Căutare

Cautare:

Categorii

Arhiva

Un bastion al Ortodoxiei -SERBIA ŞI SFINŢII EI

serbiaUltima zi a pelerinajului nostru pe pământ sârbesc a început cu Sfânta Liturghie într-o biserică nouă, catedrala episcopală din Kalievo, unde avea să fie înscăunat noul vlădică, peste două săptămâni.

Două limbi, aceeaşi simţire

Altarul fiind în lucru, preoţii au slujit în incinta albă şi rotundă, mai aproape de noi, împreună cu noi… Ne-am răsfirat printre localnici, iar când am rostit Crezul în româneşte, au înţeles că suntem pelerini şi ne-au primit ca pe nişte oaspeţi. La sfârşit aveam să văd cu uimire cum 80% dintre cei prezenţi s-au împărtăşit iar restul au gustat anafura primită din mâinile preotului, într-o deosebită ordine. Am înţeles că erau pregătiţi, fiecare după puterile lui, că ştiau bine care le e rostul şi cum trebuie să întâmpine sărbătoarea duminicii. Le-am dăruit iconiţe cu „Iustin from Romania” şi am fost îmbrăţişaţi cu dragoste şi multă sinceritate. Iată, mi-am zis, există cel puţin un loc în Europa unde n-ai de ce să te ruşinezi că eşti român, ba mai mult, au fost calzi, apropiaţi şi primitori ca nişte fraţi, iar zâmbetele lor au rămas în fotografii şi în inimile noastre ca o dovadă că Dumnezeu ne aduce aproape în dragostea Lui, indiferent de limbă şi neam.

 

Zica, mânăstirea regilor sârbi

Ne-am îndreptat apoi spre Zica, mânăstirea simbol a poporului sârb, cu urcuşurile şi coborâşurile lui istorice, cu mult încercata lui rezistenţă între Est şi Vest, mânăstire peste care au trecut opt secole de nespuse distrugeri şi nesfârşite reconstrucţii. Începuturile ei sunt expresia dragostei frăţeşti dintre Ştefan de Nemania – Întâiîncoronatul – şi Sfântul Sava, arhimandrit şi rugător la Studenica, care tocmai se întorsese de la Hilandar, aducând cu el osemintele Sfântului Simeon, tatăl lor. Lângă mormântul acestuia, cei doi fraţi au hotărât zidirea unei noi mânăstiri, cea care avea să fie Zica, cândva între 1206-1216.

Zidurile roşii ale bisericii par un pic neobişnuite pentru noi, privitorii. Aveam însă să aflăm că, după modelul celor de la Sfântul Munte, culoarea simboliza sângele vărsat de martiri pentru Hristos. Dorinţa celor doi ctitori a fost ca Zica să fie o biserică episcopală unde toţi regii Serbiei să fie încoronaţi, ca o recunoaştere a legitimităţii lor. Aşa că i s-au adus podoabe de mare preţ: fragmente din Sfânta Cruce şi mâna dreaptă a Sfântului Ioan Botezătorul, alături de alte moaşte de apostoli şi martiri. Astfel împodobit , sfântul lăcaş părea pentru cei care-l vedeau „raiul pe pământ”. „Doamne, iubesc frumuseţea casei tale” – sunt vorbe pe care le poţi rosti şi azi, copleşit de simplitatea şi frumuseţea sfinţeniei locului. Catapeteasma zidită, purtând doar două icoane, a Mântuitorului şi a Maicii Sale, descoperă privitorului, dincolo de uşile împărăteşti, un baldachin de marmură albă ce adăposteşte protector Sfânta Masă, locul pregătirii Sfintelor Taine.

 

Fiecare pas, cu gândul la cer

Încercând să iau cu mine cât mai mult din farmecul locului, mă întorc pe pajiştea curţii a cărei podoabă de pini şi brazi accentuează contrastul zidurilor roşii: o pată de culoare, o rană deschisă, un rubin ce-şi caută strălucirea în adâncuri şi care tăcut ne cheamă spre timpuri apuse. Şi aflu surprinsă o imagine rară: pe una din alei, rătăcită parcă printre rotunjimile pietrelor şlefuite de timp, apare imaginea unui porumbel alb. Aripi deschise parcă într-un zbor frânt, adus la picioarele trecătorului… Simbol al păcii şi al jertfei, uneşte cerul cu pământul şi e atât de viu că-ţi trezeşte în suflet mirarea şi dragostea deopotrivă. Ştiam că sârbii îşi au ca ocrotitor al casei „îngerul alb”, dar porumbelul acesta pare mai degrabă expresia unui frumos îndemn al Sfântului Nicolae Velimirovici, cel care a fost şi el episcop de Zica: „Fiecare pas pe pământ să-l facem cu gândul la cer…”

 

Liuboştinia, mânăstirea dragostei

Porniţi pe drumul de întoarcere în ţară, mai avem două popasuri: Liuboştinia şi Ravanica. Trebuie să recunosc c-am lăsat un pic din sufletul meu pe-acolo, neaşteptată fiindu-mi bucuria de a descoperi, chiar şi în aceste ultime ore din drumul nostru, noi şi puternice emoţii. Şi asta pentru că aceste ultime două lăcaşuri aveau ceva comun cu neamul şi istoria noastră: pe Neagoe Basarab a cărei soţie, Despina Miliţa (cunoscută apoi ca maica Platonida de la mânăstirea Ostrov, de pe Olt) era strănepoata Ţarului Lazăr, întemeietorul şi ziditorul celor două lăcaşuri.

Potrivit legendei locului, mânăstirea Liuboştinia a fost construită pe locul în care s-au întâlnit, pentru prima dată, prinţesa Miliţa şi prinţul Lazăr, în ziua de prăznuire a Sfântului Ştefan. De aici şi numele mânăstirii, care se tâlcuieşte prin „dragoste”. Se pare că numele de Miliţa l-au primit apoi multe din fiicele cnejilor sârbi, după numele Despotei (a se citi –Doamnei) Miliţa, iar Despina este un alint românesc pentru cuvântul „Despota”.  Biserica a fost înălţată în 1388 de prinţul Lazăr, cu un an înaitea omorârii acestuia în bătălia de la Kosovo.

 

Alegerea între viaţă şi moarte

Dar personalitatea acestuia este atât de puternică în istoria lor încât de atunci sârbii ştiu că „înfrângerile înţelepţesc mai mult decât biruinţele, iar slava pământească la nimic nu foloseşte în ceasul Judecăţii”. Căci înfrângerea de la Kosovo a fost cântată de sârbi mai mult decât orice biruinţă. Înaintea bătăliei cu Sultanul Murad I, ţarul a strâns toată oastea ţării şi le-a cerut tuturor să fie pregătiţi pentru moarte. „Cel ce nu este în stare să-şi apere pământul, să nu aibe parte de rodul grâului şi al viţei de vie” a hotărât el cu sfântă asprime. În noaptea dinaintea luptei, un înger i s-a arătat şi i-a cerut să aleagă între împărăţia pământească şi cea cerească. Dacă voia una pământească, urma să-l învingă pe Murad, cu toată oastea lui, iar dacă alegea împărăţia cerească, atunci el şi toţi sârbii aveau să moară în luptă. Şi ţarul a cântărit drept, alegând-o pe cea cerească, cea veşnică şi nepieritoare. Acesta  a fost viteazul şi evlaviosul ţar Lazăr! Moare în iunie 1389 şi la scurtă vreme, în 1391, iar trupul îi e adus de la Kosovo la Ravanica.

 

Urme de sfinţi

După moartea lui vitejească, despota Miliţa s-a călugărit la Liuboştinia, devenind monahia Evghenia, cinstită deja ca sfântă, la ale cărei moaşte ne închinăm, în frumoasa biserică împodobită cu motive dăltuite în piatră alb – roşie. Frumuseţe dăruită din iubire, din jertfă şi credinţă neclintită. În acest  lăcaş şi-au găsit popasul şi moaştele Sfintei Parascheva (Petka), acea fecioară sârbă care şi-a slujit poporul precum un apostol, în drumul lor de la Adrianopol către Iaşi. În iunie 1941, Sfântul Nicolae Velimirovici a fost arestat şi i s-a stabilit domiciliu forţat tot aici, la Liuboştinia. Era începutul unui drum al crucii care avea să se sfârşească abia după 4 ani, în cumplitul lagăr de la Dahau, de unde episcopul avea să fie eliberat de trupele americane. Din suferinţele şi din lacrimile sale din acea vreme, s-a născut „Suta de capete de la Liuboştinia“ tradusă şi în limba română.

 

Ravanica, casa Sfântului Lazăr

Şi iată-ne ajunşi şi la Ravanica, ultimul nostru obiectiv, impresionant desigur prin prezenţa aproape tangibilă a Sfântului Lazăr, ale cărui moaşte le adăposteşte, la loc de mare cinste. Înconjurată de ruinele unei adevărate fortăreţe, ea dăinuie din 1370-1380. Aceeaşi combinaţie de alb şi roşu în motivele decorative şi ornamentale, aceleaşi fresce minunat expresive în tonuri de albastru şi galben, dintre care impresionante mi s-au părut Adormirea Maicii Domnului şi cea a lui Dumnezeu – Tatăl, cel vechi în zile. Catapeteasma reflectă o lumină albastră iradiantă către interiorul cu nuanţe de bej şi vişiniu. În dreapta străjuieşte racla în care sunt aşezate moaştele Sfântului Lazăr şi care sunt deschise după un anumit program. Veşmântul de catifea roşu – vişiniu care-l acoperă are pictat chipul sfântului ce ne priveşte cu ochi senini, veşnic aţintiţi spre cer –  şi cu  acea pace pe care, desigur, numai mucenicii ştiu să o afle. Pare desprins din frescele bisericii ilustrând minunile lui Hristos: om şi sfânt, ţar şi mucenic. Ravanica avea să fie peste timp un centru de cultură în care s-au scris cele mai cunoscute poeme naţionale scrise în onoarea eroilor de la Kosovo, iar mânăstirea distrusă şi reclădită în mai multe rânduri, ca toate celelalte, de altfel.

 

         Schimbarea începe cu tine!

Am să închei tot cu Sfântul Nicolae Velimirovici, pe care, probabil, după ce-l veţi citi, îl veţi iubi şi voi: „Dacă vrei să îndrepţi lumea, îndreaptă-te pe tine. Dacă vrei să îndrepţi ţara ta, îndreaptă-te pe tine. Dacă vrei să îndrepţi oraşul tău, familia ta, îndreaptă-te pe tine. În toate deci, începe de la tine şi îndreaptă-te întâi pe tine. Şi cum se poate îndrepta omul pe sine? Pentru asta există doar o singură ştiinţă în lume, care se numeşte Ştiinţa Evangheliei. Ţine-te de bunătate. Răutatea costă mai mult. Poartă-te cu cinste şi vei avea bună nădejde. Purtarea cinstită îndepărtează nenorocirea. Mulţumeşte lui Dumnezeu. Cine mulţumeşte pentru puţin, va primi  mai mult.” Mă înclin şi vă invit să-l ascultaţi.

 

        Nu pregetaţi să căutaţi!

Seara se lasă peste culmile domoale cu pajişti şi pâlcuri de păduri. Ne aşteptă o noapte de drum spre casă şi un timp în care să ne aşezăm amintirile în acele cotloane de suflet în care să poată înflori, să poată rodi, să poată fi dăruite şi altora, ca un îndemn: nu pregetaţi să căutaţi –  niciun pas nu va rămâne nerăsplătit, niciun efort nu e prea mare. Darurile pe care le veţi primi în drumurile voastre vă vor hrăni şi întări, vă vor ajuta să vă cunoaşteţi – atât de mici într-o lume atât de mare. Şi totuşi atât de importanţi, atât de valoroşi în dragostea lui Dumnezeu, încât pentru fiecare din noi Se naşte şi moare în fiecare clipă.

 http://www.constiintaortodoxa.ro/component/content/article/2357.html?ed=47

Lasati un raspuns