Constantin cel Mare și creștinul de mâna a doua
Pentru cei familiarizați cu rolul jucat de către Constantin cel Mare în evoluția creștinismului, libertatea religioasă acordată creștinilor reprezintă elementul de referință care l-a recomandat să fie inclus în calendarul sfinților. Însă, partitura pe care a reprodus-o a fost de fapt un cântec de sirenă pe care suntem nevoiți să îl interpretăm și astăzi.
Istorici și teologi deopotrivă sunt de acord cu privire la contribuția împăratului în configurarea credinței creștine. Edictul de la Mediolanum, alături de Concliul de la Niceea, rămân realizări esențiale ale politicii imperiale care au schimbat cursul creștinismului. Chiar dacă motivația intervenției sale sau sinceritatea unei convertiri făcute pe patul de moarte sunt controversate, sprijinul pe care l-a acordat tinerei biserici creștine rămâne un fapt istoric.Opiniile celor interesați de prestanța religioasă a împăratului încep să difere atunci când se analizează parcursul creștinismului după intervenția lui. Dincolo de încetarea persecuțiilor și consolidarea bisericii, sunt anumite elemente care evidențiază o schimbare de accent. Victoria pe care o clamează biserica sub mandatul lui Constantin a fost o victorie à la Pirus. Nu pentru Constantin, ci pentru creștinism. Iar consecințele se resimt până astăzi.
Ca urmare a intervenției imperiale, credinței creștine i-a fost luat statutul de religie minoritară, devenind una protejată de stat. În consecință, numărul de membri a crescut rapid. Au intrat în biserică persoane a căror aderare la conceptele creștine a generat probleme. Era doar o chestiune de timp până când mutații radicale aveau să se petreacă în interiorul bisericii. În timp ce creștinismul convertea lumea, lumea convertea creștinismul. Efectul negativ a fost indiscutabil.
Laicii și clericii – o disociere fatală
A fi creștin în perioada lui Constantin încetase să mai fie o provocare. Devenise un avantaj. Era la modă să îmbrățișezi religia pe care o acceptase și împăratul. Iar liderii religioși au fost cei mai mari beneficiari ai noii politici. Aceștia au primit onoruri ca și cei mai înalți oficiali ai imperiului. Stipendii anuale le erau oferite de stat în schimbul slujirii în biserică, beneficiind astfel de un statut special.
Ceea ce era cândva o vocație devenise o profesie. Și așa a rămas. Drept urmare, una dintre cele mai radicale transfomări a perioadei constantiniene a fost crearea unei caste eclesiale care a uzurpat preoția tuturor credincioșilor. Adică dreptul fiecărui credincios de a-L sluji pe Dumnezeu.
De fapt, Constantin a finalizat o alunecare a creștinismului care începuse încă din primul secol. Sub influența culturii greco-romane, biserica a copiat tiparele organizaționale specifice acesteia. Astfel, se conturează o ierarhie bisericească în fruntea căreia se instalează episcopul.
Procesul de schimbare a început la scurt timp după moartea apostolilor. De exemplu, la începutul celui de-al doilea secol, Ignațiu al Antiohiei solicita în scrisorile sale pastorale ca enoriașii „să privească episcopul ca pe un tată ceresc”. Egalitatea pe care Christos a predicat-o s-a convertit în subordonare.
În aceeași perioadă, Clement din Roma a fost primul scriitor creștin care a făcut o disociere între lider și creștinul de rând. El a folosit pentru prima oară cuvântul „laic”. Tertulian a continuat procesul de redefinire a relațiilor dintre creștini, introducând termenul de cler. În aceste condiții, nu mai poate surprinde faptul că religia creștină va schimba direcția, abandonând traseul pe care fusese așezată de către apostoli.
Constantin cel Mare îi va da lovitura de grație. Cel puțin, în privința structurii piramidale pe care a oficializat-o prin lege. Ceea ce se născuse în scrierile părinților bisericești s-a desăvârșit la Constantinopol. Poate că împăratul nu a intenționat aceasta, însă influența lui a creionat un alt destin creștinsimului.
Dificultatea recuperării trecutului
De fapt, istoricul Charles Odahl, specialist în viața lui Constantin cel Mare, susține că împăratul credea sincer că Dumnezeu i-a dat misiunea de a converti Imperiul Roman la creștinism. Cu siguranță, există argumente care să susțină această convingere. Așa cum există și argumente contrare.
Contează mai puțin motivația susținerii imperiale acordate creștinismului, cât contează efectele sale. Iar acestea nu au fost dominant pozitive, așa cum le formulează tradiția bisericească.
Distincția dintre cler și laic a fost una dintre cele mai grave erori. De aceea, teologul Karl Barth sugera că „termenul de laic este unul dintre cei mai dăunători termeni ai vocabularului religios și ar trebui eliminat din terminologia creștină.”
Schimbările au fost atât de profunde încât nici Reforma religioasă a secolului a XVI-lea nu a reușit să recupereze dimensiunea colectivă a preoției tuturor credincioșilor. Deși din punct de vedere conceptual, Luther a readus teologia bisericii la perioada apostolică în privința relației dintre cler și laici, în realitate practica a continuat să persiste. Distincția dintre cler și laici a dispărut din vocabularul reformatorilor, dar ordinarea și autoritatea excesivă a celor care erau considerați chemați la slujire s-a menținut.
Fast-food întreținut de biserică
În cartea Creștinismul păgân, sociologul american George Barna susține că transformările din timpul lui Constantin au permis clerului profesionist să obțină un rol prioritar, în timp ce mirenii priveau, devenind simpli spectatori. În opinia sociologului, influența venită dinspre perioada lui Constantin a fost atât de puternică încât nici măcar protestantismul de astăzi nu a reușit să revină la forma originală apostolică.
Astfel, închinarea protestantă este viciată de tendința de a considera închinarea ca fiind lucrarea pastorului. Ceea ce mai rămâne de făcut majorității laicilor este să cânte câteva imnuri și să asculte o predică monopolizatoare.
Poate că nu întâmplător separarea credincioșilor în clerici și laici a făcut mai mult rău, în sensul subminării autorității Noului Testament, decât cele mai multe erezii, susține cerecetărorul britanic James Dunn.
O demonstrează fenomenul de mcdonaldizare a bisericilor. „Mersul la biserică în aceste zile poate fi asemănător ca o mâncare fast-food. S-ar putea să fie rapidă și gustoasă. Dar nu va satisface sufletul.” Editorul de la RNS care susține această idee constată doar rezultatul firesc al unei raportări mecanice față de biserică.
Lipsește participarea. Enoriașii care vin la biserică ca la un fast-food sunt primii acuzați. Însă atitudinea lor nu este rezultatul presiunii pe care îl impune societatea. Chiar bisericile mențin un sistem care de secole și-a demonstrat falimentul. Dar partitura învățată este prea atrăgătoare și mult prea populară pentru a fi abandonată. Drept urmare, laicul s-a instalat confortabil pe banca din spate.
