Pacea ca misiune
Advent 2014: A doua predică de Advent a părintelui Raniero Cantalamessa
II. “Fericiţi făcătorii de pace, pentru că ei vor fi numiţi
fiii lui Dumnezeu”. Pacea ca misiune
După ce am meditat, în prima predică, despre pacea ca dar al lui Dumnezeu, să reflectăm acum despre pacea ca misiune şi angajare pentru care să muncim. Suntem chemaţi să imităm exemplul lui Cristos, devenind canale prin care pacea lui Dumnezeu să poată ajunge la feţi. Este misiunea pe care Isus o indică discipolilor săi atunci când proclamă: “Fericiţi făcătorii de pace, pentru că ei vor fi numiţi fiii lui Dumnezeu” (Mt 5,9). Termenul eirenopoioi nu înseamnă “paşnici” (aceştia aparţin fericirii celor blânzi, a celor nonviolenţi); înseamnă mai degrabă “făcători de pace”, adică persoane care lucrează pentru pace.
1. Pacea lui Isus şi cea a lui Cezar August
Isus nu numai că ne-a îndemnat să fim făcători de pace, ci a şi învăţat, cu exemplul şi cuvântul, cu se devine făcători de pace. Le spune discipolilor săi: “Pace vă las vouă, pacea mea v-o dau vouă. Eu nu v-o dau aşa cum o dă lumea” (In 14,27). Chiar în acel timp, un alt mare om proclama lumii pacea. În Asia Mică a fost găsită o copie a vestitului “Cuprins al propriilor fapte” de Cezar August. În el împăratul roman, printre marile fapte săvârşite de el, pune şi aceea că a stabilit în lume pacea de la Roma, o pace, este scris, “obţinută prin victorii” (parta victoriis pax)1.
Isus revelează că există un alt mod de a lucra pentru pace. Şi pacea sa este o “pace rod al victoriilor”, dar victorii asupra noastră înşine, nu asupra altora, victorii spirituale, nu militare. Pe cruce, scrie sfântul Paul, Isus “a distrus în el însuşi duşmănia” (Ef 2,16): a distrus duşmănia, nu pe duşman, a distrus-o în el însuşi, nu în alţii.
Calea spre pace propusă de Evanghelie nu are sens numai în domeniul credinţei; este valabilă şi în domeniul politic. Astăzi vedem clar că singura cale spre pace este de a distruge duşmănia, nu pe duşman. Duşmanii se distrug cu armele, duşmănia cu dialogul. Am citit că cineva i-a reproşat într-o zi lui Abraham Lincoln că este prea respectuos cu adversarii săi politici şi i-a amintit că datoria sa de preşedinte era mai degrabă de a-i distruge. El le-a răspuns: “Oare nu-i distrug pe duşmanii mei atunci când mi-i fac prieteni?”.
Este situaţia lumii care reclamă în mod dramatic ca să se schimbe metoda lui August cu aceea a lui Cristos. Ce anume este în adâncul anumitor conflicte aparent irezolvabile, dacă nu tocmai voinţa şi speranţa secretă de a ajunge într-o zi să-l distrugă pe duşman? Din păcate, este valabil şi pentru duşmani ceea ce Tertulian spunea despre primii creştini persecutaţi: “Semen est sanguis christianorum”: sângele creştinilor este sămânţă a altor creştini. Şi sângele duşmanilor este sămânţă a altor duşmani; în loc să-i distrugă, îi înmulţeşte.
“Nu putem să ne resemnăm – a spus papa în recenta vizită în Turcia, referindu-se la situaţia din Orientul Mijlociu – cu continuarea conflictelor, ca şi cum n-ar fi posibilă o schimbare în bine a situaţiei! Cu ajutorul lui Dumnezeu, putem şi trebuie să reînnoim mereu curajul păcii!”. Un mod – adesea unicul care ne rămâne – de a fi făcători de pace este de a ne ruga pentru pace. Când nu mai este posibil să acţionăm asupra cauzelor secundare, putem mereu, cu rugăciunea, “să acţionăm asupra cauzei primare”. Biserica nu încetează să facă asta în fiecare zi la Liturghie cu acea invocaţie din inimă: “Binevoieşte, Doamne, a da pacea în zilele noastre”, da pacem, Domine, in diebus nostris.
În afară de a contribui la pacea politică, Evanghelia poate contribui şi la pacea socială. Se repetă adesea afirmaţia profetului Isaia: “Pacea este rod al dreptăţii” (Is 32,17). În această privinţă, Evangelii gaudium pune degetul pe rană şi denunţă, fără jumătăţi de măsură, ceea ce astăzi este cea mai mare nedreptate care împiedică pacea. Spune:
“Pacea socială nu poate să fie înţeleasă ca irenism sau ca o simplă absenţă a violenţei obţinută prin impunerea unei părţi asupra celorlalte. Ar fi la fel o pace falsă aceea care ar folosi de scuză pentru a justifica o organizare socială care să reducă la tăcere sau să-i liniştească pe cei mai săraci, în aşa fel încât aceia care se bucură de cele mai mari binefaceri să-şi poată menţine stilul lor de viaţă fără zdruncinături, în timp ce alţii supravieţuiesc aşa cum pot. Revendicările sociale care au de-a face cu distribuirea veniturilor, incluziunea socială a săracilor şi drepturile umane, nu pot să fie sufocate cu pretextul de a construi un consens la masa verde sau o pace efemeră pentru o minoritate fericită. Demnitatea persoanei umane şi binele comun se află mai presus de liniştea unora care nu vor să renunţe la privilegiile lor”2.
2. Pacea între religii
În faţa făcătorilor de pace se deschide astăzi un câmp nou de lucru, dificil şi urgent: promovarea păcii între religii. Parlamentul Mondial al Religiilor, în şedinţa de la Chicago din 1993, a lansat această proclamaţie: “Nu există pace între naţiuni fără pace între religii şi nu există pace între religii fără dialog între religii”.
Motivul de fond care permite un dialog leal între religii este că “avem cu toţii un unic Dumnezeu”. Sfântul papă Grigore al VII-lea, în anul 1076, scria unui principe musulman din Africa de Nord: “Noi credem şi mărturisim un singur Dumnezeu, chiar dacă în mod diferit, în fiecare zi îl lăudăm şi îl venerăm drept Creator al veacurilor şi conducător al acestei lumi”3. Este adevărul de la care şi sfântul Paul a pornit în discursul său la areopagul din Atena: “În el toţi trăim, ne mişcăm şi suntem” (cf. Fap 17,28).
Avem, din punct de vedere subiectiv, idei diferite despre Dumnezeu. Pentru noi creştinii, Dumnezeu este “Tatăl Domnului nostru Isus Cristos”, care nu este cunoscut pe deplin decât “prin el”; însă din punct de vedere obiectiv, ştim bine că nu poate fi decât un Dumnezeu. Fiecare popor şi limbă are numele său şi teoria sa cu privire la soare, unele mai exacte, altele mai puţin, dar există un singur soare!
Fundamentul teologic al dialogului este şi credinţa noastră în Duhul Sfânt. Ca Duh al răscumpărării şi Duh al harului, el este legătura păcii între cei botezaţi din diferitele confesiuni creştine; dar ca Duh al creaţiei, sau Duh creator, el este o legătură de pace între credincioşii din toate religiile şi chiar între toţi oamenii de bunăvoinţă. “Orice adevăr, de oricine ar fi spus – a scris sfântul Toma de Aquino -, vine de la Duhul Sfânt”. Aşa cum acest Duh creator îi conducea spre Cristos pe profeţii din Vechiul Testament (cf. 1Pt 1,11), tot aşa noi creştinii credem că, în modul cunoscut numai de Dumnezeu, el conduce la Cristos şi la misterul său pascal persoanele care trăiesc în afara Bisericii (cf. Gaudium et spes, 22).
Vorbind despre pacea dintre religii, este necesar să se dedice un gând aparte pentru pacea dintre Israel şi Biserică. Şi papa, în Evangelii gaudium, adresează o atenţie deosebită acestui dialog şi conclude cu aceste cuvinte:
“Deşi unele convingeri creştine sunt inacceptabile pentru ebraism şi Biserica nu poate renunţa să-l vestească pe Isus ca Domn şi Mesia, există o bogată complementaritate care ne permite să citim împreună textele din Biblia ebraică şi să ne ajutăm reciproc să scoatem bogăţiile Cuvântului, precum şi să împărtăşim multe convingeri etice şi preocuparea comună pentru dreptatea şi dezvoltarea popoarelor” (EG, 249).
Pacea dintre iudei şi păgâni este, pentru Paul, prima pace pe care Isus a realizat-o pe cruce. Scrie el în Scrisoarea către Efeseni:
“Căci el este pacea noastră, cel care a făcut din două una şi a dărâmat zidul despărţitor, desfiinţând în trupul său ura, legea poruncilor cu prescrierile ei, pentru ca cei doi să fie un singur om nou, făcând pace, şi să-i împace pe amândoi cu Dumnezeu într-un singur trup prin crucea prin care a nimic ura” (Ef 2,14-16).
Acest text a dat loc, în tradiţia creştină, la două reprezentări iconografice diferite şi opuse. Într-una se văd două femei, ambele îndreptate spre răstignit. Este cazul răstignitului din “Sfântul Damian” din Assisi. În el cele două femei la marginile mâinilor răstignitului – contrar explicaţiilor care se dau de obicei – nu sunt doi îngeri (nu poartă aripi şi sunt figuri feminine); în schimb reprezintă, conform celei mai genuine viziuni a Scrisorii către Efeseni, una sinagoga şi cealaltă Biserica, unite, nu despărţite, de crucea lui Cristos.
Pentru a ne convinge de asta, este suficient să se confrunte această icoană cu aceea mai tardivă din şcoala lui Dionisie (secolul al XV-lea) unde se văd tot două femei, dar una, Biserica, stimulată de un înger spre cruce, iar cealaltă alungată de un înger în afara ei.
Prima imagine reprezintă idealul şi intenţia divină, aşa cum este exprimată de sfântul Paul; a doua reprezintă cum au mers lucrurile, din păcate, în realitatea istoriei. Odată, am arătat unui rabin evreu prieten de-al meu cele două imagini. Aproape înduioşat, a comentat: “Poate că istoria raporturilor noastre ar fi fost diferită dacă, în loc de a doua, ar fi prevalat prima viziune”. Fidelitatea faţă de istorie ne obligă să spunem că, dacă n-a fost aşa, măcar la început, acest lucru n-a depins numai de creştini.
Trebuie să ne bucurăm şi să-i mulţumim lui Dumnezeu că astăzi, măcar în spirit, suntem cu toţii pentru viziunea răstignitului din “Sfântul Damian” şi nu pentru cea opusă. Vrem ca crucea lui Cristos să folosească pentru a-i apropia între ei pe evrei şi pe creştini, nu pentru a-i contrapune; ca şi celebrarea crucii din Vinerea Sfântă să favorizeze, în loc să împiedice, acest dialog fratern.
3. Think globally, act locally
Un slogan astăzi destul de mult la modă spune: “Think globally, act locally”: gândeşte global, acţionează local. El este valabil în mod deosebit pentru pace. Trebuie să ne gândim la pacea mondială, dar să acţionăm pentru pace la nivel local. Pacea nu se face ca războiul. Pentru a face război este nevoie de pregătiri lungi: să se formeze armate mari, să se predispună strategii, să se încheie alianţe şi apoi să se înainteze împreună la atac. Vai de cel care ar vrea să înceapă primul, singur şi cu ţârâita; ar fi destinat la distrugere sigură.
Pacea se face exact invers: începând imediat, cei dintâi, chiar şi unul singur, chiar şi cu o simplă strângere de mână. Pacea se face, spunea papa Francisc într-o circumstanţă recentă, “în mod artizanal”. După cum miliarde de picături de apă murdară nu vor face niciodată un ocean curat, tot aşa miliarde de oameni fără pace şi de familii fără pace nu vor face niciodată o omenire în pace.
Şi noi care suntem reuniţi aici trebuie să face ceva pentru a fi vrednici să vorbim despre pace. Isus, mai scrie apostolul, a venit să vestească “pace celor de departe şi pace celor de aproape” (Ef 2,18). Pacea cu “cei de aproape” este adesea mai dificilă decât pacea cu “cei de departe”. Cum putem noi, creştinii, să spunem că suntem promotori de pace, dacă apoi ne certăm între noi? Nu mă refer, în acest moment, la diviziunile dintre catolici, ortodocşi, protestanţi, penticostali, adică între diferitele denominaţiuni creştine; mă refer la diviziunile care adesea există între cei care aparţin la Biserica noastră catolică, din cauza tradiţiilor, tendinţelor sau riturilor diferite.
Să ne amintim de cuvintele severe ale apostolului adresate corintenilor:
“Vă îndemn, fraţilor, pentru numele Domnului nostru Isus Cristos, să fiţi toţi în armonie şi să nu fie între voi dezbinări, ca să fiţi desăvârşiţi în acelaşi cuget şi în aceeaşi simţire. De fapt, despre voi, fraţii mei, mi s-a adus la cunoştinţă, de către cei din casa Cloei, că între voi sunt certuri. Spun aceasta pentru că fiecare dintre voi zice: «Eu sunt al lui Paul», «Eu sunt al lui Apolo», «Eu sunt al lui Chefa», «Eu sunt al lui Cristos». Oare a fost Cristos împărţit? Oare Paul a fost răstignit pentru voi?” (1Cor 1,10-12).
Tema Zilei Mondiale a Păcii din anul în curs este “Fraternitatea, fundament şi cale pentru pace”. Citez primele cuvinte ale mesajului:
“De fapt, fraternitatea este o dimensiune esenţială a omului, care este o fiinţă relaţională. Conştiinţa vie a acestei raţionalităţi ne face să vedem şi să tratăm fiecare persoană ca pe o adevărată soră şi un adevărat frate; fără ea devine imposibilă construirea unei societăţi drepte, a unei păci solide şi durabile”.
Textul indică în familie primul loc în care se construieşte şi se învaţă a fi fraţi. Însă mesajul se aplică şi la alte realităţi ale Bisericii: la familiile călugăreşti, la comunităţile parohiale, la sinodul episcopilor, la curia romană. “Voi toţi sunteţi fraţi!” (Mt 23,8), ne-a spus Isus, şi dacă acest cuvânt nu se aplică în interiorul Bisericii, în cercul cel mai strâmt al slujitorilor săi, la cine se aplică?
Faptele Apostolilor ne prezintă modelul unei comunităţi cu adevărat fraterne, “în înţelegere”, adică “o singură inimă şi un singur suflet” (Fap 4,32). Desigur, toate acestea nu se pot realiza decât “prin Duhul Sfânt”. Aşa a fost şi pentru apostoli. Înainte de Rusalii ei nu erau o singură inimă şi un singur suflet; discutau adesea care dintre ei era mai mare şi mai merituos să stea la dreapta şi la stânga lui Isus. Venirea Duhului Sfânt i-a transformat complet; i-a descentrat de ei înşişi şi i-a recentrat pe Cristos.
Părinţii antici şi liturgia au înţeles intenţia lui Luca de a crea, în relatarea Rusaliilor, un paralelism între ceea ce are loc la Rusalii şi ceea ce a avut loc la Babel. Însă nu întotdeauna se percepe mesajul conţinut în această apropiere. De ce la Babel toţi vorbesc aceeaşi limbă şi la un moment dat nimeni nu-i mai înţelege pe ceilalţi, în timp ce la Rusalii, deşi vorbesc toţi limbi diferite (parţi, mezi, elamiţi, cretani, arabi…), fiecare îi înţelege pe apostoli?
Înainte de toate o precizare. Constructorii turnului Babel nu erau atei care voiau să sfideze cerul, ci oameni evlavioşi şi religioşi care voiau să construiască unul din acele temple cu terase suprapuse, numite zikkurat, ale căror ruine încă mai rămân în Mesopotamia. Acest lucru îi face mai apropiaţi de noi decât ne imaginăm. Unde este deci marele lor păcat? Ei se apucă de lucrare spunând între ei:
“Haideţi să facem cărămizi şi să le ardem în foc… Haideţi să ne construim o cetate şi un turn al cărui vârf să ajungă la cer; să ne facem un nume ca să nu ne împrăştiem pe faţa întregului pământ” (Gen 11,3-4).
Vor să construiască un templu divinităţii, dar nu pentru gloria divinităţii; pentru a deveni vestiţi, pentru a-şi face un nume, nu pentru a face un nume lui Dumnezeu. Dumnezeu este instrumentalizat, trebuie să folosească pentru gloria lor. Şi apostolii, la Rusalii, încep să construiască o cetate şi un turn, cetatea lui Dumnezeu care este Biserica, dar nu pentru a-şi face un nume, ci pentru a-i face un nume lui Dumnezeu: “Îi auzim vorbind în limbile noastre despre faptele măreţe ale lui Dumnezeu” (Fap 2,11). Sunt complet absorbiţi de dorinţa de a-l preamări pe Dumnezeu, au uitat de ei înşişi şi de a-şi face un nume.
Sfântul Augustin a luat de aici ideea pentru grandioasa sa operă Cetatea lui Dumnezeu. Există, spune el, două cetăţi în lume: cetatea Satanei care se numeşte Babilon şi cetatea lui Dumnezeu care se numeşte Ierusalim. Una este construită pe iubirea de sine până la dispreţuirea lui Dumnezeu, cealaltă pe iubirea lui Dumnezeu până la jertfirea de sine. Aceste două cetăţi sunt două şantiere deschise până la sfârşitul lumii şi fiecare trebuie să aleagă în care dintre cele două vrea să-şi angajeze viaţa sa.
Fiecare iniţiativă, chiar şi cea mai spirituală, cum este, de exemplu, noua evanghelizare, poate să fie ori Babel ori Rusalii. (Desigur, şi această meditaţie pe care o dau). Este Babel dacă fiecare caută cu ea să-şi facă un nume; este Rusalii, dacă în pofida sentimentului natural de a reuşi şi de a primi aprobare, îşi rectifică în mod constant propria intenţie, punând gloria lui Dumnezeu şi binele Bisericii mai presus de toate dorinţele proprii. Uneori merită să ne repetăm nouă înşine cuvintele pe care într-o zi Isus le-a rostit în faţa adversarilor săi: “Eu nu caut gloria mea” (In 8,50).
Duhul Sfânt nu anulează diferenţele, nu aplanează în mod automat divergenţele. Vedem asta în ceea ce se întâmplă imediat după Rusalii. Mai întâi apare divergenţa cu privire la distribuirea alimentelor pentru văduve, apoi aceea mult mai serioasă dacă, şi sub ce condiţii, să fie primiţi păgânii în Biserică. Dar nu vedem din această cauză formându-se între ei partide sau grupări. Fiecare exprimă propria convingere cu respect şi libertate; Paul merge la Ierusalim ca să-l consulte pe Petru şi în altă ocazie nu-i este teamă să-i reproşeze o incoerenţă (cf. Gal 2,14). Acest lucru le permite, la sfârşitul dezbaterii din Ierusalim, să anunţe Bisericii rezultatul cu aceste cuvinte: “Duhul Sfânt şi noi am hotărât…” (Fap 15,28).
Astfel a fost trasat modelul pentru orice adunare de Biserică. Cu o diferenţă că aici ne aflăm în faza embrionară în care încă nu sunt schiţate clar diferitele slujiri şi încă nu s-a luat act (nu a fost nici timpul nici necesitatea) de primatul conferit lui Petru, motiv pentru care îi revine lui să facă sinteza şi să spună ultimul cuvânt.
Făceam aluzie la Curie. Ce dar pentru Biserică dacă ea ar fi un exemplu de fraternitate! Este deja, cel puţin mult mai mult decât lumea şi mass-media vor să ne facă să credem; dar poate deveni tot mai mult. Diversitatea de opinii, am văzut, nu trebuie să fie un obstacol insurmontabil. E suficient, cu ajutorul Duhului Sfânt, să-l punem în fiecare zi în centrul propriilor intenţii pe Isus şi binele Bisericii, şi nu triumful propriei opinii personale. Sfântul Ioan al XXIII-lea, în enciclica Ad Petri cathedram din 1959, a folosit o frază vestită, de origine nesigură, dar de actualitate perenă: “In necessariis unitas, in dubiis libertas, in omnibus vero caritas”: în lucrurile necesare, unitate; în lucrurile îndoielnice, libertate, însă în toate caritatea.
“Deci dacă este o mângâiere în Cristos, dacă este o stimulare a iubirii, dacă este o comuniune a duhului, dacă este o simţire şi îndurare, faceţi-mi bucuria deplină: să gândiţi la fel, să aveţi aceeaşi iubire, aceeaşi simţire, un singur cuget! Să nu faceţi nimic din ambiţie sau din laudă deşartă, ci, cu umilinţă, fiecare să-l considere pe celălalt mai presus de sine, fără ca cineva dintre voi să aibă în vedere numai ale sale, ci şi ale altora” (Fil 2,1-4).
Sunt cuvinte adresate de sfântul Paul iubiţilor săi credincioşi din Filipi, dar sunt sigur că exprimă şi dorinţa Sfântului Părinte, faţă de colaboratorii săi şi faţă de noi toţi.
Încheiem cu rugăciunea pe care liturgia ne-o propune s-o recităm la Liturghia votivă pentru pace: “O, Dumnezeule, care îi numeşti fii ai tăi pe făcătorii de pace, fă ca noi, credincioşii tăi, să lucrăm fără încetare pentru a promova dreptatea care singură poate garanta o pace autentică şi durabilă. Prin Cristos Domnul nostru. Amin”.
Note
1 Monumentum Ancyranum, ed. Th. Mommsen, 1883.
2 Evangelii gaudium, 218.
3 Citat de M. Introvigne, Benedict al XVI-lea şi islamul, un magisteriu de redescoperi, în: “La nuova bussola quotidiana” din 12 august 2014 (Cotidian online).
