„Ipocrită este afirmaţia că alegerea este liberă, când de fapt nu e. Se spune că este opţională, dar, de fapt, dacă nu ai o alternativă, predarea religiei nu este o alegere liberă”, spune profesorul, care este de părere că această materie ar trebui studiată de către elevi începând cu vârsta de 14-15 ani, când se dezvoltă gândirea critică. Deşi există ore de religie şi în instituţiile de învăţământ din Italia, Spania, Germania şi ţările nordice, există o deosebire esenţială faţă de România. „Prima deosebire este următoarea: în toate aceste ţări, la predarea religiei există o alternativă, cu alte cuvinte există o opţiune reală. Părinţii sau elevii aleg să frecventeze ore de religie sau aleg să frecventeze ore de etică sau ore de filosofie”, crede filosoful.

Prin încheierea protocolului dintre Ministerul Educaţiei şi BOR, care prevede, între altele, că Biserica decide cine poate să predea religia, ”autorităţile statului se sustrag de la obligaţiile pe care le au (…) toţi funcţionarii statului sunt preocupaţi să nu intre în dezacord cu autorităţile bisericeşti”, continuă profesorul Mircea Flonta. Potrivit lui, religia poate avea un efect pozitiv în viaţa copiilor, cu o condiţie: accentul să cadă pe valori fundamentale, ca dreptate, solidaritate, compasiune, toleranţă.

Gândul: Sunt două curente în societatea românescă, unul care spune că religia ar trebui să se predea în şcoli, altul care susţine ca religia ar trebui scoasă din şcoli. Dumneavostră ce credeţi?

Mircea Flonta: Eu am un punct de vedere clar în privinţa asta. Există practici diferite în ţări civilizate şi democratice. În America, de pildă, religia nu se predă în şcoli de stat, în învăţământul public, pentru că se consideră că religiile au un caracter confesional. Cu alte cuvinte, religiile îi despart pe oameni. În şcoli se predau numai lucruri care au o valoare universală, o recunoaştere universală: ştiinţele, informaţiile istorice, culturale s.a.m. d.

Există şi în Europa state cu tradiţie laică, cum e Franţa, în care religia nu se predă în şcolile de stat şi educaţia religioasă este făcută pe de o parte de biserică, pe de altă parte există licee confesionale, ale bisericilor. De fapt, acest tip de licee au existat şi în România. Eu, între 1946 şi 1948, am fost elev al liceului Samuil Vulcan din Beiuş. Acest liceu a fost creat în 1928 de episcopul unit de Oradea Samoil Vulcan. Era un liceu care ţinea de Episcopia Unită din Oradea, dar era deschis tuturor confesiunilor, şi nu numai creştine, şi evreii puteau frecvenţa liceul. Orele de religie erau însă separate.

”Religia este, în fapt, obligatorie. E puţină ipocrizie aici”

Dar există şi ţări unde religia se predă în şcoli.

Da, în şcolile de stat din Germania, ţările nordice, Italia, Spania. Care este considerentul de la care se porneşte atunci când se permite predarea religiei în şcolile de stat, deşi în constituţia acestor state este consacrată despărţirea religiei de stat? Considerentul este următorul: există un număr important de cetăţeni ai acestor state care dau copiilor educaţie religioasă în familie şi doresc ca în şcolile publice ei să primească o educaţie religioasă. Şi se ia în considerare această dorinţă a lor ca fiind una legitimă, ei fiind plătitori de impozite şi taxe. Acum însă urmează două precizări esenţiale pentru a evalua situaţia pentru noi. Ce ne deosebeşte? Prima deosebire este următoarea: în toate aceste ţări, la predarea religiei există o alternativă, cu alte cuvinte există o opţiune reală. Părinţii sau elevii aleg să frecventeze ore de religie sau aleg să frecventeze ore de etică sau ore de filosofie.

Cu alte cuvinte, nu trebuie să se realizeze un demers special pentru refuza învăţământul religios, ci pur şi simplu este o chestiune de opţiune. Părinţii care nu dau copiilor educaţie religioasă în familie au posibilitatea să-i îndrepte spre alternativă faţă de religie. Tot aşa, când sunt mai mari, copiii au posibilitatea să-şi aleagă fie religia, fie etica. A doua deosebire esenţială este că la noi, după cum se ştie, dacă părinţii sau elevul nu doresc să frecventeze orele de religie, atunci ei trebuie să facă un demers în scris. Ceea ce înseamnă că religia este în fapt obligatorie. Asta nu este în regulă. Eu am o poziţie moderată, nu mă grăbesc să fac aprecieri, dar e puţină ipocrizie aici.

Ipocrizie din partea statului?

Ipocrită este afirmaţia că alegerea este liberă, când de fapt nu e. Se spune că este opţională, dar, de fapt, dacă nu ai o alternativă, predarea religiei nu este o alegere liberă. Dacă cineva spune „copilul meu nu vreau să urmeze religia”, există o anumită presiune asupra părintelui, o încercare de a prezenta lucrurile într-un anumit fel, de a a transforma chestiunea asta într-un politicum în sensul următor: că regimul comunist a propagat ateismul, iar refuzul părinţilor sau al copiilor de a participa la ore de religie reprezintă o opţiune ostilă religiei, şi prin urmare urmează o tradiţie nefastă. Iar oamenii au rezerve să se expună unei asemenea judecăţi. Şi atunci mulţi părinţi care ar opta pentru altceva îi lasă pe copii la orele de religie. Mai există o a treia deosebire. Ea priveşte predarea religiei de la clasa zero până în ultimul an de liceu.

”Religia ar trebui predată de la liceu”

De la ce vârstă credeţi că ar trebui să se predea religia?

Eu cred că dacă religia este predată ca un sistem de valori, drept o componentă majoră a culturii, ea trebuie prezentată elevilor la o vârstă la care există discernământ, există posibilitatea de a-ţi forma o opinie, de a-ţi pune întrebări, de a discuta ceea ce ţi se oferă. Cred că dumneavoastră sunteţi de acord cu mine că dacă se predă filosofie sau etică în şcoală, ceea ce scrie în manual nu este luat drept o literă de lege, ca ceva indiscutabil. Elevul întreabă de ce e aşa, poate să producă contraargumente. Acesta este regimul oricărei educaţii intelectuale. Educaţia religioasă în şcoală este o parte din educaţia culturală. Ori nu poţi să o prezinţi la o vârstă la care posibilităţile de gândire interogativă şi critică lipsesc cu desăvârşire, cum se predă acum de la clasa zero. Eu cred că vârsta potrivită este de 14- 15 ani.

Asta înseamnă liceu.

Da, liceu. Ceea ce se poate face cu copiii mici nu este de fapt o predare a religiei ca un sistem de valori, ci o catehizare, adică prezentarea religiei drept un sistem de adevăruri, de porunci, de imperative, de ritualuri, de comportamente, care toate sunt înzestrate cu o autoritate, care nu poate fi supuse unei discuţii raţionale.

Atunci ce ar trebui să-i înveţi pe copii la ora de religie?

Nici nu este nevoie să raţionalizezi, pentru că religia răspunde unei nevoi existenţiale fundamentale. Pe lume există durere, există suferinţă, există nedreptate şi există moarte. Religia este foarte veche pentru că răspunde unor întrebări pe care şi le pune orice fiinţă conştientă care resimte durerea, suferinţa şi are conştiinţa că o să moară, spre deosebire de celelalte fiinţe vii. În timp ce celelalte teme cosmologice/ ontologice în religie, vin dintr-o perioadă mai recentă. La aceste întrebări – precum cum a luat naştere lumea?, ce urmează după moarte? – s-au dat răspunsuri într-o eră preştiinţifică. Răspunsuri care pot fi tratate în două feluri: ca o expresie simbolică a unui sistem de valori şi atunci lucrurile sunt în regulă, sau ca afirmaţii care sunt concurente cu ceea ce ne spune ştiinţa despre lume. E normal dacă ele au fost formulate în epoci preştiinţifice să fie în contradicţie cu ceea ce ştim astăzi.

”Mi se pare foarte grav că teoria lui Darwin a fost scoasă din programa şcolară”

Dar aceste lucruri se predau şi astăzi.

Din punct de vedere ştiinţific lucrurile sunt clare. Nu trebuie să ne raportăm numai la maimuţe, putem să ne raportăm la pisici, la câini, la găini. Vedem că aceastea au, în mare, aceeaşi anatomie ca şi omul. După cum ştiţi, marea majoritate a medicamentelor sunt testate pe animale.

Dacă oamenii ar fi ştiut asemenea lucruri atunci când au luat naştere marile religii, e greu să se presupună că ei ar fi spus că Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi asemănarea lui. 98% din codul genetic al omului este identic cu al maimuţelor superioare. Sigur că dacă ar fi existat aceste informaţii acum 2- 3.000 de ani nu s-ar fi formulat ideile creaţioniste. Omul îşi pune întrebări de felul ăsta şi caută răspunsuri şi explicaţii. Dacă nu are o bază de informaţii controlabilă, bineînţeles, că poate să dea răspunsuri ca cele oferite de vechile religii.

Cum ar trebui explicate toate lucrurile acestea în şcoală? Cum îl explici pe Dumnezeu?

Mi se pare foarte grav că teoria lui Darwin a fost scoasă din programa şcolară. Grav mi se pare din punctul de vedere al celor care poartă răspunderea şi al corpului didactic, pentru că asemenea lucruri nu pot să fie obiect de tranzacţie. Poţi să ai toată înţelegerea pentru religie, poţi să ai aderenţă profundă la religie, dar nu poţi ca profesor de biologie să nu consideri evoluţionismul ca un lucru supraprobat. Nu poţi să ignori faptul că omul este o verigă în lanţul vieţii pe pământ.

Şi că el putea foarte bine să nu apară dacă evoluţia lua alte căi. E un lucru pe care-l spun biologii evoluţionişti; acum 50-60 milioane de ani au dispărut dinozaurii. Atât timp cât existau reptilele astea uriaşe pe Pământ nu existau decât mamifere diurne foarte mici. Fără dispariţia dinozaurilor, datorită unei catastrofe, nu ar fi fost posibilă dezvoltarea mamiferelor mari. În sensul ăsta, apariţia omului este o întâmplare, un accident. Cu alte cuvinte, nu există un sens al evoluţiei. Circumstanţele au fost de aşa natură încât s-a ajuns aici.

”Este o discriminare a sugera că un cult religios este superior altuia”

Care ar trebui să fie atunci relaţia dintre religie şi ştiinţă?

După părerea mea această relaţie este foarte clară. Ştiinţa se ocupă de lucruri care sunt general verificabile şi controlabile. Cu alte cuvinte, faţă de ştiinţă există posibilitatea exercitării nelimitate a gândirii critice, în sensul că îţi pui întrebarea: pe ce temei accepţi cutare afirmaţie ştiinţifică? Temeiul este dat de observaţie şi experiment. În mod sistematic, în anumite condiţii, se pot produce unul şi acelaşi eveniment. Toţi oamenii competenţi si de bună credinţă cad de acord în această privinţă.

Nimic nu este considerat drept o achiziţie ştiinţifică dacă există îndoieli bazate pe argumente faptice. În chestiunile ştiinţifice există un consens general. În cele care privesc valorile au existat, există şi vor exista optiuni diferite ale comunităţilor omeneşti. Culturile sunt diferite. Oamenii au trăit şi trăiesc în sisteme de valori diferite. Diversitatea culturală se exprimă, printre altele, prin diversitatea religiilor. Religiile exprimă angajări subiective, bazate pe experienţe profund existenţiale, adică răspunsuri la întrebări pe care ştiinţa nu şi le pune, pentru că ştiinţa nu răspunde la întrebarea de ce trebuie să fac un anumit lucru, de ce trebuie să trăiesc într-un fel şi nu în altul, care este viaţa bună. Ştiinţa oferă mijloace, tehnologii pentru a atinge anumite scopuri.

Dacă acceptăm toate acestea, ştiinţa nu este, aşa cum o prezintă unii, rivală cu religia. Pentru că în ştiinţă toate afirmaţiile sunt supuse cotrolului faptelor şi sunt revizuite pe măsură ce se extinde experienţa noastră. Cu alte cuvinte, nu există lucruri definitive. Nu există posibilitatea ca ştiinţa să ofere un tablou complet al lumii. Cunoştinţele ştiinţifice sunt fragmentare, relative şi supuse verificării. Niciodată ştiinţa nu dă o imagine generală despre lume şi ca atare nici nu poate să întemeieze un sistem de valori.

Şi religia?

Dimpotrivă, religia este o învăţătură despre viaţa bună, despre rosturile pe care trebuie să le urmărim. Ea cuprinde o reprezentare despre locul vieţii omeneşti în economia ansamblului şi un sistem de valori morale. Adică religia răspunde la întrebări de tipul ce este drept, ce este permis, ce este interzis şi aşa mai departe.

Manualele de religie cuprind multe lecţii despre fapte concrete, despre ce este permis şi ce nu este permis. Acesta ar trebui să fie modul în care se predă religia în şcoală?

Este foarte important să facem clar un lucru. Anume, că statul român, ca şi alte state membre ale Uniunii Europene, sunt angajate faţă de un sistem de valori. Dacă vorbim schematic, prima valoare este libertatea, care cuprinde ca o componentă libertatea de gândire. Libertatea este nelimitată atât timp nu intră în coliziune cu drepturile şi libertăţile celuilalt. Eşti liber să trăieşti potrivit propriilor tale reprezentări atât timp cât nu dăunezi celorlalţi, în rest eşti autonom, poţi să îmbrăţişezi credinţele şi convingerile care ţi se par că sunt întemeiate şi răspund nevoilor tale. A doua valoare fundamentală este dreptatea, ceea ce înseamnă respingerea oricărei discriminări.

Dacă vorbim de religie asta înseamnă respingerea oricărei discriminări între diferite culte religioase. Este o discriminare a sugera că un cult religios este superior altuia. Este o discriminare a sugera că ateii sunt oameni de proastă condiţie. De asemenea a sugera că agnosticismul este dăunător.

Deci, din punctul asta de vedere, Uniunea Europeană are nişte recomandări foarte clare. Nu e permisă nici o evaluare comparativă a religiilor. Si nici judecăţi depreciative cu privire la cei care nu au convingeri religioase.

”Autorităţile statului se sustrag de la obligaţiile pe care le au”

Şi cu toate acestea, Ministerul Educaţiei, prin Departamentul pentru Culte, a semnat un protocol de colaborare cu Biserica Ortodoxă.

Asta înseamnă pur şi simplu că autorităţile statului se sustrag de la obligaţiile pe care le au. Cu alte cuvinte, ele sunt răspunzătoare pentru ca întregul conţinut al învăţământului, inclusiv al educaţiei religioase, să fie convergente cu celelate discipline în propagarea valorilor asumate.

Cu alte cuvinte, sunt liber să optez pentru o anumită credinţă, dar trebuie să respect dreptul celuilalt de a avea o altă credinţă. Dar nu pot să sugerez, de pildă, că religia este baza întregii moralităţi, şi că dacă nu sunt religios fie într-un sens general, fie într-un sens confesional, înseamnă că asta pune sub semnsul întrebării moralitatea mea ca persoană. Există persoane care sunt foarte zeloase în îndeplinirea îndatoririlor religioase, dar în viaţa de fiecare zi nu reprezintă, în niciun caz, modele de moralitate.

Pe de altă parte, există oameni care nu sunt credincioşi şi care sunt ireproşabil din punct de vedere moral. Mai există o valoare fundamentală, iar în privinţa asta religia, educaţia religioasă poate să-şi aducă contribuţia: solidaritatea. Adică, pe de o parte suntem liberi, suntem egali în faţa legii, dar unii sunt mai slabi, mai puţin înzestraţi şi suferă de tot felul de handicapuri. Pe aceştia suntem datori să-i ajutăm. Astea sunt valorile.

Şi atunci treaba statului este să se asigure că predarea religiei este în acord cu aceste valori. Nu se poate sustrage de la treaba asta, lăsând conţinutul manualelor şi a predării religiei pe seama unei instituţii confesionale. Asta înseamnă pur şi simplu abdicarea de la răspundere. De ce se face asta? Pe de o parte, pentru că chestiunea este delicată, precum un cartof fierbinte, toţi funcţionarii statului sunt preocupaţi să nu intre în dezacord cu autorităţile bisericeşti.

Este aceasta o măsură luată în scop electoral?

Să o spunem direct: toate partidele politice licitează clerul majoritar, considerând că şansele lor la electorat cresc dacă fac cât mai multe concesii, se pliază dorinţelor confesiunii majoritare şi a insituţiei care o reprezintă.

Ne face religia mai buni dacă o învăţăm în şcoală?

Totul depinde de cum este predată. În general, există o anumită disproporţie dintre exigenţele foarte mari pe care trebuie să le îndeplinească un profesor de etică, de religie, de filosofie pentru a face faţă răspunderilor pe care le are şi nivelul real de pregătire al acestor persoane. Cu alte cuvinte, este foarte util să fie predate aceste discipline, numai că este foarte greu să fie predate foarte bine. Iar în condiţiile în care foarte puţine capete bune lucrează în şcoli, şansele ca aceste discipline să aibă impactul dorit sunt relativ mici.

Pe de altă parte, este evident că este necesar ca modul cum se prezintă religia să se deosebească foarte mult astăzi de modul cum era prezentată ea în societăţile tradiţionale, în societăţile autoritare.

Or, nu ştiu dacă lucrurile stau aşa. Dacă accentul în predarea religiei cade pe valori fundamentale, ca dreptate, solidaritate, compasiune, toleranţă, atunci ea poate avea un efect foarte pozitiv.

Dar dacă ea este înfăţişată drept un sistem de imperative, care se ciocnesc radical cu modul de viaţă obişnuit, atunci ce să mai înţeleagă elevii? Gândiţi-vă că religia este predată într-o clasă de elevi mari, cu eleve îmbrăcate într-un anumit fel, cu elevi tatuaţi, pentru care principala preocupare este distracţia, gândiţi-vă că li se predă ceva care intră în coliziune directă cu valorile lor.

Cu ajutorul religiei ar trebui făcute sensibile valori ca dragostea, iubirea de oameni, compasiunea, solidaritatea

Atunci cum ar trebui adaptat modul de predare al religiei?

Ar trebui adaptat în sensul că să faci sensibile cu ajutorul religiei valori ca dragostea, iubirea de oameni, compasiunea, solidaritatea, adică să încerci să trezeşti o reacţie faţă de aceste valori pur consumiste mercantile, dar într-o manieră absolut convingătoare şi nu ipocrită.

Ar trebui să se încerce să se transmită elevilor un mesaj ca acesta: noi trăim din anumite puncte de vedere greşit şi o serie întreagă de lucruri care ni se reprezintă ca fiind sensul vieţii nu ne aduc împliniri şi fericire. Există anumite adevăruri tradiţionale fundamentale în religii: frumosul, binele, cultivarea minţii, armonia cu natura, viaţa de familie, prietenia, adică lucruri larg accesibile, care fac viaţa frumoasă, demnă de a fi trăită.

La ora de religie, ar trebui învăţaţi elevii că să copiezi nu este bine pentru că înseamnă să furi?

Aici se poate spune iar ceva foarte important: şi anume că există un cult nelimitat al succesului. Succesul este să ai o diplomă. Nu se face deosebirea între succes şi merit. Ar fi foarte interesant într-o oră de religie să le pui elevilor această întrebare: care este deosebirea între succes şi merit? Poţi să ai succes fără să ai merit şi poţi să ai merit fără să ai succes. Acesta este mesajul religiei.

Cum să transmitem asta copiilor?

Pentru asta e nevoie de profesori adevăraţi, de oameni deschişi la minte, care să nu prezinte religia aşa cum am prezentat-o acum o sută, două sute de ani. În Occident, de exemplu, mesajul principal al religiei este cel al iubirii şi al solidarităţii dintre oameni. Nu se pune accentul nici pe miracole, nici pe ritualuri, nici pe procesiuni, ci pe ceea ce se numeşte creşterea disponibilităţii morale a omului, a conştiinţei că există în lume foarte multă suferinţă şi că una dintre ocaziile excepţionale pe care ţi le oferă viaţa asta este să ameliorezi suferinţa, să-ţi ajuţi semenii. Unii oameni de la noi au fost foarte impresionaţi de voluntariatul care se practică în Apus, pentru tot felul de cauze umanitare. De ce fac asta cei care o fac ? Pentru că ei cred că sensul vieţii nu constă în primul rând în confort şi consum, ci în mulţumirea sufletească pe care o simţi când faci bine. Asta ar trebui să transmită învăţământul religios, ca şi al eticii. În privinţa asta ar trebui să fie pe deplin convergente.

”Un om care nu e în stare să-şi procure cele necesare, aşteaptă un miracol”

Vedem în societatea noastră tot felul de procesiuni, cu oameni care merg la moaşte. Vi se par că oamenii aceştia merg acolo din spirit de solidaritate?

Eu cred că există multă suferinţă, multă nedreptate, foarte multă asuprire în familie, în colectivităţi. O să constataţi că în toate procesiunile acestea femeile sunt majoritare, pentru că ele suferă cel mai mult şi nu găsesc sprijin la ceilalţi oameni. Speranţa lor ultimă se sprijină pe încrederea că există cineva care ar putea să-i ajute. Şi atunci ei cred în miracole, în forţe supranaturale. Un om care nu e în stare să-şi procure cele necesare traiului din diferite motive, aşteaptă un miracol, să câştige la pariuri, la loto. Aşteaptă ceva care să nu reprezinte rezultatul efortului şi al muncii lui, ci să i se ofere.

E necesară construirea unei Catredrale a Mântuirii Neamului?

Dacă unii oameni au bani, iar alţii sunt dispuşi ca din puţinii lor bani să dea ceva pentru construirea unui asemenea edificiu, atunci nu văd că ar fi vreo problemă. Dar dacă sunt banii statului, atunci lucrurile nu sunt în regulă, pentru că sunt probleme sociale extrem de urgente. Sunt oameni bolnavi, care ar avea o şansă să mai trăiască şi care nu primesc medicamentele de care ar avea nevoie, sunt copii care nu merg la şcoală.

De ce credeţi că nu avem universităţi în topurile internaţionale?

Problema noastră este să avem universităţi normale, nu universităţi în top. Pentru că nu avem capacitatea de a avea activitate ştiinţifică dintr-un număr foarte mare de motive, printre care cel mai important este că o parte din elita ştiinţifică pleacă din ţară. Cei mai mulţi nu se mai întorc.

Şi totuşi avem o elită importantă, din moment ce 33.000 de români au titlul de doctor.

Cred că asta este o inflaţie şi nu spune ceva semnificativ. Pentru că sunt persoane care au o slujbă care îi solicită foarte mult, ba chiar au şi funcţii importante în stat. Şi vedem că asemenea persoane pot absolvi în câţiva ani unul-două masterate sau obţine un titlu de doctor. Daţi-mi voie să vă spun că am îndoieli că acestea au acoperire.

Sunt atâtea cazuri de plagiat în ultima vreme.

Plagiatul este posibil în general din cauza lipsei de calificare şi lipsei de angajare a corpului didactic. Dacă tezele de doctorat sunt bine îndrumate şi citite atent de referenţi, atunci plagiatul nu este posibil. Dacă ele conţin însă mai mult informaţii, care pot fi luate dintr-o mie de surse şi combinate într-un anumit fel, atunci unii plagiază pur şi simplu pentru că nu mai au timp să parafrazeze. Mie mi-e greu să înţeleg cum se ajunge la atâtea plagiate. O persoană cu o minimă pregătire poate să spună un lucru în cuvinte proprii, dar asta nu este o contribuţie la cercetarea unei anumite teme.

Care este soluţia pentru învăţământul din România?

Ar fi arogant din partea mea să dau un răspuns general şi categoric la această întrebare. Există soluţii punctuale pentru diferite probleme. Bunăoară, pentru asigurarea unui anumit nivel de exigenţă în selecţia profesorilor pentru licee şi universităţi. Este mai greu pentru învăţământul general, deoarece statutul social si salariile sunt cu totul nesatisfacătoare. Astăzi este foarte greu să atragi si să menţii minţi bune în sistem. În universităţi suntem departe de aplicarea consecventă a unor decente de selecţie. După decembrie,1989, am avut posibilitatea să facem asta, dar n-am făcut-o din păcate. Majoritatea a înţeles să-şi sprijine prietenii, cunoştintele, rudele şi aşa mai departe. Elita universitară a eşuat în impunerea unor proceduri adecvate de selecţie. Mulţi universitari performanţi s-au lăsat divizaţi de interese personale, de simpatii politice s.a.m.d. Ei, şi nu altcineva, poartă răspunderea principală pentru ceea ce deplângem azi drept neadecvat în universităţile din România.

Cine este Mircea Flonta

Profesorul Mircea Flonta s-a născut în 1932, în localitatea Supur, Satu Mare. După ce în perioada 1951-1955 a urmat cursurile Facultăţii de Filosofie de la Universitatea Bucureşti, profesorul Mircea Flonta s-a specializat în teoria cunoaşterii, epistemologie şi filosofia limbajului. Este membru corespondent al Academiei Române. În 1970 îşi obţine titlul de doctor în filosofie, cu o lucrare despre epistemologia genetică. A tradus din David Hume, Immanuel Kant, Ludwing Wittgenstein, Karl Popper, Thomas Kuhn, Bertrand Russell, Saint Toulmin. În prezent, este profesor la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti.

http://www.directproprietar.ro/COMOARA-pe-care-o-cutm-stnd-la-COAD-LA-MOATE-Exist-mult-suferin–mult-nedreptate

Postat: 28/07/2014 la 07:31 , Scris de admin. Categoria: Gândul zilei.
Comentariu | Trackback