INTERVIU al Agerpres cu Arhiepiscopul Covasnei și Harghitei, Ioan Selejan: Oriunde aș fi fost numit, nu aș fi legat atâtea răni ca aici
Arhiepiscopul ortodox al Covasnei și Harghitei, IPS Ioan Selejan, a venit în urmă cu 20 de ani la Miercurea Ciuc, atunci când a luat ființă Episcopia de aici și își amintește că situația comunității românești, dar și a bisericilor ortodoxe, era una dramatică, scrie Gina Ștefan pe www.agerpres.ro, preluat de Romanian Global News.
De ziua de prăznuire a Sfântului Apostol Andrei, ocrotitorul românilor, într-un interviu acordat AGERPRES, IPS Ioan Selejan vorbește despre drumul parcurs din 1994 și până în prezent alături de ortodocșii din Covasna și Harghita, despre cum a reușit să reconstruiască bisericile distruse, să ridice unele noi și să fie permanent alături de românii de aici, și despre conviețuirea pașnică alături de reprezentanții etniei maghiare.IPS Ioan este unul dintre cei trei candidați la funcția de mitropolit al Banatului, rămasă vacantă după moartea IPS Nicolae Corneanu, și afirmă că dacă Dumnezeu ‘îl va lua de mână și îl va muta mai la vest”, nu va uita nicicând partea aceasta de țară pe care a slujit-o timp de două decenii.
AGERPRES: În urmă cu 20 de ani ați venit pe aceste meleaguri. Cum s-a întâmplat ca drumul să vă poarte pașii de la Ierusalim la Miercurea Ciuc?
Ioan Selejan: În urmă cu 20 de ani îmi terminam studiile la Ierusalim. Acolo, timp de aproape patru ani, am fost la studii și am cunoscut mulți preoți, călugări, care veneau în pelerinaj la Locurile Sfinte și așa se face că am fost foarte cunoscut în țară, atât pentru cele ce eram la studii, cât și pentru ceea ce am făcut acolo, la biserica noastră (n.r. biserica românească din Ierusalim). Bineînțeles, numele meu a ajuns și la locuri mai înalte și am fost rugat să vin în țară, lucru pe care l-am refuzat de mai multe ori.
AGERPRES: Așadar, la început nu ați vrut să veniți?
Ioan Selejan: Nu am vrut. De exemplu, în ’93 s-a dorit să merg ca și mitropolit în Germania, pentru că se înființase mitropolie pentru românii de acolo, și am refuzat pentru că eram numai în anul doi de studii și am spus că până nu îmi termin studiile orice post ar fi în biserica noastră, nu aș dori să îl ocup. Pentru că, pentru mine, cel mai important a fost să studiez, să fiu bine pregătit pentru ce urma să fac în viață. Și acolo, la Ierusalim, am studiat la un institut internațional, unde eram 20 de studenți din 20 de țări și în sală eram, la un curs, 3-4 studenți. Gândiți-vă la ce nivel și ce mod de lucru era, când nu-i totuna să predai la 30 de studenți sau la 100 de studenți într-o aulă sau să predai, să discuți om cu om, la 3-4 studenți într-o clasă. Eu am mers acolo pentru studii biblice, însă văzând și alte specialități care pot fi aplicate și abordate acolo m-am înscris și la egiptologie și orientalistică, ceea ce m-a ajutat foarte mult apoi, atât în înțelegerea contextului Bibliei, cât și din punct de vedere al elementelor de sociologie. Pentru că la secția de egiptologie și orientalistică nu se opera cu anii, ci cu o mie de ani. Unitatea de măsură acolo era o mie de ani. Și așa am putut să văd cum s-au născut civilizații, cum au decăzut unele civilizații și fenomenul acesta de naștere, de creștere și de prăbușire, de dezintegrare a unei civilizații, cam pe aceeași schemă merge societatea umană și astăzi, dar bineînțeles în alte ritmuri. De aceea, chiar și din punct de vedere al viziunii asupra societății de astăzi, mi-a fost chiar greu când am venit în țară să operez cu 5—10 ani, nu puteam și totdeauna operam cu cel puțin 100 ani. Așa că nu sunt foarte mirat și nu stau mirat cu ceea ce se întâmplă în societate astăzi, ci fără a mă considera un profet, în general cam văd care va fi evoluția societății pe planeta aceasta în următoarele sute de ani sau mileniu.
AGERPRES: Ați acceptat să veniți în Harghita. Știați unde veniți?
Ioan Selejan: Venirea aici a fost foarte greu acceptată, nu știam despre locurile acestea multe lucruri, decât cele învățate la Facultatea de Teologie din Sibiu, despre drama elementului românesc din această parte de țară. Dar vreau să vă spun că nu am dorit, în general, să devin episcop. Eu, după ce mi-aș fi terminat și etapa a doua a studiilor la Ierusalim, gândul meu a fost să merg câțiva ani la Muntele Athos și după o experiență științifică la Ierusalim și după o experiență duhovnicească pe care mi-aș fi dorit-o la muntele Athos, să mă întorc în țară la un schit de lângă mănăstirea Lainici, unde eu fusesem stareț și vroiam să inițiez acolo o mănăstire după tradiția athonită și, bineînțeles, și cu lumina cărții pe care o dobândisem la Ierusalim.
AGERPRES: Ați ajuns însă aici, în Harghita. Cum ați găsit comunitatea românească și ortodoxismul din această zonă?
Ioan Selejan: Situația de aici, mai ales că era după ’89, când putem vorbi aproape de un exod românesc, situația a fost disperată și această episcopie s-a născut, după câte bag eu seama, dintr-o disperare. Instituțiile statului român erau foarte, foarte slabe în acea perioadă, îmi povestea prefectul pe care l-am găsit aici că atunci când a fost numit, la ușa prefecturii era pus un sicriu. Situația a fost foarte, foarte dramatică, însă cu cât a fost îndârjirea mea de mare de a nu veni, de a nu lua demnitatea și funcția de episcop, cu atât astăzi mulțumesc lui Dumnezeu și celor mai înțelepți decât mine și care știau problemele care sunt aici și au reușit cumva să mă convingă să mă întorc în țară. Și oriunde în țara aceasta m-ar fi numit episcop, nicăieri nu aș fi putut să lucrez și să leg atâtea răni pe care le-am găsit aici.
AGERPRES: Ce vă amintiți despre primele zile petrecute aici?
Ioan Selejan: În ziua de 25 septembrie am fost instalat aici de doi patriarhi, Patriarhul Teoctist și patriarhul Partenie al Alexandriei și Egiptului, și mai mulți ierarhi români iar luni dimineața, primul om care a bătut la poarta episcopiei a fost un român de prin zona Ciucului, care a venit și mi-a spus: ‘părinte, am văzut că s-a înființat aici episcopia și am venit să ne dați un preot că în satul nostru zace moartă de zece zile o româncă de-a noastră ortodoxă și nu are cine să o îngroape’. Deci, de aici s-a pornit, de la biserici din jurul cărora am mâncat mure, corcodușe, mere, biserici care au fost parțial demolate după Dictatul de la Viena din august ’40. Cam 20 de biserici au fost atunci distruse, nu am putut să le refac pe toate, pentru că unele au fost demolate din temelie, unele au fost efectiv aruncate în aer, altele s-au mai păstrat parțial ziduri din ele și la acelea am reușit să le refac zidurile și să le acopăr și să rămână mărturie românească peste veacuri. După câte îmi aduc aminte, dar iau sub rezervă această informație, dintr-o biserică tot din zona Ciuc, mi se pare că era doar zidită, cred că 90% așa a fost, că din demolarea bisericii s-au făcut grajduri pentru colectivul din localitate. Biserica nu mai există, nici locul ei. În unele localități, unde am găsit o oarecare înțelegere de la autoritățile locale, am reușit să punem pe locurile bisericilor din care nu se mai vede nimic astăzi, să punem o cruce. Ne gândim ca măcar pe locul acela să nu ne pomenim într-o zi că cineva va construi o crâșmă sau o altă clădire, care nu s-ar cuveni să fie zidită pe un loc care a fost rânduit lui Dumnezeu pentru rugăciune.
AGERPRES: Ați spus de mai multe ori că atunci când ați venit aici ați găsit români care vorbeau în limba română doar cu Dumnezeu…
Ioan Selejan: Da, chiar în satele acestea, cum este în zona Doboi-Imper, la Bățani, la Micfalău, la Bixad, în zona Baraolt, Vârghiș — ei vorbesc în familie și cu vecinii lor în limba maghiară. Și cu ei am avut o colaborare foarte bună și totdeauna am plâns când ne-am întâlnit, văzând situația în care au fost, dar niciodată nu le-am reproșat nimic. Pentru că este forța aceasta culturală, au fost momente în istorie când s-a impus limba maghiară, în școală spre exemplu. Mi-a povestit epitropul unei biserici din zona Topliței cum în perioada de după anii ’40 s-a introdus limba maghiară chiar dacă erau numai români în localitatea respectivă și mi-a spus cum el și fratele lui au fost bătuți de învățător pentru că în pauză i-a auzit vorbind în limba română. Deci, doi copii născuți de mamă și tată români își vorbeau limba jucându-se cu ceilalți colegi și au fost bătuți. Plus situații foarte, foarte delicate cum în timpul slujbei a intrat în biserică jandarmul maghiar și le-a spus să acopere cu var tricolorul românesc care era pictat pe perete. Cu mila lui Dumnezeu am reușit să pictăm întreaga biserică, nu numai tricolorul acela care era icoana României la care ei țineau.
AGERPRES: Cum ați fost primit de comunitatea românească?
Ioan Selejan: Eu am venit aici să ajut și acesta a fost mesajul meu și la ora aceasta, din mila lui Dumnezeu, nu mai este biserică în care să plouă, nu este sat, localitate unde să nu fi renovat biserica. Multe s-au pictat, s-au făcut clopotnițe, s-au făcut în ultime vreme, cel puțin în județul Harghita și cu sprijinul de la Consiliul Județean, s-au făcut vreo zece capele mortuare. Ceea ce înseamnă un salt, un mare pas în civilizație. Deci, este mult mai civilizat să-i petreci pe ultimul drum pe cei dragi dintr-un loc amenajat special. Am ajutat școli, de exemplu, lucrăm la Izvoru Mureșului, am reparat și acolo biserica din sat și casa parohială, dar am văzut că lângă casa parohială era și școala, foarte neîngrijită pe exterior și am mutat meșterii de la biserică peste drum și am refăcut și fațada școlii. Dar asta în mai multe localități, pentru că așa și-au construit românii noștri, peste drum de biserică a fost școala, copiii totdeauna au fost legați de biserică, preotul în multe sate era și învățător sau cel care era învățător conducea și corul bisericii. Acestea au fost cele două instituții surori pe care s-a zidit neamul nostru românesc — Biserica și Școala. Deci, Episcopia, cred că și eu, am fost pentru ei o speranță și Dumnezeu știe, Dumnezeu poate să judece și credincioșii de aici pot să judece dacă eu, care am condus această Episcopie, cât de mult mi-am făcut datoria. Însă recunosc și înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor, că se putea, probabil, și mai bine. Însă eu, familie, rude, neamuri în această parte nu am avut, nu am avut frați, surori, să zic că într-o zi m-am dus și mi-am ajutat vreun frate sau vreo soră. Tot ce am ajutat aici au fost oamenii pe care i-am cunoscut pentru prima dată aici și tot ce am putu face pentru ei, pentru familiilor lor (…) Cel puțin în privința aceasta nu a putut nimeni și nu poate nimeni să mă arate cu degetul că o parte din activitatea mea a fost dată spre familie. Familia mea este departe, departe de aici, la granița de vest a României, așa că implicarea mea și socială a fost cu ceilalți pe care totdeauna i-am considerat frați ai mei, credincioșii din această parte de țară sunt frații mei și așa mă adresez lor: ‘iubiți frați și surori în Domnul’. Deci, aceștia timp de 20 ani, mi-a dat Dumnezeu între 90-100.000 de români câți suntem în zona aceasta, mi-a spus Dumnezeu că aceștia sunt frații tăi și aceștia au fost frații și surorile și mamele mele.
AGERPRES: Care au fost cele mai grele momente din cei 20 de ani de când sunteți aici?
Ioan Selejan: Ce să vă spun eu? Nu pot să spun că mi s-au bătut cuie în palme ca și lui Hristos. Departe este jertfa și suferința mea față de Hristos sau a altor martiri din zona aceasta. Dar, ca să vă povestesc un moment care mi-a rămas în memorie deosebit: veneam de pe drumurile acestei Eparhii, lungă de aproape 350 km, într-o seară târziu, era întuneric și ca la orice instituție, noaptea este și un paznic. Și am venit și nu era paznicul în curte, la poartă și am zis: ‘Doamne, nici paznic nu mai este aici. Ce mă fac?’ A ieșit o maică și i-am spus: ‘Maică, dar nu a venit paznicul, care este situația?’ Și mi-a spus: ‘Părinte, ne iertați, noi l-am trimis (erau numai două maici atunci aici) în podul clădirii să prindă câțiva porumbei că nu avem ce să punem mâine în oală’. Și atunci le-am spus că nu au binecuvântare să prindă porumbei din pod și mi-au repetat că nu au ce să pună mâine în oală. Rămânând însă poarta deschisă, în momentul acela a intrat o mașină de la o mănăstire din părțile Moldovei. Erau niște călugări pe care eu îi ajutasem la Locurile Sfinte și auzind că am ajuns în părțile acestea, au venit până la mine să mă viziteze și, spre bucuria maicilor, portbagajul mașinii era plin cu alimente de la mănăstire. Și atunci le-am spus: ‘vedeți, că se îngrijește Dumnezeu?’. Aceasta era situația la început. A mai fost o situație care m-a marcat. Eram cu mai mulți studenți, că nu avem cu cine, scoteam gunoiul dintr-o biserică ce fusese demolată parțial și era un fel de ladă de gunoi a satului și a trecut pe acolo preotul reformat și ne-a văzut, l-am salutat, am vorbit și m-a chemat să văd și biserica lui. Am mers cu el la biserica lui și am vorbit ca doi oameni slujitori ai Altarului. În timpul în care eu vorbeam cu preotul reformat a fost anunțat că cineva se accidentase undeva la câmp, dăduse de necaz și că ar avea nevoie urgent de o mașină să fie dus la spital. Și atunci, nici nu am lăsat să răspundă preotul reformat, aveam eu o mașină, un Aro în vremea aceea, și am urcat persoana respectivă în mașină și l-am coborât până într-o zonă accesibilă, era în zona Baraolt, până la spital. După tot momentul acesta când începeam o relație bună cu preotul reformat, ajutam o persoană maghiară, nici nu s-a pus problema de etnie și am sărit în ajutor și încercam o legătură deosebită și mergeam pe un drum al păcii și înțelegerii, m-am despărțit de preot și am mers la biserica noastră. Acolo eram cu câțiva preoți și studenți și încărcam într-o mașină gunoaiele de acolo, peste câteva momente a venit un cetățean maghiar, a intrat în biserică, a strigat ‘ce faceți aici?’ și a venit la mine și a dat cu pumnul. Deci, iată cum este viața aceasta, cum mi-a fost viața aici, mereu între extreme, dar am încercat să duc corabia acestei biserici printre stânci, am încercat să nu jignesc, să nu lovesc, să nu aduc atingere nimănui, că drumul nostru este spre cer, spre Dumnezeu. Și am spus că în drumul spre cer trebuie să fim cât mai plăcuți lui Dumnezeu și cu semenii noștri.
AGERPRES: Cum este relația cu celelalte biserici și celelalte etnii de aici?
Ioan Selejan: La poarta mea mereu bat și cetățeni români de etnie maghiară, cu diverse probleme: sociale, medicale, etc. Vreau să vă spun că parcă mă simțeam mai îndatorat și făceam eforturi mai mari atunci când trebuia să ajut un cetățean maghiar, pentru că vedeam că a venit ca la ultima lui speranță. Iar în relațiile cu cealaltă lume religioasă din partea aceasta, din mila lui Dumnezeu suntem în relații de respect și nu pot să spun că de când sunt aici au avut loc conflicte interreligioase. Dacă în domeniul politic lumea se mai apostrofează, își aruncă cuvinte într-un fel sau altul, aici am încercat și le-am spus totdeauna preoților mei că misiunea lor este să-i păstorească pe românii de aici și să nu judece celelalte confesiuni, că una este mai bună sau mai puțin bună. Toți aceia care avem Sfânta Scriptură ca și carte de bază a credinței noastre trebuie să ne considerăm frați și ne îndreptăm toți, pe cărări bineînțeles diferite, dar toți dorim, aceia care cred cu adevărat în Dumnezeu, doresc să ajungă în împărăția lui Dumnezeu, la poarta Raiului. Acolo, vrând, nevrând, ne vom întâlni și ar fi bine să ne întâlnim ca și aici, să ne putem da binețe și să ne privim senin față în față.
AGERPRES: În cei 20 de ani, credeți că guvernele de la București au făcut suficient de mult pentru românii de aici?
Ioan Selejan: Am parcurs și eu situațiile delicate prin care a trecut România. Însă, să știți că românii de aici sunt niște oameni care și-au păstrat demnitatea lor și nu și-au coborât demnitatea la nivel de cerșetori, să stea cu mâna întinsă. Ei doresc să muncească, să-și crească copiii, să lucreze. Problema este cu schimbările acestea a relațiilor din economie în urma cărora s-au pierdut foarte multe locuri de muncă. Și ceea ce spun eu că s-ar fi putut, în zona aceasta, dacă nu bani, că nu au cerut românii să aducă aici bani cu camioanele, dar cerem și spunem mereu, că este nevoie de programe de dezvoltare, proiecte. Și din mila lui Dumnezeu, cu toate că a fost o undă de criză în ultimii ani, totuși România avea un cec în alb de 30 de miliarde de euro pe care să-i absoarbă aproape gratuit de la UE. (…) Asemenea programe de dezvoltare în zonă au lipsit și lipsesc foarte mult. Potențial uman și economic există foarte mult, dar faptul că asemenea programe nu se implementează în zonă este unul dintre motivele pentru care tinerii români care studiază la orice școală nu se mai întorc aici, pentru că nu își găsesc locuri de muncă.
AGERPRES: Există o neliniște, în acest moment, în rândul românilor din zonă, care au aflat că sunteți unul dintre cei trei candidați la funcția de mitropolit al Banatului și că ați putea pleca. Ce mesaj aveți pentru românii de aici, în acest context?
Ioan Selejan: Deocamdată pot să vă spun că sunt doar pe o listă scurtă, cum se spune în sociologie. Eu cred că aici am venit nu pentru că am dorit, ci a fost dorința lui Dumnezeu și a oamenilor. Cred, uitându-mă în urmă, că am venit aici nu din dorința mea, din ambiția mea, ci m-am lăsat luat de mână de Dumnezeu. Dacă Dumnezeu, de data aceasta, mă va lua tot El, nu oamenii, tot El mă va lua de mână să mă ducă pentru că este nevoie de experiența mea în altă parte de țară, mă voi duce. În rest, eu nu voi ridica niciodată și nu am ridicat niciodată în 20 de ani mâna ca și un elev cuminte în clasă la învățătoare să-i ceară ceva. N-am cerut nimănui niciodată, însă există la ora actuală, într-adevăr, în părțile acelea, o dorință de a mă avea în mijlocul lor. Oricum, chiar dacă va fi de la Dumnezeu să plec, eu nu las locul acesta pustiu. Așa că eu deocamdată zic să stăm în pace, în liniște și dacă va fi de la Dumnezeu să mă mut puțin mai spre vest, eu nu voi părăsi partea aceasta de țară. Și ca să punem o întrebare retorică: ce ar fi fost Covasna și Harghita dacă patriarhul Miron ar fi rămas tot aici? Iată că s-a dus și el spre Caransebeș ca episcop, după aceea a ajuns patriarhul României și de acolo s-a putut îngriji pentru că atâtea biserici s-au construit în această zonă, în perioada interbelică, pentru că el nu a uitat niciodată de unde a plecat. Așa că eu zic, deocamdată sunt aici, lucrez aici și ieri am alergat peste 300 kilometri, călătoresc dintr-o parte în alta a județelor și încerc să-mi fac datoria, așa lucrez și astăzi și mâine, ca și cum aș rămâne aici până când Dumnezeu va hotărî.
AGERPRES: Cum trăiesc românii de aici sărbătoarea de 1 Decembrie?
Ioan Selejan: Sunt o serie de programe făcute de tineri, de elevi, la centrul nostru cultural și nu cred că este localitate, școală, unde să nu existe acest freamăt de această sărbătoare. Și ne rugăm bunului Dumnezeu să fie o zi frumoasă, o zi cu pace și cu liniște. Este o zi în care, pe lângă imnul de stat al României, care se va auzi peste toată țara și în părțile noastre, se va auzi și dangăt de clopot, se va auzi și colindă românească. Deci, zic că de 1 Decembrie noi dorim să ne colindăm țara.
