Căutare

Cautare:

Categorii

Arhiva

Naşterea anticlericalismului românesc

preoti-bisericaPăna zilele trecute de bine de rău românii erau ortodocşi indiferent că mergeau sau nu la biserică. Fie că se împărtăşeau sau nu, că credeau sau nu în Dumnezeu, românii se considerau ortodocşi, iar vocile care criticau fenomenul religios erau marginale şi, cel mai adesea, non-violente.  Rezerva faţă de cler se putea manifesta la nivel personal dar niciodată ca un fenomen de masă. De acum însă, anticlericalismul a prins curaj să se manifeste ca o voce rezonabilă în spaţiul public. Anticlericalismul şi necredinţa sunt fenomene diferite, necredinţa e personală şi vine în urma unor întrebări pe care cineva şi le pune, anticlericalismul e un fenomen de masă violent şi cu care nu te poţi lupta cu argumente. Biserica Catolică a suferit de la Revoluţia Franceză încoace mai mult de anticlericalism decât de necredinţă. El este un factor irrational care o dată intrat în spaţiul public se va răspândi ca un virus.

Săptămâna trecută doua evenimente separate au zguduit Biserica Ortodoxă Română. Biserica încă nu resimte cu acuitate importanţa acestor evenimente, dar timpul ne va arăta că a intrat într-o criză reală, o criză de imagine care se va transforma într-o criză internă. A venit momentul istoric al confruntării ortodoxiei cu istoria politică.

Apartenenţă religioasă şi campanie electorală

Strategia electorală a lui Victor Ponta a fost, din punct de vedere politic, excelentă. Și-a lasat campania cu o propoziţie simplă: Eu sunt creştin ortodox. La fel cum întrebarea lui Emil Constantinescu: « Credeţi în Dumnezeu, domnule Iliescu? » a schimbat soarta alegerilor electorale din 1996, la fel şi  această declaraţie de apartenenţă religioasă schimbă vectorul aceste alegeri. Au fost câteva cuvinte care au încolonat o parte a electoratului de partea sa. Acest lucru nu ar fi fost însă posibil, dacă BOR nu ar fi susţinut tacit această campanie. Au fost câteva cazuri de preoţi, ba chiar şi un episcop, Iustin Sigheteanul, care au susţinut direct, cu puterea lor de reprezentanţi ai lui Dumnezeu, candidatura lui Ponta. Dacă ar fi fost sancţionaţi de Biserică, aşa cum statutul acesteia prevede, ei ar fi constituit o excepţie, o voce separată fară forţă. Dar nu, Biserica a acceptat tacit identificarea ei cu unul dintre candidaţi. În speranţa de a obţine un bănuţ în plus pentru parohia din colţ şi condusă de un discurs care identifică alte confesiuni cu un rău mai mare decât necredinţa, Biserica a optat pentru un candidat fară să îi ceară nimic. Aş fi înţeles atitudinea ei dacă Ponta ar fi susţinut politici pro life, dacă ar fi susţinut educaţia religioasă (în chiar această campanie electorală candidatul susţinut de BOR propune ca studierea religiei să devină facultativă, din opţională cum era până acum), dacă ceva din discursul său ar fi sunat ca al neoconservatorilor americani, atunci aş fi spus, da, Biserica îşi asumă o viziune, duce până la capăt un proiect care să o ajute social, susţine cu votul ei nişte valori care să o reprezinte, la fel cum oricare din noi are dreptul să o facă. S-a repetat de multe ori, în ultimele zile, că preoţii şi biserică nu ar trebui să facă politică. Va trebui să avem curajul să spunem că Biserica nu poate privi cu mâinile în sân la ce se întâmplă în spaţiul public, că are datoria şi dreptul de a-şi spune părerea privitor la organizarea cetăţii pământeşti şi la cei care vor administra această cetate. Dar biserica, ca şi societatea în întregul ei, va trebui să înveţe că : « Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri. » Matei 7 :21. Dacă BOR îşi pune toate eforturile în a susţine un candidat, va trebui să fie sigură că acel candidat este demn de încrederea credincioşilor. În caz contrar, Biserica va pierde enorm din încrederea populaţiei pe care o avea. Valuri de hipsteri au început să se revolte, pe drept cuvânt, de prestaţia unor preoţi şi de a-i identifica cu întreaga biserică. Printre pancardele anti Ponta au început să răsară pancarde anti biserică. Dacă prezenţa icoanelor în şcoli, construirea Catedralei Mântuirii Neamului sunt fapte contestate de cei ce vor secularizarea spaţiului public românesc, dar care pot fi apărate de credincioşi prin apel la o tradiţie,  susţinerea activă a candidatului PSD de o minoritate a BOR şi susţinerea pasivă de majoritate,  ne lasă în imposibiliatea de a o apăra. BOR s-a lăsat instrumentalizată de Ponta, doar pentru că Iohannis este protestant, de parcă principiul de la Ausburg, potrivit căreia suveranul decide religia supuşilor, s-ar mai aplica şi astăzi. Dar nu susţinerea politică pentru un candidat e problematică, ci susţinerea unui candidat care nu reprezintă valorile bisericii, care nu le-a susţinut niciodată până în această campanie şi care nu a ştiut nici să le mimeze nici măcar în această camapanie.

Efectul pervers al campaniei ortodoxe

Biserica nu s-a arătat un bun agent electoral aşa cum se aştepta: nu a adus nici voturi pentru Ponta şi a şi stricat imaginea şi aşa şubredă a Bisericii. De data aceasta, ortodocşii s-au supărat că numele lor este folosit într-o campanie electorală şi nu s-au dus să voteze cu candidatul recomandat, câţiva s-au exprimat public, alţii au tăcut dar n-au votat la comandă. Spaţiul public, atât cel concret cât şi cel virtual s-au umplut de discurcursi anti-ortodoxe, susţinătorii secularizării au profitat la maxim de această ocazie pentru a cere excluderea Bisericii ca factor decizional într-o societate. În ultimul moment, Duhul Sfânt a făcut ca Patriarhul să citească o predică favorabilă lui Johanis, prin care acesta devin brusc bunul samaritean. Spun Duhul Sfânt şi nu Patriarhul Daniel, pentru că agenţia de presă Baislica a dat un comunicat prin care anunţă că era vorba de o predică mai veche, reciclată din 2011, dar care, minune, s-a potrivit exact momentului alegerilor. Astăzi, ca lucrurile să devină de-a dreptul comice, umblă pe net o petiţie în care i se cere noului preşedinte să se boteze ortodox, potrivit legii pământului care cerea unui rege, nu să îşi schimbe religia ci să îşi crească copii în religia ortodoxă. Toţi aceşti paşi greşiţi în spaţiul public românesc sunt cauze ale naşterii anticlericalismului.

Decizia CC cu privire la statutul religiei în şcoli

Până acum, obiceiul era de a considera că cine nu face o cerere de a fi exclus de la ora de religie era considerat înscris. Acum, principiul se schimbă: doar cine vrea în mod special ora de religie va face o cerere scrisă în acest sens. Biserica s-a simţit discriminată şi umilită, asociaţiile secular umaniste au jubilat. Înţeleg valoarea argumentului liberal potrivit căruia cine îşi doreşte ceva este liber să se asocieze în acest sens, şi nu contest în sine decizia CC. Dar, ce este cu adevărat problematic sunt consecinţele pe termen lung, dacă de jure religia poate să fie predată în continuare ca până acum, de facto acestă situaţie nu va mai fi posibilă, încă din anul următor. Prima consecinţă este aceea că profesorii de religie nu vor mai fi angajaţi cu contract nedeterminat, jobul lor depinzând de la an la an şi de la şcoală la şcoală. Până acum, profesorii de religiei dădeau examene de titularizare sau suplinire, ca toţi ceilalţi profesori, în iulie, deci înainte de începerea anului şcolar. Acum, aceste examene vor fi absurde căci nu ştim exact câţi elevi vor avea.  Modificarea legii lasă mână liberă directorului instituţiei şi nu părinţilor copiilor, aşa cum suntem lăsaţi să înţelegem, căci legea prevede oricum că: media nu se va încheia la disciplina religie, dacă se făcea cerere scrisă sau dacă nu există condiţiile obiective pentru organizarea orei de religie. Ce înseamnă aceste condiţii obiective? Se precizează un număr minim de copii pentru care avem dreptul să angajăm un profesor de religie? Nu. Se precizează care va fi statutul în orar al disciplinei? Nu.  Prin urmare, directorul şcolii va fi elementul decizional cheie în acest caz şi nu numărul de cereri ale părinţilor. Evident că vor exista directori care, pe motive de aparteneţă religioasă sau de un alt tip, mai puţin just, vor accepta în continuare orele de religie. Ele nu vor dispărea dintr-o dată, dar măsura este discriminatorie pentru că nu se precizează că ora de religie se va ţine indiferent de numărul de elevi, la fel cum ora de sport se ţine indiferent de numărul celor scuţi la această disciplină sau ora de muzică indiferent de numărul de afoni.

Consecinţele pe termen lung? În câţiva ani, nu vom avea mai puţin elevi traumatizaţi de chinurile iadului, ci mult mai mulţi elevi fară pic de cultură religioasă. Nu vor mai fi capabili să înţeleagă o parte consistentă din istoria Europei la care creştinismul, vreţi nu vreţi, a contribuit în mod fundamental. În marile muzee tinerii europeni vor fi la fel de pierduţi şi descuraţi ca japonezii, veniţi din altă cultură, pentru care, o imagine cu un înger venind la o tănără nu asucunde nici un simbol.

Pentru că cei credincioşi, din poziţia lor de popor ales, au fost incapabili să negocieze cu cei ce nu le împărtăşesc credinţele în definirea unui bine comun, acceptabil de amebele grupuri, în loc să înlocuim catehizarea morală cu ore de cultură generală creştină, căci asta îţi dă şcoala în primul rând – instrumente pentru a descifra lumea din jur -, a venit o decizie de sus, de la CC, nu de la Dumnezeu, care ne va scăpa şi de catehism şi de cultură în acelaşi timp. Societatea va fi din în ce mai secularizată şi credincioşii din ce în ce mai extremişti, iar un limbaj comun între cele două categorii va deveni imposibil.

 

Secularism cu crucea în frunte

Cele două evenimente luate împreună, cu toate că obiectiv nu au de-a face unul cu celălalt, decât dacă suntem dispuşi să credem într-o pedeapsă divină, spun foarte multe despre modul în care spaţiul românesc este afectat de secularizare. În cuvinte, credem în Dumnezeu, ba chiar suntem creştin-ortodocşi, nu ca alţii; în fapte, îngreunăm predarea religiei în şcoli. Dacă în restul Europei, lupta pentru secularizare s-a dus la nivelul simbolurilor religioase (vezi cazul crucifixului din Italia sau a portului voalului islamic în Franţa), la noi spaţiul public este ultrasaturat de simboluri şi apartenenţe religioase în care nu mai crede nimeni. O să avem cruci în sălile de clasă care nu vor mai propune educaţie religioasă pănă când nimeni nu va mai şti ce înseamnă plusurile alea mari, un pic asimetrice. O să fim mândri că suntem creştin-ortodocşi pănă când din tot sacrificiul lui Hristos nu va mai ramâne decât un plăcut miros de tămăie. Teoria lui Titu Maiorescu a formelor fară fond se aplică şi astăzi în cultura română. Pe noi nu ne deranjează simbolurile religioase ca pe alţii. Aţi auzit vreo icoană care să critice sistemul politic? Nu! Noi dăm, pe de o parte, satisfacţie practicanţilor, identificicându-ne cu ei, mergând la slujbele lor chiar, iar, pe de altă parte, decidem excluderea de facto a religiei din şcoli. Nu contează faptele imorale, anticreştine, contează ca, la final, să ne închinăm.

O soluţie?

BOR, atât ierarhia cât şi laicii, vor trebui să înveţe lecţia modernităţii şi să o întoarcă împotriva ei însăşi. La fel ca şi Biserica Catolică, acum 150 de ani, ortodocşii vor trebui să facă eforturi de contracarare a anticlericalismului şi să se prezinte prin discurs şi comportament ca o prefigurare a Împărăţiei lui Dumnezeu, ca o alternativă la o societate divizată şi tristă, care şi-a pierdut reperele, să se prezinte pe sine ca o voce intelectuală şi socială, care sprijinindu-se pe tradiţia de care este atât de mândră să poată oferi instrumente de critică şi gândire socio-politică.

http://www.contributors.ro/editorial/nasterea-anticlericalismului-romanesc/

Lasati un raspuns