Pomenirea mortilor si ignoranta viilor
Sfintii Parinti ne spun ca este lucru intelept a cugeta tot timpul la moarte. Astfel, putem sa ne pregatim mereu pentru a trece aceasta infricosatoare poarta, iar pregatirea pe care ne-o facem, micsoreaza frica noastra in fata mortii. Faptele bune pe care le facem merg inaintea noastra si ele ne vor rascumpara din mana demonilor, care la iesirea din trup vor veni sa ne ceara sufletul. Sigur, despartirea de cineva drag ne intristeaza chiar si pentru o perioada mai scurta, insa aceste dureri ne pot apropia mai mult de Dumnezeu. Este destul de greu sa nu ne intristam (dupa cum ne indeamna Sfantul Apostol Pavel), atunci cand cineva apropiat trece in lumea cealalta, insa sunt incercari prin care trebuie sa trecem.
Pana sa ajungem la varsta deplinei maturitati duhovnicesti, avem nevoie sa trecem prin aceste dureri. De fapt, moartea cea adevarata nu este trecerea din lumea aceasta in lumea cealalta, care poate fi trecerea de la viata la viata pentru cel care a trait in dreapta credinta, ci adevarata moarte este pacatul pe care il savarsim. Pacatul este o pregustare a iadului, si are cu el toata partea cea urata a mandriei, a rautatii, a desfranarii, a lenei, a mandriei, a zavistiei si a lacomiei. Unii spun: Ce mai inseamna si aceasta? Tot timpul sa te gandesti la moarte. De ce sa nu te gandesti laaltceva? Sigur, gandul omului este indreptat mai mult la valorile pamantesti decat la valorile spirituale, insa, dupa cum spune tot Proorocul David:„Pacatul meu inaintea mea este pururea“ (Psalmul 50; 4), moartea ne urmareste la tot pasul, iar aceasta are putere prin pacatele pe care le savarsim. Cel mai bine pentru fiecare crestin este ca inainte de a muri sa faca milostenie si pocainta. Sufletul celui adormit are nevoie de milostenie si de rugaciune, iar cand vorbim de rugaciune, nu putem ignora randuiala bisericii. Este bine ca atata timp cat suntem in viata, sa dam milostenie pentru sufletul nostru, si sa nu tot cautam motive pentru a strange bani. Lasam ceva si pentru copii, ca sa nu carteasca ca ne-au inmormantat pe banii lor, dar sa ajutam si pe cei din jurul nostru, caci numai asa vom schimba tristetea in bucurie, atat in viata lor, cat si in viata noastra. Cei ce s-au departat de biserica, vin cu fel de fel de intrebari, sau nici macar nu intreaba, ci vor sa ne convinga ca gresim in ceea ce facem. Una dintre problemele disputate ar fi si pomenirea mortilor, de aceea, in cele ce urmeaza vom incerca, pe cat ne este cu putinta sa tratam acest subiect.
Drept maritori crestini,
Iata cum s-a nascut istoria si traditia colivelor in Biserica: acum 1700 de ani, cand era imparat la Constantinopol Iulian Paganul, se mai cheama in greceste Paravatul [Apostatul] sau Lepadatul de Hristos. El intai a fost crestin, a invatat carte multa, dar avea multa mandrie si cand a ajuns imparat a dat porunca ca toata lumea sa se inchine la idoli, la statui, cum ati mai auzit. Si iata ca a pus peste tot aceasta porunca. Si a venit o data inceputul Postului Mare. Ce s-a gandit imparatul pagan? – l-a indemnat satana. Si a trimis pe toti dregatorii din orase sa stropeasca cu sange de la macelarii, de la carnurile acelea inchinate la idoli, la diavoli, sa stropeasca toate alimentele din piata, cu sange, asa cum ai stropi cu aghiasma la noi, ca sa necinsteasca hrana poporului si sa spurce pe crestini. Ei bine, Dumnezeu nu Si-a lasat poporul si intr-o noapte Sfantul Teodor Tiron, marele mucenic, purtator de biruinta, care a patimit in secolul 3 pentru Hristos, s-a aratat unui sfant mitropolit, Ioan al Efaitelor, si i-a spus: „Du-te in cetate si anunta poporul lui Dumnezeu care crede in Hristos sa nu cumpere nimic din piata, din targuri, pentru ca sunt stropite si jertfite idolilor. Mancarurile sunt necurate.”
Si atunci a zis: „Dar ce sa manance poporul?” Erau sute de mii! Orasul Constantinopol a fost dintru inceput un oras foarte mare, capitala Imperiului. Si atunci i-a spus: „Sa manance coliva!” „Ce-i aceea coliva?” „Este grau fiert. Sa fiarba grau, sa manance toata saptamana care cum poate, ca altfel se intineaza de cele jertfite idolilor.” Si a facut asa, a anunta Sfantul Ioan poporul, preotii, parohiile, bisericile, manastirile, si care cum puteau se fereau sa cumpere ceva. Si asa Dumnezeu, prin Sfantul Teodor Tiron, care ne-a dat aceasta traditie a colivei in Biserica, sau graului fiert, i-a scapat de intinaciunea idoleasca. Coliva simbolizeaza unitatea – ca sunt mai multe boabe la un loc – unitatea credinciosilor, care formeaza biserica, toti crestinii de peste tot sunt una in credinta, in crez, in gandire, in traire, in fapte bune, in smerenie si, mai ales, in iubire. Coliva simbolizeaza actul de comunine scleziala, omul ce traieste in comuniune cu Dumnezeu – Creatorul tuturor celor vazute si nevazute, dar si comuniunea omului cu semenii sai. Deci simbolic, coliva inchipuieste toata lumea crestin-ortodoxa, care crede in Acelasi Dumnezeu, marturisesc acelasi crez, poarta aceeasi Sfanta Cruce si se impartasesc din acelasi Sfant Potir. Hristos este coliva noastra duhovniceasca, Trupul lui Hristos este hrana noastra cea duhovniceasca, credinta cea curata ortodoxa este painea si nadejdea mantuirii noastre.
Am vazut de ce facem coliva , dar sa vedem care este scopul acestor pomeniri ale mortilor. Avand in centru invatatura despre invierea lui Hristos, Biserica nu vede in moarte sfarsitul existentei omului. De aceea, cei care au murit si nu mai sunt printre noi nu sunt uitati: ei sunt pomeniti la fiecare Sfanta Liturghie, iar sambata, indeosebi, se savarsesc slujbe speciale, prin care Dumnezeu este rugat sa le daruiasca fericirea cea vesnica. Potrivit invataturii Bisericii, omul nu dispare odata cu momentul mortii, nu trece in nefiinta – dupa cum se exprima unii semeni ai nostri. Chiar daca trupul ramane neinsufletit, este ingropat si se descompune, sufletul isi continua existenta in lumea vesniciei. Mai mult, la momentul stabilit de Dumnezeu, trupul va invia, se va uni din nou cu sufletul, iar omul va trai vesnic, fie intr-o inaintare continua in relatia cu Dumnezeu, fie intr-o indepartare tot mai mare de El. Legatura dintre suflet si trup este foarte stransa, pentru ca numai impreuna alcatuiesc natura umana. Sfantul Grigorie de Nyssa (†384) spune ca sufletul, chiar dupa despartirea de trup, prin moarte, pastreaza imprimate in sine, ca o pecete, insusirile trupului, astfel incat, la inviere isi va recunoaste si isi va reconstrui trupul sau: „Cu toate ca firea tine uneori elementele materiale despartite din pricina insusirilor deosebite ale fiecaruia, tinandu-le pe fiecare in alta parte, totusi sufletul se afla in fiecare, tinandu-se, prin puterea de cunoastere, in elementele trupesti care ii sunt proprii, staruind in acestea pana cand se va face din nou unirea acestor elemente imprastiate, in vederea unei reinnoiri a trupurilor descompuse. Si aceasta este, propriu-zis, ceea ce numim noi inviere“. Crezand in inviere si marturisind legatura stransa care exista intre suflet si trup, Sfintii Parinti au hotarat ca Biserica sa faca pomenirea celor plecati din lumea aceasta, sa se roage pentru ei, mijlocind pentru odihna si pentru iertarea pacatelor lor.
Este dovada dragostei care nu-i uita pe cei care nu mai sunt printre noi si care este mai puternica decat moartea, trecand dincolo de pragul mormantului. La fiecare Sfanta Liturghie, la Proscomidie, sunt pomeniti cei adormiti si se scot particele (miride) din prescura, care sunt asezate pe sfantul disc, langa Sfantul Agnet. Numai la Liturghia Darurilor mai inainte sfintite nu se fac pomeniri, deoarece nu exista Proscomidie, Cinstitele Daruri fiind aduse si sfintite la Liturghia anterioara a Sfantului Ioan Gura de Aur sau a Sfantului Vasile cel Mare. Slujbele de pomenire a celor adormiti poarta numele de „parastas“, termen provenit din limba greaca si insemnand „infatisare inaintea cuiva“, „mijlocire“, deci mijlocire la Dumnezeu pentru cei morti. Se savarseste parastas la anumite intervale dupa inmormantare, fiecare termen de pomenire avand o justificare a sa: la trei zile, in amintirea Invierii Domnului, incepatura si incredintarea invierii tuturor; la noua zile, in amintirea Ceasului al noulea, cand Hristos, inainte de a muri, a fagaduit talharului raiul, pe care ne rugam sa-l mosteneasca si cei morti ai nostri; la 40 de zile, in amintirea Inaltarii la cer a Domnului Hristos; la trei luni, la sase luni, la noua luni, in cinstea si spre slava Sfintei Treimi; la un an, dupa exemplul primilor crestini care considerau ziua mortii ca zi a nasterii pentru viata cea de veci; in fine, in fiecare an pana la sapte ani, sapte fiind considerat numar sfant. Aceste explicatii isi afla intemeierea prin raportarea directa la Dumnezeu. Exista insa si alte explicatii complementare, care se bazeaza pe analogia cu fazele prin care trece descompunerea trupului omenesc pana la completa lui putrezire. La trei zile de la moarte, fata omului incepe sa se desfigureze; la noua zile, trupul mortului incepe sa se strice, in afara de inima; la 40 de zile, se descompune si inima. La parastas, se aduc la biserica: coliva, prescuri (colaci) si vin. Tot atunci se impart alimente si haine pentru cei pomeniti. Astfel, rugaciunile pentru cei morti sunt insotite si de fapte ale milosteniei, care ii unesc pe cei care le savarsesc cu cei pentru care se face milostenie, dar si cu cei carora li se face milostenie. Pentru Biserica, sambata este ziua dedicata pomenirii celor plecati din viata aceasta. De ce sambata?
Deoarece este ziua cand Dumnezeu S-a odihnit dupa ce a creat intreaga lume si pe om. Este ziua in care Hristos a stat cu trupul in mormant, iar cu sufletul S-a pogorat la iad, ca sa-i elibereze din el pe toti dreptii cei din veac adormiti. Moartea lui Hristos a restaurat cea de-a saptea zi, transformand-o intr-o zi a re-crearii, a biruintei si a distrugerii celor ce au facut din lumea aceasta un triumf al mortii. Pentru aceasta, si Sfintii Parinti au considerat sambata ca potrivita pentru savarsirea pomenirii celor adormiti, intrucat premerge duminicii, ziua Invierii – „cea dintai zi“ a noii creatii sau „a opta zi“, a veacului ce va sa fie. In cursul anului, exista doua sambete in care sunt pomeniti toti cei adormiti „intru nadejdea invierii si a vietii vesnice“. In aceste doua sambete se inalta rugaciuni catre Dumnezeu nu numai pentru cei apropiati din neamul nostru, pe care ii stim, ci si pentru cei care, morti in conditii vitrege sau nestiuti de nimeni, n-au avut poate parte de slujba de inmormantare si de pomenirile cuvenite. Cea dintai este sambata dinaintea duminicii Pogorarii Sfantului Duh sau a Rusaliilor („mosii de vara“). Biserica face atunci pomenirea generala a mortilor si se roaga ca si ei sa se bucure de darurile Sfantului Duh, a Carui pogorare se praznuieste in ziua urmatoare. Cea de-a doua sambata este cea de dinaintea lasatului sec de carne, in perioada ce premerge Postului Pastilor („mosii de iarna“). Asa dupa cum ne spune cartea Triodului, facem acum pomenirea mortilor intrucat a doua zi se praznuieste a doua venire a lui Hristos si infricosatoarea Judecata: „prin aceasta Biserica indupleca pe infricosatorul si dreptul Judecator sa aiba, fata de suflete, obisnuita Sa mila si sa le aseze intru desfatarea cea fagaduita“.
Sunt insa si zile in care nu se fac deloc parastase pentru cei morti, deoarece acestea marcheaza momente importante din istoria mantuirii noastre. Fie ca sunt zile de bucurie sau de intristare, cer din partea noastra o atentie deosebita, or, pomenirea celor adormiti din neamul nostru, care este insotita in mod inevitabil de intristare, poate sa ne distraga atentia de la evenimentul pe care suntem chemati sa il patrundem, sa il intelegem si sa il traim. Astfel, zile sau perioade de bucurie cand nu se fac pomeniri ale mortilor sunt: duminicile de peste an, pentru ca duminica este ziua invierii Domnului, prin urmare, o zi de bucurie, iar nu de intristare; perioada dintre Nasterea si Botezul Domnului si intreaga Saptamana Luminata, cand traim cele doua mari evenimente din viata Bisericii – nasterea si Invierea Domnului. De altfel, in aceste doua perioade, nu se posteste. Zile de intristare la care trebuie sa participe intreaga Biserica, depasind intristarea individuala, sunt: perioada de la lasatul sec de carne pana in sambata intaia a Postului Mare (Sambata lui Teodor) si cea din sambata lui Lazar (Sambata Floriilor) pana in Duminica Invierii, cand atentia crestinului trebuie sa fie indreptata spre evenimentele din viata Mantuitorului petrecute in Saptamana Patimilor. In fine, nu se fac pomeniri ale mortilor in zilele de rand ale Postului Mare (luni, marti, miercuri, joi si vineri) deoarece in aceste zile se savarseste numai Liturghia Darurilor mai inainte sfintite care nu are Proscomidie.
Iubiti credinciosi,
Pe langa faptul ca suntem un popor credincios suntem si buni pastratori ai obiceiurilor strabune. Iata cateva obiceiuri in legatura cu praznuirea mosilor de vara: In popor se credea ca sufletele mortilor, dupa ce au parasit mormintele in Joia Mare si au zburat slobode timp de 50 de zile, se intorc in lumea subterana in sambata Rusaliilor. Pentru ca aceasta reintoarcere sa se desfasoare fara incidente, oamenii savarseau rituri de induplecare si de imbunare a spiritelor mortilor: impodobeau gospodariile si mormintele cu ramuri de tei si faceau pomeni fastuoase. In aceasta zi se dadeau de pomana vase de lut sau de portelan, cani, strachini si vase de lemn, impodobite cu flori si umplute cu lapte, vin sau apa. Impacarea sufletelor mortilor si intoarcerea lor fara incidente in morminte depinde de bogatia ofrandelor (pomenilor) si de respectarea ritualului. Dupa incheierea ceremonialului, satenii isi daruiesc unii altora ofrandele sfintite de catre preot sau le impart saracilor. Parte dintre ramurile de tei folosite la Rusalii sunt pastrate peste vara pentru a putea fi folosite in practicile de alungare a furtunilor si a grindinii. Alta data, preotul si satenii ieseau in camp, in ziua a doua de Rusalii, pentru a sfinti apa si a stropi campul, crezandu-se ca, astfel, nu va bate grindina. Purtand in suflet dreapta credinta si pastrand obiceiul strabun sa-I pomenim pe cei adormiti in veci . Amin.
Preot David Marian, parohia Nuntasi, Constanta
