Revelaţia şi revelaţiile
Aş dori să încep acest nou ciclu de meditaţii cu câteva frânturi dintr-o incredibilă profeţie făcută pentru veacul nostru acum vreo 1600 de ani în urmă de un călugăr de la muntele Sinai. E vorba de Sfântul Nilus, fost prefect al Constantino-polului şi prieten al Sfântul Ioan Gură de Aur care pe la anul 390, luminat de Dumnezeu, prevestea:
„Către mijlocul secolului XX, când vremea venirii lui Anticrist va fi aproape, mintea oamenilor va fi întunecată de patimile cărnii. Oamenii acelui timp vor părăsi legile lui Dumnezeu şi-şi vor pierde demnitatea lor umană. Lumea îşi va schimba exteriorul. Va fi cu neputinţă să deosebeşti femeile de bărbaţi din cauza neruşinării lor în îmbrăcăminte şi a modului de a-şi purta părul. Lumea va ajunge îngrozitoare ca fiarele sălbatice; prăbuşirea autorităţii în familie şi în Biserică va fi evidentă. Părinţii şi bătrânii nu vor mai fi respectaţi. Iubirea va dispărea. Păstorii sufleteşti, episcopi şi preoţi, vor fi oameni inutili, complet incapabili să deosebească drumul drept de cel fals. În acel timp legile morale şi tradiţiile creştine se vor schimba. Se vor extinde luxul, divorţul, homosexualitatea, actele de sabotaj şi crimele. Va fi vai de creştinii care vor mai fi în acel timp pe pământ. Oamenii nu vor mai avea nici o remuşcare de conştiinţă. Vor pierde credinţa nu numai în Sfânta Treime, dar chiar în existenţă lui Dumnezeu. Puţinii care vor rămâne credincioşi se vor distanţa de lume şi vor întâmpina peste tot greutăţi. Anticrist, care se vrea stăpân şi învăţător al întregului Univers, îi va da sărmanului om o ştiinţă care-l va duce la dezastru. Un om de la un capăt al pământului va putea să discute cu un om de la celălalt capăt al pământului. În acel timp oamenii vor zbura ca păsările în văzduh şi se vor scufunda ca peştii în oceane. Apoi va apărea sabia judecăţii”.
La această profeţie aş adăuga câteva fraze care nu mai ţin de profeţie, ci de realitate. Le-a rostit Papa Ioan Paul II la 2 iunie 1980 la UNESCO: „Noi suntem conştienţi de un lucru: viitorul lumii e ameninţat, grav ameninţat, în ciuda intenţiilor sigur nobile ale oamenilor de ştiinţă. Motive geopolitice, probleme economice de dimensiuni mondiale, conflicte teribile, orgolii naţionale rănite, materialismul epocii noastre şi decăderea valorilor morale au dus lumea la o situaţie de nesiguranţă, la un echilibru fragil care riscă să fie distrus dintr-un moment în altul”.
Vorbind despre apariţii, recordul absolut îl deţine Sfânta Fecioară; locurile apariţiilor ei deţin primatul în ceea ce priveşte numărul pelerinilor: anual, şapte milioane la Guadalupe în Mexic, patru milioane jumătate la Lourdes, mai multe milioane la Fatima în Portugalia şi la Aparecida în Brazilia. Istoria Bisericii e presărată cu apariţii ale Maicii Domnului începând de la cea pe care o citim în viaţa Sfântului Grigore Taumaturgul, mort în 270, şi până la cele din zilele noastre. şi e normal ca apariţiile ei să fie cele mai numeroase. Ea fiind cea mai apropiată de Cristos, e cea mai apropiată totodată de mădularele trupului mistic al lui Cristos. În acest trup mistic ea deţine funcţia de mamă. Astfel încât e normal ca, asemenea Sfintei Tereza a Pruncului Isus şi mai mult decât ea, să simtă în inima ei de mamă dorinţa de a-şi petrece cerul făcând bine copiilor ei de pe pământ.
Surprinzător şi tulburător este numărul mare de apariţii ale Sfintei Fecioare în timpul nostru. Între 1928 şi 1972, deci în 50 de ani, avem un număr de 232 de apariţii ale Sfintei Fecioare în lume. Cum se explică acest număr impresionant? Explicaţia este poate aceea pe care o găsim în cuvintele Sfântului Grigore de Monfort care spune: „Maria, care a primit de la Dumnezeu o misiune specială pentru a pregăti prima venire în lume a lui Cristos, prima escatologie, va primi o misiune specială pentru a pregăti a doua venire a lui Cristos, a doua escatologie”.
Lucru sigur este că în vremurile noastre apariţiile Sfintei Fecioare sunt primite rău, tratate a priori ca false, dispreţuite, sufocate, şi mai mult tolerate decât recunoscute oficial. După apariţiile de la Beauring şi Banneux din 1932-1933, Biserica nu a mai recunoscut oficial nici o apariţie. Cel mai mare mariolog al timpurilor noastre, teologul francez René Laurentin, arată că apariţiile particulare au ajuns ruda săracă sau mai exact ruda izgonită a tuturor sectoarelor teologiei. Au fost şi sunt în continuare tensiuni şi conflicte scrise între episcopii şi susţinătorii apariţiilor, cu urmări foarte dureroase: vizionara de la Neceda (Statele Unite) şi susţinătorii ei au părăsit Biserica Catolică, cei de la Baysida (New York), de la Palmao di Troia (1975) au fost pe punctul de a crea o schismă din cauza conflictului cu autorităţile Bisericii. Nu s-au încheiat conflictele şi discuţiile cu privire la apariţiile de la Rerizinen (1938), Amsterdam (1945-1949), Garabandal (1961-1971), S. Damiano (1964) sau cazul mai cunoscut şi mai recent de la Medjugorje unde, cu 20 de ani în urmă, un grup de copii dintr-un sat pierdut în munţi au prezis exact războiul cu toate atrocităţile lui la care asistăm astăzi în Bosnia-Herţegovina. Cum se explică această atitudine de neîncredere, de scepticism total, de respingere a apariţiilor? Pe de o parte, acesta este un domeniu în care uşor se pot strecura abuzurile, excesele, halucinaţia, isteria colectivă şi chiar impostura, iar reacţia, în loc să fie prudenţă şi discernământ, e excesul contrar: neîncrederea şi refuzul radical al acestor fenomene. Chiar la începutul Bisericii, Sfântul Pavel a fost nevoit să facă ordine printre carismaticii din Corint. La Lourdes, după ce Sfânta Fecioară a încetat să mai apară Bernadetei, au apărut 50 de vizionari care pretindeau că şi lor li s-a arătat Maica Domnului. Dar intoleranţa şi alergia la apariţii se explică în primul rând prin raţionalismul şi naturalismul care domină gândirea timpurilor noastre. Acest spirit raţionalist, alergic la supranatural, apare de pildă în cărţile lui Marc Oraison preot şi medic psihiatru francez (+1980) care afirmă clar că orice apariţie este o halucinaţie, ceva ce se întâmplă doar în mintea vizionarului, fără acoperire în realitate.
Cu privire la revelaţie şi revelaţii, e bine să avem idei clare. Dumnezeu care a vorbit, s-a revelat odinioară prin profeţi, a vorbit, s-a revelat în cele din urmă prin Fiul Său. Odată cu moartea ultimului apostol, Sfântul Ioan, seria revelaţiilor publice şi oficiale s-a încheiat. Dumnezeu ni l-a dat pe Fiul său şi de acum nu mai are nimic de spus omenirii sau mai exact va repeta până la sfârşitul veacurilor ce a spus la Iordan şi pe Tabor: „Acesta este Fiul meu iubit, de El să ascultaţi”. Cristos a încredinţat Bisericii sale tezaurul revelaţiei şi nimeni (nici vizionarii, nici chiar Biserica) nu poate adăuga ceva la revelaţie. Sfântul Pavel, în scrisoarea către Galateni (1,8), ameninţă cu anatema pe cel care adaugă sau schimbă revelaţia precedentă predicând o altă Evanghelie, fie el chiar un înger. şi totuşi revelaţiile particulare vor continua în Biserică. Sfântul Petru, la Rusalii, ziua de naştere a Bisericii, vede realizarea profeţiei lui Ioel: „Tu şi fiicele voastre vor proroci, tinerii voştri vor avea vedenii” (Fapte 2,17). Nici Sfântul Pavel nu intenţiona să stârpească revelaţiile particulare, ci voia doar să le verifice dacă sunt sau nu conforme cu revelaţia şi învăţătura Bisericii. şi la ce servesc revelaţiile particulare? Ele reamintesc adevărurile de credinţă uitate sau abandonate, aruncă noi lumini asupra lor, sunt un îndemn la credinţă, la convertire, la pocăinţă. E ceea ce reamintea Papa Ioan XXIII în 1959 la încheierea centenarului de la Lourdes: „Dacă Papii sunt orânduiţi ca păstrători şi interpreţi ai revelaţiei divine cuprinsă în Sfânta Scriptură şi tradiţie, ei îşi fac totodată o datorie de a recomanda atenţiei credincioşilor – când, după o cercetare matură şi dacă consideră folositor pentru binele general – luminile supranaturale pe care Dumnezeu binevoieşte să le împartă după bunul său plac anumitor suflete privilegiate nu pentru a propune învăţături noi, ci pentru a ne călăuzi în viaţă”.
Urmărind indicaţiile Bisericii şi normele prudenţei creştine, noi descoperim în apariţiile şi revelaţiile autentice ale Sfintei Fecioare semne ale îndurării lui Dumnezeu şi ale dragostei sale de mamă faţă de noi. E mâna ei care vrea să ne ajute şi să ne ocrotească, pe de o parte, pe de altă parte vrea să ne arate calea spre Fiul ei. Două icoane renumite ne arată foarte frumos această dublă funcţie maternă. Prima se numeşte Tricherusa şi o reprezintă pe Maria cu trei mâini. Originalul urcă până la Sfântul Ioan Damascenul (+749) şi azi se află la muntele Athos. Aminteşte minunea făcută de Maria care i-ar fi redat Sfântului Ioan Damascenul mâna tăiată de iconoclaşti. O copie foarte frumoasă adusă din Rusia se află în Biserica mănăstirii din Tudor Vladimirescu. Când Maria ne ajută are trei mâini. şi a doua este renumita Hodighitria, atribuită Sfântului Luca, păstrată în mănăstirea Hodighi din Constantinopol până în 1453 când turcii au distrus-o. Ne-au rămas numeroase copii. Maria îl ţine pe Isus pe o mână, iar cu cealaltă mână arată spre copil voind să spună: el este calea. Aceasta înseamnă Hodighitria: călăuzitoare, cea care arată calea. La oficiul Maicii Domnului, bizantinii recită aceste cuvinte: „Să amuţească buzele nelegiuiţilor care nu se înclină în faţa preacinstitei icoane Hodighitria pictată de Sfântul apostol Luca”.
Aceasta e dorinţa Sfintei Fecioare în toate apariţiile ei: să ne readucă la iubirea lui Cristos, la credinţa în învăţăturile sale, la observarea poruncilor sale. De-a lungul veacurilor ea apare oamenilor pentru a repeta cuvintele spuse slujitorilor la nunta din Cana: faceţi tot ce vă va spune Isus.
