Căutare

Cautare:

Categorii

Arhiva

Vâlcovul, pământul pierdut de români. Lumea celor care nu cred în Biblie, sfinţi şi icoane – cum încercau lipovenii să scape de păcatul incestului

valcov-180În Vâlcov, un oraş care a făcut cândva parte din graniţele româneşti, trăiau lipovenii scopiţi, care obişnuiau să se castreze pentru a nu mai cădea în patima incestului. ”Adevărul” vă prezintă povestea ţinutului căruia i se spunea „Veneţia României“.

Oraşul Vâlcov, de pe malul Dunării, aparţine în prezent Ucrainei. Ţinutul a făcut parte din România, din judeţul Ismail, între anii 1918-1940 şi 1941-1944. Despre el ne povesteşte dr. R.I. Călinescu în „Cartea Dunărea, călăuza turistică“, apărută în anul 1935.

Veneţia României

„Vâlcovul este un târguşor ciudat, clădit în parte pe un grind de nisip, în parte pe apă, străbătut la marginea de răsărit de un mare canal principal – Belgaroschi, şi tăiat în toate părţile de canale mai mici, pe care alunecă încet, pe sub podeţe de lemn înălţate pe stâlpi, bărci pescăreşti pline cu peşte, conduce de oameni bărboşi, îmbrăcaţi în cămăşi roşii, vărgate cu negru, care merg pe aceste canale interioare până la casele lor. Pentru acest motiv Vâlcovul a fost numit Veneţia României, pentru că pe aceste canale circulă bărcile cum ar circula gondolele pe canalele Veneţiei sau nişte trăsuri pe străzile unui oraş obişnuit“, aşa îl descrie dr. R.I. Călinescu.

Populaţia Vâlcovului era formată în 1935 din lipoveni, care aveau o singură meserie, aceea de pescari.

Spre apus, adică spre uscat, acest orăşel avea câteva frumoase biserici în stil rusesc. Spre răsărit, aerul mirosea a peşte proaspăt sau sărat.

De-a lungul canalului principal bărcile odihneau în faţa casei, iar de o parte şi de alta erau cherhanale. „În aceste cherhanale domneşte o muncă grăbită şi o forfoteală de nedescris. Aici se descarcă una după alta toate bărcile pescarilor ce vin de pe braţul Chilia şi de la mare, lăsându-şi în magazii preţioasa încărcătură: nisetrul, morunul, calcanul şi scrumbiile“.

În apropiere, câteva cooperative şi particulari prelucrau şi depozitau peştele în butoaie cu sare sau în lăzi cu ghiaţă, pentru a fi apoi expediate cu vapoarele pe Dunăre. Tot aici se spintecau morunii şi nisetrii pentru a li se scoate icrele negre.

Lipoveni: cu popă şi fără popă

Însă cea mai interesantă descriere este cea a locuitorii Vâlcovului, Iată ce spune despre ei dr. R.I. Călinescu. „Locuitorii Vâlcovului sunt lipoveni, care trăiesc de altfel în toată Basarabia şi Dobrogea.

Ei nu sunt altceva decât decât ruşi sau muscali care au venit prin părţile noastre din cauza persecuţiilor religioase ale guvernelor ruseşti de odinioară, ca şi de frica milităriei şi a robiei.

Lipovenii sunt de două categorii: popovţii (cu popă) şi bezpopovţii (fără popă). Popovţii sunt lipovenii care nu admit preoţia şi cele şapte taine ale bisericii ortodoxe păstrând numai taina botezului care poate fi însă pacticată la ei şi de mireni, bărbaţi sau femei. Ei nu recunosc căsătoria religioasă, impunându-şi o viaţă celibatară, trăind însă împreună, bărbaţi şi femei.

Mai sunt şi alte secte care nu admit Biblia, beau lapte în timp de post, nu cred în sfinţi şi icoane, resping serviciul religios, semnul crucii, îngenuncherea şi chiar lăcaşul bisericesc“.

Turistul anului 1935 spunea că, din cauza credinţelor lor lipovenii sunt oameni destrăbălaţi, fiind roşi de beţie şi incest. „Mai ales incestul roade crunt temelia familiei şi e neîncetat cauza unor drame sângeroase. El este viţiul care dă naştere la numeroase obiceiuri destrăbălate. De pildă, lipovenii au obiceiul străvechiu de a-şi căsători băieţii la o vârstă fragedă, îcepând de la 13 ani, cu scopul de a aduce în casă o gospodină mai mult. Părintele familiei este stăpânul absolut al copiilor săi, ba chiar îşi permite să trăiască cu nurorile sale, păcat ce adesea se termină cu ceartă şi bătaie între tată şi fiu şi chiar cu uciderea tatălui“.

Ceai contra beţiei şi castrare pentru incest

Cărţile bisericeşti şi tradiţia încercau să-i scape pe oamenii locului de aceste păcate. Astfel, contra beţiei îi sfătuia să bea cât mai mult ceai, motiv temeinic pentru care ceainăriile de la Vâlcov şi din toată delta erau pline de lipoveni.

De asemenea, lipovenii erau sfătuiţi să se castreze pentru a nu mai cădea în păcatul incestului. „Printre ei există o sectă de asemenea eretici scopiţi, care se numesc castraţi sau scapeţi, şi care pun astfel capăt pentru totdeauna desfrâului sexual. Scapeţii se recunosc prin aceea că sunt înalţi, graşi, spâni şi au un glas piţigâiat“.

De altfel, pe scopiţi îi găsim şi în satul 2 Mai, unde au fost aduşi de Mihail Kogălniceanu pentru a coloniza zona din sudul Dobrogei.

Peste toate acestea, dr. R.I. Călinescu spune că lipovenii sunt oameni buni, veseli şi muncitori. „Adesea se văd lipoveni schilodiţi din cauza meseriei lor grele şi nu rar sunt cei cu un ochi scos de cârligele paragatelor. De asemenea, nu puţini au fost traşi la fundul mării de morunii prinşi în cârlige şi scăpaţi de la barca de pescuit“.

Când lucrul s-a terminat, lipovenii obişnuiau să se cinstească la cârciumă, ca nişte buni prieteni, şi apoi plecau într-un târziu pe la casele lor, cântând cu foc melodii pe jumătate vesele şi pe jumătate triste, cu atâta dor şi jale încât apele deltei răsună prelung în noapte până în adânci depărtări.

http://adevarul.ro/locale/constanta/valcovul-pamantul-pierdut-romani-lumea-celor-nu-cred-biblie-sfinti-icoane-incercau-lipovenii-scape-pacatul-incestului-1_5558b4ffcfbe376e354c5791/index.html

Lasati un raspuns