Este “Iehova” numele lui Dumnezeu?
Ai cui “martori” sunt membrii Societății “Turnul de Veghe”?
De multe ori, când un „martor al lui Iehova” vrea să-şi expună învăţătura despre „numele lui Dumnezeu”, porneşte de la ideea că fiecare dintre noi avem un nume şi ne place să fim chemaţi pe nume. Numele, în concepţia lor, atât la oameni cât şi la Dumnezeu, ar fi cel mai important aspect şi el nu trebuie nicidecum neglijat.
Am admite fără rezerve această premisă oarecum logică, dacă iehoviştii nu s-ar contrazice pe ei înşişi! Fiind întrebaţi care sunt numele editorilor Bibliei lor (traducerea „Lumii Noi”), ei răspund: „Numai Dumnezeu trebuie să aibă un nume: Iehova. Pentru un individ, a avea un „nume” înseamnă a estompa măreţia divină”.[1] Aşa cum clar reiese de aici, omul nici nu are nume în comparaţie cu Dumnezeu şi atunci, micul lor truc prozelit nu ţine. Sau poate o fi vorba despre alt fel de nume? Nici asta nu e clar, din moment ce, după părerea lor, un nume uman poate „estompa măreţia divină”… Un lucru totuşi e clar: nici „martorii lui Iehova” nu ştiu dacă „numele lui Dumnezeu” poate în vreun fel comparat cu „numele unui individ (om)”…
Ce înseamnă în acest caz „numele lui Dumnezeu”? Există în general un astfel de „nume”?
De mai multe ori, atât înainte de Moise (cf. Facere 32:29), cât şi după Moise (cf. Judecători 13:17-18), Dumnezeu refuză de fapt să-şi spună „numele”. Putem spune chiar că Dumnezeu refuză să-şi ia/dea un nume, pentru că, aşa cum se exprima Sf. Dionisie Areopagitul, El este „Cel cu multe nume” şi „mai presus de orice nume”. Doar acest apofatism este cu adevărat demn de „măreţia lui Dumnezeu”, de care vorbesc iehoviştii.
După cum vom vedea, chiar şi atunci când Dumnezeu i Se descoperă lui Moise ca fiind „Iahve” (cf. Ieşire 3:14)[2], prin aceasta nu face decât să-i descopere încă unul din multele şi nenumăratele atribute ale Sale şi nicidecum un „nume propriu”. Dar chiar dacă acceptăm ideea că „Iahve” ar fi totuşi un nume propriu, rămâne de văzut cărei Persoane divine trebuie el atribuit, căci nu pot trei Persoane să deţină acelaşi nume propriu. Persoanele Sfintei Treimi pot fi caracterizate împreună şi nedespărţit cu aceleaşi atribute divine, când însă vorbim despre „nume”, acesta poate fi doar al unei singure persoane.
Iată deci că în acest fel ne confruntăm cu o altă erezie susţinută de „martorii lui Iehova”, aceeaşi că „nu există Sfânta Treime” şi că „Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, nu este Dumnezeu”, iar Duhul Sfânt nu este decât o „energie activă”. Nu ne-am propus să demonstrăm logic şi teologic existenţa Sfintei Treimi. Este însă interesant că, dezbătând problema „numelui lui Dumnezeu”, se va vedea de la sine că Iisus Hristos este totuşi Dumnezeu. Iar dacă Iisus Hristos este Dumnezeu, aşa cum învaţă toţi creştinii (nu doar ortodocşii), atunci înseamnă că şi Duhul Sfânt este Dumnezeu, adică avem un Dumnezeu Treime, iar învăţătura iehovistă este eretică şi aberantă.
Să trecem deci la Biblie şi la sensurile care se desprind din textele disputate:
„Martorii lui Iehova” consideră că Dumnezeu (unic în fiinţă / persoană – ei nu fac deosebire între aceste noţiuni) i-a descoperit lui Moise numele Său şi aceste este „Iehova”. De asemenea ei spun că acest nume înseamnă: „Iehova se autodetermină cu înţelepciune să devină orice este necesar să devină, pentru a-şi îndeplini scopurile”.[3] Pe lângă faptul că ei citesc greşit tetragrama biblică יהוה (YHWH) şi chiar recunosc acest lucru (mai ales că o redau foarte diferit la transpunerea în diversele limbi ale lumii),[4] interpretarea dată de ei acestui nume este cu totul eretică şi lipsită de logică. Pe de o parte se vorbeşte de careva „scopuri” ale lui Dumnezeu, care în mod evident nu pot fi decât în raport cu lumea aceasta (dimensiunea ad extra), iar pe de altă parte se vorbeşte despre o „autodeterminare” şi „devenire” a lui Dumnezeu care, logic, se referă la Dumnezeu Însuşi (dimensiunea ad intra). Dacă iehoviștii nu fac această deosebire între dimensiunile ad intra şi ad extra ale lui Dumnezeu, înseamnă că ei îşi fac un dumnezeu după închipuirea lor, care „se autodetermină” şi „devine” fiinţial în funcţie de oameni, iar dacă această „autodeterminare” şi „devenire” nu este una fiinţială, ci înseamnă capacitatea de adaptare la înţelesul şi micimea oamenilor, adică un fel de cameleon, reiese că şi acest „nume al lui Dumnezeu” nu se mai referă la El, ci la această capacitate de a fi cameleon… Oricum, niciodată nu o vom putea scoate la capăt, dacă vom merge pe această linie de argumentare strict iehovistă. Cred că este nevoie de o altă abordare, după o logică sănătoasă şi după nişte rigori ştiinţifice care să nu sfideze nici logica, nici filosofia (nu în sens ideologic, ci terminologic) şi, bineînţeles, nici teologia.
Trebuie să precizăm că în Vechiul Testament lui Dumnezeu i se atribuie peste 80 de „nume”, dar nici unul dintre ele nu este un „nume propriu”, ci este vorba despre numirea unor atribute şi lucrări ale lui Dumnezeu. Cel mai des întâlnit „nume” este într-adevăr Iahve (6823 de ori după numărătoarea evreilor şi 6928 de ori după numărătoarea protestantă). Pe lângă acesta, mai întâlnim şi alte nume: Iahve-Savaoth (268 de ori), Iahve-Elohim (42 de ori), Iahve-Adonay (5 ori), Adonay (131 de ori), Iah (26 de ori; acesta este o prescurtare a lui Iahve), Eloah sau Elohim (57 de ori), [El-] Şaddai = Atotţiitorul (48 de ori) ş.a.[5] Este relevant şi faptul că în Noul Testament, numele Iahve nu-l întâlnim niciodată. Nici Mântuitorul Hristos şi nici Apostolii nu au rostit vreodată numele de Iahve şi acest lucru are mai multe explicaţii:
A.
1. Se ştie că evreii, dintr-o evlavie deosebită şi chiar exagerată faţă de „numele” Iahve, refuzau să pronunţe în uzul curent acest „nume”, obişnuind să-l înlocuiască cu Adonay – Domnul. Doar arhiereul, odată pe an, la sărbătoarea Yom Kippur, rostea acest nume în Sfânta Sfintelor, dar şi atunci într-o formă mascată, ca să nu fie uşor sesizabilă.[6] Se pare că această „evlavie” este pusă în legătură cu a treia poruncă din Decalog (cf. Ieşire 20:7), fiind dezvoltată după epoca lui Moise, mai ales în perioada inter-testamentară şi în cea talmudică, dar care nu existat de la început, când încă fiii lui Adam „chemau numele lui Dumnezeu” (cf. Facere 4:26). Bineînţeles, aici apare şi o altă întrebare: ce nume divin ştiau şi chemau primii urmaşi ai lui Adam, dacă conform „martorilor lui Iehova” singurul „nume” al lui Dumnezeu este Iahve (Iehova) şi el a fost descoperit lui Moise?
2. Sensul acestui „nume” este descifrat chiar în textul de la Ieşire 3:14 unde avem expresia ebraică: ani Yehieh aşer Yehieh[7], care a fost tradusă în Septuaginta prin expresia: Ἐγώ εἰμι ὁ Ὤν = Eu sunt Cel ce sunt. Cartea Apocalipsei 1:4,8 ne dă şi un sens eshatologic al acestei expresii: „Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine”, dar în teologia creştină (şi chiar iudaică) a rămas ca sens de bază expresia: „Eu sunt Cel ce sunt”, adică Eu sunt Cel care Îmi am existenţa prin Mine Însumi, Cel care exist de Sine şi prin Sine. Unii exegeţi iudei tâlcuiesc acest nume şi în sensul de „Eu sunt Cel [tot timpul şi pretutindeni] prezent”, tâlcuire care poate fi acceptată, dacă ne gândim la contextul în care a fost spusă. Bineînţeles, cel mai important lucru pe care trebuie să-l observăm aici este faptul că „Iahve” nu este de fapt un nume propriu, ci numele unui atribut divin sau, cum spunea cineva, concentrarea într-o singură expresie (nici măcar nu într-un singur cuvânt) a celor mai concrete atribute divine.[8]
3. Revenind însă la înlocuirea lui Iahve cu Adonay, „martorii lui Iehova” constată (pe bună dreptate, în acest caz) că această înlocuire se făcea nu doar în citire, ci chiar în textul scris. Iehoviştii au identificat 134 de locuri în Vechiul Testament unde masoreţii au înlocuit tetragrama cu un alt „nume”[9], dar uită să menţioneze că în „strădania de a corecta greşeala masoreţilor”, ei au introdus după capul lor „numele” Iehova în 7210 locuri, acolo unde acest „nume” n-a fost niciodată.[10]
4. Traducerea greacă a Vechiului Testament (Septuaginta), făcută de evrei ellinizaţi, în sec. III în. Hr., nu face altceva decât să reflecte situaţia existentă atunci în lumea iudaică, cu referire la citirea şi rostirea „numele lui Dumnezeu”. Textul de la Ieşire 3:14 este tradus de Septuaginta prin Ἐγώ εἰμι ὁ Ὤν = Eu sunt Cel ce sunt, iar în restul cazurilor Septuaginta foloseşte echivalentul lui Adonay – Κύριος = Domnul. Această situaţie se va perpetua şi în Noul Testament, unde, chiar şi atunci când sunt citate texte vetero-testamentare ce conţin tetragrama, aceasta este înlocuită cu un alt „nume”, de obicei: Domnul (a se compara: I Petru 2:3 cu Ps. 33:8; Evrei 1:10 cu Ps. 101:26; Fapte 2:25 cu Ps. 15:8; I Petru 3:15 cu Isaia 8:13; Romani 10:13 cu Ioil 3:5; Filipeni 2:10-11 cu Isaia 45:23-24 ş.a.). La sensul tetragramei în Noul Testament vom reveni mai jos; pentru început însă dorim să subliniem încă o dată că textul Noului Testament nu conţine niciodată tetragrama în sensul clasic, iar acolo unde sunt „urme” ale acestei tetragrame, ea se referă exclusiv la Hristos, ceea ce e deosebit de important.
5. Poporul evreu şi chiar Dumnezeu Însuşi nu considera că Iahve este singurul Lui nume şi nici măcar nu-l consideră ca fiind cel mai important. Sfânta Scriptură, chiar din primul ei verset (Facere 1:1) vorbeşte despre Elohim (pluralul lui El / Eloah). „Martorii lui Iehova” spun că Elohim nu este un nume propriu al divinităţii, ci unul general, care înseamnă Dumnezeu, fără a desemna şi „numele” Acestui Dumnezeu.[11] Scriptura însă îi contrazice serios în acest demers greşit. La Daniel 9:19 se spune că: „numele Tău îl poartă cetatea şi poporul Tău”. Acum le punem o întrebare retorică iehoviştilor: poporul evreu se numea Işra-Iehova sau Işra-El (de la El / Elohim)? Deci Dumnezeu pecetluieşte pe poporul Israel, precum şi pe mulţi proroci şi drepţi ai Săi (Iezechi-El, Dani-El, Misa-El ş.a.) nu cu numele de Iahve, ci cu cel de Elohim. Mai observăm că şi Îngerii (Micha-El, Gabri-El, Rafa-El), care sunt cei mai aproape de Dumnezeu, cunosc şi slujesc tainelor Lui, poartă nume ce derivă din El / Elohim şi nu din Iahve. Acest argument este important dacă ne gândim că, în concepţia iehovistă (greşită din punct de vedere creştin), Arhanghelul Mihail este identic cu Hristos, Fiul lui Dumnezeu.[12] Reiese deci, chiar după concepţia lor, că „Fiul lui Dumnezeu” are în Vechiul Testament un „nume” care ignoră „numele” de Iahve. Interesant însă că şi în Noul Testament, Fiul lui Dumnezeu, care a fost profeţit că „se va naşte [din Fecioară] şi vor pune numele Lui Emanu-El” (cf. Isaia 7:14), atunci când a murit pe cruce, L-a strigat pe Tatăl Său (în ebraică): „Eli, Eli (de la El / Elohim), lamah sabahtani!” şi nu Iahve!
B.
1. Odată cu venirea lui Hristos în lume, totul s-a schimbat. Ştim că învăţătura „martorilor lui Iehova” este plină de contradicţii în ce priveşte persoana şi rolul Mântuitorului Hristos în lume, mai ales că ei nu-I recunosc dumnezeirea, dar vom vedea că şi de data aceasta Scriptura este de partea noastră, atunci când suntem sinceri în căutarea şi înţelegerea Adevărului. Una din sintezele mai importante cu privire la Hristos o avem în Epistola către Filipeni, 2:5b-11 (într-o traducere mai exactă): „…Hristos Iisus, […] Chipul lui Dumnezeu fiind, fără a socoti o răpire a fi El întocmai cu Dumnezeu, S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om; S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce. Pentru aceea, şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui Nume, care este mai presus de orice nume; Ca întru Numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt. Şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl.” Din acest text, pe lângă mărturisirea clară a Dumnezeirii lui Hristos (care pentru El nu era „o demnitate răpită / furată”, ci una „de drept divin”), mai vedem că Dumnezeu-Tatăl I-a dat Fiului „un Nume care este mai presus de orice nume”, deci mai presus şi decât numele Iahve şi orice alt „nume” din Vechiul sau Noul Testament. Apare totuşi întrebarea: care este acest Nume? Din însuşi textul de mai sus, precum şi din alte texte paralele foarte importante (Ioan 13:13; Fapte 10:36; I Coritheni 8:6 şi 12:3b), reiese că acest nume este „Κύριος – Domnul”. Apare însă şi o altă întrebare: acest nume – Domnul, care este traducerea ebraicului Adonay, înlocuieşte doar în scriere şi citire „numele” Iahve, aşa cum a făcut Septuaginta (prin Κύριος), sau el se conturează ca un „nume” aparte, care va înlocui de acum înainte, tetragrama biblică inclusiv în sens teologic (nu doar literal)? Întrebarea e destul de complicată şi, în acelaşi timp, foarte importantă, de aceea merită o abordare mai amănunţită.
2. Icoanele ortodoxe scriu pe nimbul Mântuitorului Hristos: ὁ Ὤν (= Cel ce este), iar un ecfonis rostit de preot la sfârşitul Vecerniei şi Utreniei spune (într-o traducere corectă): „Cel ce este” (Ὁ Ὢν), binecuvântat este, Hristos Dumnezeul nostru, totdeauna acum şi pururea şi în vecii vecilor; Amin. Ambele aceste mărturii sunt foarte vechi în creştinism şi ele arată că Iisus Hristos este Iahve („Cel ce este”). Să vedem însă cât de biblică este această idee, pe care, bineînţeles, „martorii lui Iehova” nu o vor accepta niciodată. În acest caz ar trebui să le punem două întrebări: a) De ce ei numesc pe Iehova Judecător[13], dacă Evanghelia spune clar că „Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului” (Ioan 5:22), sau poate ei recunosc totuşi că Fiul este Iehova şi nu Tatăl? b) Pentru ce a fost răstignit Hristos (cu dovezi biblice clare)? Dacă veţi ajunge să puneţi aceste întrebări, veţi vedea că nu vor şti să răspundă la nici una dintre ele. Şi dacă prima derivă din confuzia generală care planează peste doctrina iehovistă, cea de a doua trebuie minuţios analizată.
3. Textul de la Levitic 24:16 arată clar că, după Lege, nu aveai dreptul să ucizi pe cineva pentru că se crede sau se dă drept Mesia (mai ales că evreii au avut zeci de falşi-Mesia, care n-au fost omorâţi pentru asta), în schimb trebuia după Lege să ucizi cu pietre pe cel care hulea pe Dumnezeu, iar cea mai mare hulă era şi este să te dai tu însuţi drept Dumnezeu. Şi iată că Hristos S-a dat pe Sine drept Dumnezeu (Ioan 5:18; 10:30-33) [14] şi anume pentru aceasta a şi fost omorât. Mai mult decât atât, de multe ori când El Îşi mărturisea Dumnezeirea, Îşi atribuia într-un mod indirect numele de Iahve, ceea ce „a îndreptăţit” (conform Legii) răstignirea Sa. Să înşiruim câteva argumente foarte clare:
– Iarăşi L-a întrebat arhiereul şi I-a zis: Eşti tu Hristosul, Fiul Celui binecuvântat? Iar Iisus a zis: “Eu sunt” şi veţi vedea pe Fiul Omului şezând de-a dreapta Celui Atotputernic şi venind pe norii cerului. Iar arhiereul, sfâşiindu-şi hainele, a zis: Ce trebuinţă mai avem de martori? Aţi auzit hula. Ce vi se pare vouă? Iar ei toţi au judecat că El este vinovat de moarte (Marcu 14:61-64). Din acest text, corelat cu Levitic 24:16 (şi comentariile noastre), rezultă clar că arhiereul a considerat drept hulă nu faptul că El se credea Hristosul (Mesia) sau „Fiul Celui binecuvântat” (ceea ce la modul general suntem toţi – cf. Psalm 81:6), ci pentru felul cum El a spus cuvintele „Eu sunt”. Ca să vă convingeţi, urmăriţi mai departe care sunt reacţiile la acest „Eu sunt” în Evanghelie.
– Deci le-a zis Iisus: Când veţi înălţa pe Fiul Omului, atunci veţi cunoaşte că „Eu sunt” şi că de la Mine însumi nu fac nimic, ci precum M-a învăţat Tatăl, aşa vorbesc… Ştiu vă sunteţi sămânţa lui Avraam, dar căutaţi să Mă omorâţi, pentru că cuvântul Meu nu încape în voi (Ioan 8:28-37). Cuvintele „Eu sunt” spuse în sens comun nu ar fi generat în nici un caz astfel de reacţii. Urmăriţi şi mai departe:
– Şi El le zicea: Voi sunteţi din cele de jos; Eu sunt din cele de sus. Voi sunteţi din lumea aceasta; Eu nu sunt din lumea aceasta. V-am spus deci vouă că veţi muri în păcatele voastre. Căci dacă nu credeţi că “Eu sunt”, veţi muri în păcatele voastre (Ioan 8:23-24). Aici se văd clar două valenţe diferite ale expresiei: „Eu sunt”, precum şi faptul că în ultima propoziţie, aceasta nu are un sens uzual, aşa cum se poate vedea şi puţin mai jos, când…
– Iisus le-a zis: Adevărat, adevărat zic vouă: mai înainte de a fi fost Avraam “Eu sunt”. Deci au luat pietre ca să arunce asupra Lui… (Ioan 8:58-59).
– Iar Iisus, ştiind toate cele ce erau să vină asupra Lui, a ieşit şi le-a zis: Pe cine căutaţi? Răspuns-au Lui: Pe Iisus Nazarineanul. El le-a zis: “Eu sunt”. Iar Iuda vânzătorul era şi el cu ei. Atunci când le-a spus: “Eu sunt”, ei s-au dat înapoi şi au căzut la pământ. Şi iarăşi i-a întrebat: Pe cine căutaţi? Iar ei au zis: Pe Iisus Nazarineanul. Răspuns-a Iisus: V-am spus că “Eu sunt”… Deci ostaşii şi comandantul şi slujitorii iudeilor au prins pe Iisus şi L-au legat (Ioan 18:4-8,12). De ce evreii au căzut cu faţa la pământ „atunci când le-a spus: Eu sunt”? Nu cumva aceştia s-au prosternat auzind tetragrama, având deci o reacţie firească pentru evrei, la auzul “numelui” lui Iahve? Evident că aceste cuvinte spuse în sens comun (uzual) nu aveau cum să genereze această reacţie: la început prosternarea, apoi prinderea şi uciderea.
4. Din textele de mai sus deducem că Hristos se numea pe Sine Iahve („Eu sunt, Cel ce sunt”), chiar dacă nu o spunea foarte direct, situaţie cauzată poate şi de vorbirea în limba aramaică, diferită de ebraică şi greu de redat în greacă. Pe de altă parte, Scriptura îi atribuie în mod direct lui Iisus Hristos doar numele de „Domnul”. Şi întrucât „nimeni nu poate să zică: Domn este Iisus, – decât în Duhul Sfânt” (cf. I Cor. 12:3b), considerăm că fixarea acestui „nume” este una providenţială şi voită de Dumnezeu prin Duhul Sfânt, şi nu poate fi considerată nicidecum rezultatul unei greşeli sau a unei tradiţii (strict) iudaice de a înlocui un nume cu altul. Aşa cum vom vedea şi mai jos, chemând acest nume (Domnul), alături de numele „Iisus” (=„Dumnezeu mântuieşte”) şi Hristos (=„Unsul lui Dumnezeu”), creştinii se adresează lui Dumnezeu Unul în fiinţă şi întreit în Persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.
5. Ştim că „martorii lui Iehova” nu sunt de acord cu această învăţătură, şi ei înşişi nu se roagă niciodată lui Iisus, dar iată că şi de data aceasta ei contrazic flagrant Scriptura. Noi ştim clar că primii creştini „chemau numele Domnului Iisus Hristos în tot locul” (cf. I Cor. 1:2), după cum chiar El ne-a îndemnat (cf. Ioan 14:14 şi 16:24). Creştinii, inspiraţi de Duhul Sfânt şi învăţaţi de Apostoli, înţelegeau foarte bine că „întru nimeni altul nu este mântuirea, căci nu este sub cer nici un alt nume, dar între oameni, în care să ne mântuim noi” (Fapte 4:10-12). Prin urmare, Biserica şi membrii ei nu doar că sunt îndreptăţiţi, ci chiar îndemnaţi insistent de a-şi îndrepta rugăciunile către Domnul Iisus, ca Cel ce mântuieşte. Acest lucru l-a făcut şi întâiul mucenic şi diacon Ştefan (cf. Fapte 7:59). Îi întrebăm pe iehovişti de ce Ştefan nu s-a rugat lui Iahve (aşa cum spun ei că făceau primii creştini)? Îi mai întrebăm dacă Ştefan s-a rugat lui Dumnezeu sau unei creaturi? Dacă s-a rugat unei creaturi, atunci Ştefan era păgân? Şi dacă este aşa, de ce Biblia nu condamnă acest lucru, ci-l prezintă pe Ştefan ca mărturisitor al credinţei celei adevărate?
6. Pe lângă faptul că, încă de la început, creştinii chemau „numele Domnului Iisus Hristos”, înşişi iudeii înţelegeau „pericolul” propovăduirii acestui nume şi de aceea interziceau anume acest lucru (cf. Fapte 5:28,41). Şi Saul, la început, prigonea „pe toţi cei care chemau numele Lui [adică al Domnului Iisus]” (Fapte 9:14), apoi acelaşi Saul avea „să poarte numele Lui înaintea neamurilor” şi chiar „să pătimească pentru acest nume” (cf. Fapte 9:15-16). Dar nicăieri nu e vorba despre numele Iahve, ci doar despre numele Domnului Iisus Hristos.
7. Unul din „argumentele” pe care le aduc „martorii” cu privire la „numele lui Dumnezeu”, este textul de la Ioan 17:6 care, în concepţia lor, demonstrează că Dumnezeu are un nume şi acesta trebuie cunoscut de toţi. Iată ce spune Mântuitorul în rugăciunea Sa din Ghetsimani: „Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie…” (Ioan 17:6). Şi de data aceasta suntem nevoiţi să-i dezamăgim pe iehovişti, punându-le două întrebări, ca să constate că textul este chiar împotriva lor. a) Cine a arătat numele lui Dumnezeu oamenilor, Hristos (abia în Noul Testament) sau Moise (încă în Vechiul Testament) şi, în general, este vorba oare despre acelaşi „nume” descoperit de unul şi de altul? şi b) Nu cumva Hristos ne dezvăluie faptul că chiar El a fost Cel care i-a descoperit numele de Iahve lui Moise (El fiind înainte de Moise şi Avraam, după cum singur o spune)? Ştiind că iehoviştii nu pot răspunde la aceste întrebări, mai ales că orice variantă de răspuns este împotriva lor, rămâne să constatăm şi singuri că dacă vorbim despre Cel i-a revelat lui Moise „misteriosul nume” (Ieşire, cap. 3), trebuie să recunoaştem că acesta a fost anume Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu (neîntrupat încă), care a zis despre Sine Însuşi: „Eu sunt Cel ce sunt”. El este „Îngerul Sfatului celui mare [al Treimii]” (cf. Isaia 9:5), care s-a arătat şi a vorbit cu Avraam, Moise ş.a. (cf. Facere 18:1 şi urm., comparat cu Ioan 8:56; apoi Facere 21:17-18; 22:11-12,14-18; Ieşire 3:2 şi urm.). Mai remarcăm că de fiecare dată când Logosul Divin „îndeplinea o misiune” sub chipul Îngerului (Trimisului) lui Dumnezeu, o făcea ca şi cum El Însuşi este Dumnezeu (a se vedea trimiterile biblice de mai sus). Prim urmare, în textele de mai sus nu e vorba de Arhanghelul Mihail (cu fire îngerească), cum zic iehoviştii, căci căruia dintre îngeri i-a zis Dumnezeu vreodată: „Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut”; şi iarăşi: „Eu Îi voi fi Lui Tată şi El Îmi va fi Mie Fiu”? (Evrei 1:5, vezi şi: Matei 3:17; 17:5).
8. Revenind la textul de la Ioan 17:6 trebuie să mai spunem că „numele” pe care Hristos ni l-a descoperit cu privire la Dumnezeu-Tatăl este chiar apelativul de „Tată”. Anume acest „nume” suntem îndemnaţi să-l chemăm de fiecare dată când ne rugăm – a se vedea rugăciunea „Tatăl nostru…” (nu „Iehova al nostru”). Tot Scriptura ne mai spune că chemarea lui Dumnezeu ca Tată nu este o lucrare (pur) omenească, ci una a Duhului Sfânt în inimile noastre (cf. Galateni 4:6), de aceea şi Biserica se roagă (în Liturghie) ca noi „să ne învrednicim” să-L chemăm pe Dumnezeu ca Tată „cu îndrăznire şi fără de osândă”. Se pare că „martorii lui Iehova” încă nu s-au învrednicit de acest mare dar, de a-L numi pe Dumnezeu ca Tată.
9. În concluzie, vedem că Dumnezeu: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, în Vechiul Testament nu era cunoscut ca Treime, şi vorbea „ca o singură voce”, chiar dacă profetic de mai multe ori S-a arătat ca o comuniune de Persoane (cf. Facere 1:26; 11:7 ş.a.). „Purtătorul de cuvânt” al lui Dumnezeu era şi a rămas, Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu (Ioan 1:1-5), adică Fiul cel mai înainte de veci. El a fost Cel care S-a descoperit lui Moise cu „numele”: Eu sunt cel ce sunt (Iahve), numai că, mai ales odată cu Noul Testament, acest nume va apărea exclusiv sub forma: Κύριος – Domnul. Nici Iahve şi nici Domnul nu sunt nişte nume proprii ale Mântuitorului (sau ale lui Dumnezeu-Tatăl), ci denumirea celor mai caracteristice atribute ale Sale. O altă descoperire importantă adusă de Hristos şi Evanghelia Sa este cunoştinţa despre Tatăl, pe Care Îl putem chema prin Fiul în Duhul Sfânt.
10. Reieşind din toate acestea, observăm că adevăraţii „martori ai lui Iehova”, adică ai lui Hristos, suntem noi, iar membrii Societăţii „Turnul de Veghe” sunt „martorii” unui dumnezeu închipuit, care nu este nici Iahve-Fiul, dar nu este nici Tatăl, pentru că nu poate exista un Tată Dumnezeu, fără ca Acesta să aibă şi un Fiu care să fie tot Dumnezeu, adică de o fiinţă cu El, pentru că nu poate ca Cel ce se naşte din fiinţă dumnezeiască să fie de o altă fiinţă, aşa cum e şi în cazul omului şi chiar al animalelor.
Nu ne rămâne decât să-i îndemnăm pe toţi „martorii lui Iehova” să se pocăiască de rătăcirea lor şi să vină la adevărata credinţa, iar ortodocşii să fie cu luare aminte şi să stea neclintiţi în credinţa lor.
* * *
Note bibliografice:
[1] Barbara Harrison, Visions of Glory, p. 253, apud J. Elliot, Language and Identitiy at the Kingdom Hall, pe http://www.watchtowerinformationservice.org
[2] Acest nume poate fi citit în mai multe feluri: Iahve, Yahveh, Jehovah etc. Noi am preferat peste tot varianta: Iahve. A se vedea şi cartea lui Nathan Stone, Name of God, http://www.ldolphin.org/nathanstone/. Cartea trebuie citită cu anumite rezerve. Pe Internet sunt şi multe alte materiale la această temă, dar ele trebuie citite selectiv, căci unele sunt scrise chiar de „martori” sau de simpatizanţi ai ideilor lor.
[3] Turnul de veghere, 1 mai 1998, p.5.
[4] Ibidem, p. 7-8.
[5] Diacon Andrei Kuraev, Lecţie audio despre iehovişti, în 2 părţi, http://www.predanie.ru. Din această lecţie (în limba rusă) am luat mai multe argumente şi informaţii, pe care însă le-am expus într-o manieră diferită.
[6] Detalii şi analize amănunţite privind istoria şi sensul tetragramei, la pr. prof. univ. dr. Petre Semen, Valenţele teologice ale tetragramei divine, în rev. „Pleroma”, nr. 3/2006, pp. 61-82.
[7] Specialiștii nu au ajuns la un consens în ce priveşte această citire. Noi am redat-o după pr. prof. Petre Semen (vezi: op.cit.), care ne-a fost şi profesor de Vechiul Testament şi Limba Ebraică la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Iaşi.
[8] Cf. Pr. David Pestroiu, Ortodoxia în faţa prozelitismului „martorilor lui Iehova”, Bucureşti 2005, p. 63.
[9] Cf. Turnul de veghere, 15 septembrie 1995, p. 28; 1 octombrie 1997, p. 14.
[10] Pr. David Pestroiu, op. cit., p. 65.
[11] Una dintre cele mai şocante afirmaţii ale „martorilor” este aceea că cei care folosesc numele „Elohim” (care este la formă de plural) se fac vinovaţi de politeism (cf. Societatea Turnul de Veghe, Trebuie să crezi în Trinitate?, p. 13). Deci, indirect, iehoviştii îl acuză şi pe Moise de politeism. Iată la ce aberaţii poate duce obsesia anti-trinitară.
[12] Societatea Turnul de Veghe, Să aducem argumente din Scripturi, p. 171.
[13] Cf. Turnul de veghere, 1 martie 1996, p.7
[14] În treacăt îi întrebăm pe iehoviști dacă Hristos minţea sau nu, când spunea acestea? Dacă El minţea, atunci toată Evanghelia este mincinoasă, iar dacă spunea adevărul, înseamnă că El este totuşi Dumnezeu.
http://buzlecatalin.wordpress.com/2013/12/03/este-iehova-numele-lui-dumnezeu/
