specializari la facultatile de teologie /…/; inmultirea numarul eparhiilor Patriarhiei Romane /…/; rearondarea parohiilor si numirea de preoti tineri /…/; ridicarea de noi locasuri de cult la orase si la sate /…/; restaurarea bisericilor si monumentelor istorice si de arta bisericeasca; restaurarea vechilor manastiri schituri; restaurarea si marirea centrului eparhial al administratiei parohiale; modernizarea Tipografiei Institutului Biblic si de Misiune Bisericii Ortodoxe Romane si tiparirea cartilor de cult, in editii noi /…/ etc”. (pr. prof. univ. dr. Nicolae Necula).
Vorbind despre activitatea patriarhului Teoctist trebuie mentionata opera scrisa, care include, pe langa altele, peste 15 volume din lucrarea Pe trepte slujirii crestine, ce cuprind cuvantarile rostite incepand cu anul 1950, opera ce a constituit unul dintre motivele acordarii titlului de membru de onoare al Academiei Romane (1999).
Nu in ultimul rand trebuie evidentiate preocuparile patriarhului in contextul Ortodoxiei al miscarii ecumenice, el avand meritul (recunoscut international) de a fi contribuit la pastrarea intarirea unitatii panortodoxe prin dialogul pe care l-a intretinut cu celelalte Biserici Ortodoxe surori. Punctul culminant al activitatii sale ecumenice constituie, fara indoiala, convorbirile directe cu Papa Ioan Paul al II-lea. Astfel, in mai 1999, Inaltul Pontif a efectuat o vizita in Romania, iar in octombrie 2002, Patriarhul Teoctist a vizitat Roma si Vaticanul, in fruntea unei delegatii sinodale, aceste evenimente fiind fara precedent in istoria relatiilor dintre cele doua Biserici.
La 30 iulie 2007, Patriarhul Teoctist a trecut la cele vesnice, fiind inhumat in Catedrala Patriarhala pe 3 august, in prezenta a mii de credinciosi, a Patriarhului Ecumenic si a numerosi delegati ai Bisericilor ortodoxe, precum si a unor personalitati ale vietii publice romanesti.
Cu ocazia aniversarii a 85 de ani de la infiintarea Patriarhiei Romane, Banca Nationala a Romaniei emite un set de 5 monede din argint pentru colectionari, dedicate patriarhilor Miron Cristea, Nicodim Munteanu, Justinian Marina, Iustin Moisescu si Teoctist Arapasu.
Avers comun: Palatul Patriarhal din Bucuresti; deasupra, inscriptia in arc de cerc „PALATUL PATRIARHAL”; dedesubt, inscriptia „ROMANIA”, valoarea nominala a monedei – „10 LEI”, stema Romaniei si anul de emisiune – „2010″.
Revers 1: portretul patriarhului Miron Cristea; in stanga, anii intre care a trait patriarhul – „1868 -1939″; in dreapta, jos, stema Patriarhiei Romane; la exterior, inscriptia circulara „PATRIARHUL MIRON CRISTEA”.
Revers 2: portretul patriarhului Nicodim Munteanu; in stanga, stema Patriarhiei Romane si anii intre care a trait patriarhul – „1864 – 1948″; la exterior, inscriptia circulara „PATRIARHUL NICODIM MUNTEANU”.
Revers 3: portretul patriarhului Justinian Marina; in dreapta, anii intre care a trait patriarhul -,,1901 – 1977″ si stema Patriarhiei Romane; la exterior, inscriptia circulara „PATRIARHUL JUSTINIAN MARINA”.
Revers 4: portretul patriarhului Iustin Moisescu; in dreapta, anii intre care a trait patriarhul – „1910 – 1986″ si stema Patriarhiei Romane; la exterior, inscriptia circulara „PATRIARHUL IUSTIN MOISESCU”.
Revers 5: portretul patriarhului Teoctist Arapasu; in stanga, stema Patriarhiei Romane si anii intre care a trait patriarhul – „1915 – 2007″; la exterior, inscriptia circulara „PATRIARHUL TEOCTIST ARAPASU”.
Monedele au putere circulatorie si au fost realizate la Monetaria Statului. Tirajul acestei emisiuni numismatice este garantat de Banca Nationala a Romaniei
