Pastorala de Crăciun 2013 a IPS Ioan Robu
Scrisoare Pastorală cu ocazia sărbătorii Naşterii Domnului nostru Isus Cristos Crăciun 2013
Iubiţi fraţi şi surori, preacucernici preoţi, dragi persoane consacrate, când am început postul Crăciunului, mi-am zis în gândul meu: iată că Dumnezeu ne oferă încă o dată prilejul să intrăm în noi înșine, în lumea noastră interioară, în lumea invizibilă din noi, ca să medităm adevărurile de bază ale credinței noastre, care exprimă dragostea lui Dumnezeu față de noi; ne oferă încă o dată prilejul să ne adunăm din risipirea noastră exterioară, ca să vedem că în spațiul nostru intim putem descoperi lumini și vederi cu totul speciale, atunci când stăm față în față cu Cel care și-a pus pecetea divină în noi. E bine ştiut că fiecare dintre noi poartă în sine un spaţiu interior, care de multe ori este evitat, pentru că acolo răsună vocea conştiinţei şi vocea lui Dumnezeu.
Adventul ne-a călăuzit şi ne-a propus să ascultăm aceste voci, ca „să ne dezbrăcăm de faptele întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii” (Rom 13,12). Adventul ne-a pus în faţă de multe ori cuvântul lui Dumnezeu, ca să-l medităm, singurul cuvânt care poate scoate tot golul din noi, acel gol în care se adună toate spaimele noastre, cu nume şi fără nume, golul nemulţumirilor şi al eşecurilor adunate ani şi ani, golul greşelilor şi al păcatelor de multe feluri, golul întrebărilor fără răspuns, al descurajării, al dubiilor, al lipsei de sens; golul acela de care nu putem scăpa, știindu-ne totuşi chemaţi la altceva, simţind că avem în noi ceva care nu poate fi potolit decât de legătura cu Dumnezeu, de prezenţa lui. Participând la Sfintele Liturghii de Advent şi ascultând cuvântul lui Dumnezeu, meditându-l, am căutat, cum spune Apostolul Paul, „mângâierea Scripturilor, să avem speranţă” (Rom 15, 4). Căci în locul golului interior despre care vorbeam, în Advent a crescut în noi speranţa care vine de la Dumnezeu şi nu de la oameni; a crescut în noi, sperăm, conştiinţa că ceea ce în noi este dumnezeiesc nu poate fi satisfăcut de nimic din ceea ce-i omenesc, material, vizibil. Fiind copiii lui Dumnezeu, doar lui îi spunem „Toate izvoarele mele sunt în tine” (Ps 86) şi astfel dumnezeiescul din noi se luminează şi ne aşază pe calea speranţei senine numai datorită cuvântului lui Dumnezeu pus în gura noastră ca să ştim să-i vorbim: „Tu ești tatăl meu, Dumnezeul meu și stânca mântuirii mele!” (Ps 88, 27). Doar cuvântul lui Dumnezeu ne îmbracă cu hainele luminii, ajutându-ne să pregătim calea Domnului, să facem drepte cărările lui (Mt 3 ,3).
Acum, de Crăciun, contemplăm şi medităm cuvântul lui Dumnezeu, dar nu numai pe cel ascultat sau citit din Sfintele Scripturi, ci Cuvântul care s-a făcut trup: Cuvântul Isus, Fiul lui Dumnezeu născut din Fecioara Maria. Spre El ne îndreptăm în această Sărbătoare, închinându-ne şi adorându-l, ca păstorii din Betleem, bine ştiind că Întruparea şi Naşterea lui Isus sunt marea dovadă a iubirii lui Dumnezeu faţă de noi, aşa cum citim în Evanghelia Sfântului Ioan: „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (In 3, 16). Iar Sfântul Luca, în Evanghelia sa, ne redă cuvântul îngerului: „Nu vă temeți, căci, iată, vă vestesc o mare bucurie care va fi pentru tot poporul: astăzi, în cetatea lui David, vi s-a născut Mântuitorul, care este Cristos Domnul” (Lc 2, 10-11).
Astfel, de Crăciun, închinarea noastră în faţa Pruncului dumnezeiesc înseamnă şi mărturisirea noastră de credinţă: noi credem că Isus este Mântuitorul lumii, Stăpânul timpului şi al istoriei. Noi credem că naşterea lui Isus în ieslea din Betleem este semn că Dumnezeu este cu noi. Noi credem că întrupându-se şi născându-se ca om, Isus, Fiul lui Dumnezeu, a luat asupra sa soarta noastră şi ne însoţeşte cu iubire pe tot drumul vieţii noastre.
Noi trebuie doar să ne deschidem spre El inima şi gândul; atunci, prezenţa Sa ne luminează viaţa şi ne-o umple de bucurie şi de speranţă, ne dă curaj să mergem înainte şi să trăim în comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii noştri.
Îmi vine în minte exemplul de comuniune cu Dumnezeu şi cu aproapele al fericitului Vladimir Ghika. La vârsta de 80 de ani, în întunericul închisorii şi al chinurilor la care a fost supus, a suportat totul păstrându-și seninătatea şi speranţa, căci îi deschisese de mult lui Dumnezeu inima şi gândul său; Dumnezeu era cu el. Iar Monseniorul împărtăşea şi celor din jurul său mângâierea prezenţei lui Dumnezeu, mângâierea speranţei, a acelei speranţe care cuprinde luminând şi viaţa prezentă, şi viaţa de după moarte. Aşa a rămas Vladimir Ghika în amintirea celor de la Jilava, aşa rămâne şi-n ochii noştri: ca exemplu de comuniune cu Dumnezeu şi cu aproapele, de orice condiţie ar fi fost acesta.
În afara îndemnului la credinţa adâncă în Isus, Fiul lui Dumnezeu şi Răscumpărătorul nostru, aceasta mai este chemarea Crăciunului, adresată nouă, tuturor, în orice situaţie am fi: chemarea la comuniunea cu Dumnezeu şi, totodată, la comuniunea cu aproapele, comuniunea fiind legea Împărăţiei lui Dumnezeu, care a început cu naşterea lui Isus. Desigur, observăm că această împărăţie se manifestă într-un mod care ne surprinde: nu părea un adevărat rege copilul care se năştea într-o iesle, în totală sărăcie. Însă, iată că Împărăţia lui Dumnezeu începe chiar în acest mod. Transformarea condiţiei umane, transformarea lumii începe cu naşterea lui Isus, care schimbă complet perspectivele noastre, ca să ne introducă în perspectivele Împărăţiei lui Dumnezeu, care este o împărăţie a dreptăţii, a păcii şi a iubirii.
Dacă acum stăm cu ochii minţii noastre şi, poate, şi cu ochii noştri trupeşti în faţa tabloului Naşterii lui Isus în această lume şi pentru această lume, putem observa, în gând, cum tabloul se lărgeşte, descoperindu-ne încă o perspectivă: aceea a chemării de a ne naşte pentru Cer prin puterea Celui care este Dumnezeu cu noi, Lumină din Lumină, căci: „celor care l-au primit, celor care cred în numele lui le-a dat puterea de a deveni copii ai lui Dumnezeu, care nu din sânge, nici din voința trupului, nici din voința bărbatului, ci din Dumnezeu s-au născut” (In 1, 12-13). Iată, aşadar, încă o lecție a Crăciunului: sărbătorind naşterea lui Isus din Fecioara Maria, celebrăm şi speranţa noastră fermă că după această viaţă pământească, ne vom naşte pentru Cer, pentru o veşnică şi fericită comuniune cu Dumnezeu.
Iubiţi fraţi şi surori, preacucernici preoţi, dragi persoane consacrate, vă doresc tuturor, din toată inima, Sărbători fericite şi un An Nou cu sănătate, bucurie şi pace!
