Postari de post. De pe Facebook adunate
Da, am cont pe Facebook. De ce? Am dat un raspuns in biserica, ucenicilor: “Am intrat pe aceasta retea virtuala pentru ca acolo sunteti voi (cei mai multi). Dar mai ales pentru ca acolo sunt multi dintre cei care nu vin la biserica. Pescarul se duce si arunca mreaja acolo unde sunt pesti, nu doar in proximitatea portului”. Contul meu e unul practic deschis, rareori (unu la o suta, aproximativ) daca refuz asa-numita “cerere de prietenie”. Personal, ma raportez la aceasta retea de socializare ca la o agora unde e bineprimit oricine, chiar si daca (sau mai ales daca) nu impartaseste aceeasi credinta cu a mea. Celor peste 4.000 de prieteni (virtuali sau reali) de acum le impartasesc anumite ganduri, lecturi, repere, imagini… Sigur ca un cont de facebook atrage dupa sine multe ispite. Spre exemplu, ispita vedetismului, a autopromovarii, de care vorbeste un confrate preot, intr-un articol publicat recent, este una dintre ele. Si o poti sesiza chiar daca ai intentia cea mai curata in a-L “promova” pe Hristos, Domnul si Mantuitorul. Dar prefer, deocamdata, sa risc a gresi decat sa nu duc cuvantul Domnului intr-un spatiu in care este atat de multa lume prezenta. Cand voi sesiza ca mai mult (ma) pagubesc decat zidesc, voi inchide contul.
Din postarile cele mai recente, va impartasesc unele reflectii, pe teme ce rezoneaza cu aceasta perioada a Postului Mare. Evident, ele sunt adaptate sau chiar completate special pentru aceasta rubrica.
***
Pentru inceput, am sa acord un spatiu mai generos unei postari despre “fructul oprit”. Stim ca omul a cazut din rai pentru ca a incalcat porunca lui Dumnezeu de a posti, de a nu gusta din “pomul cunostintei binelui si raului” (Facerea 2, 17). De aceea am lansat – pe “perete”! – o intrebare: din ce fruct au gustat Adam si Eva? Am ales aceasta tema constatand ca exista o consistenta majoritate a celor ce cred ca in Biblie scrie ca marul este fructul respectiv. In plus, rostul provocarii mele era aceea de a-i mai trimite pe acesti dragi prieteni de pe facebook la Sfanta Scriptura, sa se mai adape din cuvintele dumnezeiesti, de a-i provoca sa cerceteze talcuirile Sfintilor Parinti. Prea adesea aud vehiculandu-se ca fiind adevarate lucruri ce nu se regasesc nici in Biblie, nici in Sfanta Traditie. E cazul mai ales al dictonului – atribuit pe nedrept crestinilor si ultravehiculat azi in presa – “crede si nu cerceta”. Dupa cum si prin unele predici se spune: “Sfintii Parinti ne invata…”, “Sfanta Traditie zice ca…”, chiar si cand nu exista o acoperire in fapt pentru afirmatia respectiva, facuta doar pentru a adauga autoritate acolo unde ignoranta inca se mai simte la ea acasa. (Ca sa dau si un exemplu din zona clericilor, nu doar din cea a laicilor). Si raspunsurile la intrebarea de mai sus au curs din belsug, unii dovedind eruditie patristica sau inteligenta spirituala, altii doar simplu interes sau o imaginatie bogata…
Sigur, nu are importanta a sti din rodul carui pom au mancat protoparintii nostri, in sensul ca nu depinde mantuirea noastra nicicum de cunoasterea tipului de fruct. Dar, daca e totusi sa se numeasca un fruct, Sfanta Traditie – cel mai adesea si mai degraba decat alti pomi – numeste smochinul. Iata ce scrie la pagina 54 a unei lucrari de incontestabila (cel putin pana acum) referinta in domeniu – este vorba despre “Vechiul Testament in talcuirea Sfintilor Parinti. Facerea”, volum semnat de Preot Ioan Sorin Usca (Editura Christiana, Bucuresti, 2008): “Nu stim ce fel de pom a fost acela. Traditia il socoteste fie smochin, fie, mai tarziu, mar, pomi cu simbolism ambivalent (dar s-a vorbit si despre altfel de pomi)”. Iar la pagina 58 a aceluiasi volum citim: “Pentru unele traditii, smochinul este insusi pomul oprit (cf. «Apocalipsa lui Moise» 20, 4-5 si Theodoret, QC 28). Fructele sale dulci si frunzele aspre fac din acest pom cand simbolul placerilor (Philon QC I, 41), cand simbolul pocaintei (Irineu, «Adv. haer» III, 23, 5)”.
De altfel, Mantuitorul Insusi se raporteaza la smochin intr-un anume fel, ca fiind simbolul nerodirii (dupa cum omul nu a adus rod in rai, alegand a se “vesteji” in loc de a se hrani din dumnezeiasca seva a slavei lui Dumnezeu). Spune Domnul catre vier: “caut rod in smochinul acesta si nu gasesc” (Luca 13, 7). Iar inainte de a merge la sfanta patima Sa, a blestemat smochinul cel ce nu avea decat frunze (Marcu 11, 13 si Matei 21, 19). O fi intamplator? Ca sa nu mai vorbim ca lui Natanael, pe care I-l adusese Filip, ii spune ca l-a vazut “sub smochin” (Ioan 1, 48 si 50). Sfantul Ambrozie al Milanului, in “Despre fecioare”, 1.1.3–4, talcuieste astfel acest pasaj: “Domnul i-a spus lui: «Cand erai sub smochin, te-am vazut», ca si cum ar fi spus: «In timp ce erai sub umbra pacatului, te-am randuit mai inainte». Si Natanael, amintindu-si ca a fost sub un smochin acolo unde Domnul nu a fost, i-a recunoscut dumnezeirea si a raspuns: «Tu esti Fiul lui Dumnezeu, Tu esti imparatul lui Israel». Desi a fost sub smochin, nu a devenit un smochin uscat, el L-a recunoscut pe Hristos. Si Domnul a spus catre el: «Pentru ca ti-am zis ca te-am vazut cand erai sub smochin crezi, mai mari decat acestea vei vedea». Smochinul, asadar, este atractia ispititoare a placerilor lumii, care inca ma umbreste, mic in inaltime, fragil in lucrare, usor de folosit si lipsit de fructe”.
Cat despre mar, iata ce putem citi la pagina 56 a aceluiasi volumul al Parintelui Usca, amintit mai sus: “Abia in Evul Mediu tarziu pomul cunostintei (in alte variante, cel al vietii) a fost considerat a fi marul, la inceput – smochin. Marul apare pentru prima data la poetul crestin Ciprian (sec. V).”
***
Dezamagit nu poate fi decat cel ce-si propune lucruri ce se inscriu in aria acestei lumi, cu proiecte carora le lipseste verticala cerului, care-si zidesc visele pe nisipurile miscatoare ale vremelniciei. Cel ce-si propune lucruri dumnezeiesti nu va fi dezamagit niciodata. (“Vedeti sa nu va amageasca cineva” – Matei 24, 4).
***
Este bine sa ne rugam cu rugaciunile consacrate in cartile bisericesti (e pravila zilnica a fiecaruia), dupa cum bine este a avea permanenta preocupare de a rosti rugaciunea “Doamne Iisuse…”. La aceasta se poate (si e de dorit) a adauga si un dialog liber cu Dumnezeu, cu propriile noastre cuvinte. O convorbire in care sa-I spunem Lui toate cele ale noastre, sa-I dam toata viata noastra, asa cum este ea acum.
La un seminar de formare duhovniceasca, am avut ca tema, toti cursantii, si a scrie o astfel de rugaciune. Redau mai jos cuvintele pe care le-am gasit in inima mea in acel moment:
“Doamne, iti multumesc pentru tot ceea ce am primit in viata, inca de cand m-am nascut. Desi am fost adesea si pentru lunga vreme suparat pe cei din jur si chiar pe Tine, acum incep sa inteleg ca toate – si bune, si rele – sunt relative si ca depinde doar de mine ce aleg sa fac din ele. Te rog sa ma intaresti in a vedea in orice interactiune cu lumea si cu aproapele o sansa de a iubi mai mult, de a intelege mai mult, folosind pentru aceasta fiecare clipa si fiecare eveniment din viata mea, dandu-i rostul pe care Tu il stii, desi adesea mie mi-e ascuns. Toate sunt spre folosul meu, Doamne, orice piatra de poticneala poate fi unsa cu mirul harului Tau spre a deveni locul pe care sa se sprijine scara vazuta in vis de Patriarhul Iacob, cea pe care urca si coboara ingerii Tai. Ajuta-ma, Doamne, sa ma trezesc mereu si mereu, din somnul cel de tot felul, cu aceasta nesmintita nadejde, sprijinindu-ma de Tine, Cel ce esti Piatra cea din capul unghiului. Amin!”
Stiu ca e cam “academica” rugaciunea – cum comenteaza cineva la aceasta postare -, dar asa mi-a iesit, asa am putut vorbi cu Dumnezeu atunci (si nu numai atunci).
***
Nu stiu de ce, in ultimele zile ma tot viziteaza un gand, care-mi spune asa: Cu Dumnezeu, toate infrangerile devin victorii!
http://www.crestinortodox.ro/editoriale/postari-post-de-facebook-adunate-144405.html