Căutare

Cautare:

Categorii

Arhiva

Fecioara Maria în poezii

fecioara-mariaSentimentul de adoraţie şi totodată de recunoştinţă pentru mama lui Isus a mişcat elanurile lirice ale unor mari poeţi din cele mai vechi timpuri. Este suficient să amintim în acest sens impresionanta rugăciune adresată Mariei în “Purgatoriul” lui Dante, sau cea scrisă de Fr. Villon întru gloria aceleiaşi Regine a cerului.
Vremurile mai noi nu au făcut să dispară acest sentiment, întrucât sacrul a rămas, după cum constată Mircea Eliade, una din constantele sufletului omenesc. Astfel, alături de Maria, Fiul său, a fost celebrat cu aceeaşi veneraţie şi forţă poetică în bucăţi lirice scurte, însă pline de patos, care pot fi considerate veritabile rugăciuni. În literatura română, putem menţiona rugăciunile scrise de Vasile Cârlova, Mihai Eminescu, Octavian Goga etc.

Dacă vom încerca să stabilim genul propriu şi diferenţa specifică rugăciunilor scrise de poeţii occidentali şi a celor create de către cei răsăriteni vom observa că ele se aseamănă prin credinţa şi prin căldura sufletească ce le străbate, distingându-se prin faptul că dacă cei dintâi se roagă pentru mântuirea propriilor păcate, poeţii din răsărit îşi înalţă ruga pentru izbăvirea de suferinţe şi umilinţe a unui popor. Aceste rugăciuni au o evidentă dimensiune socială.

Succintele constatări de mai sus au fost necesare pentru a ne apropia de două poezii dedicate Fecioarei Maria şi create în spaţiul Europei Răsăritene. Este vorba despre poezia “Rugăciune”, creaţia lui Mihai Eminescu, şi poemul “Maria”, opera lui Taras Şevcenko. Deşi nu putem stabili nici o înrâurire a lucrării poetului ucrainean asupra “rugăciunii” eminesciene, trebuie să arătăm că poetul român cunoştea limba ucraineană (a se vedea în acest sens Radu I. Sbierea, “Amintiri despre Eminescu”, Almanahul Literar, 1903, Cernăuţi; Gh. Adamescu, “Istoria literaturii române”, 1911), iar graţie acestui orizont lingvistic, ar fi putut să-l citească pe Taras Şevcenko. În această privinţă, se pot constata similitudini impresionante şi între dorinţa de stingere eminesciană şi cea a poetului iobag, datorită, probabil, sentimentului de comuniune dintre om şi natură, existent în literaturile popoarelor răsăritene. Comparaţia între “Mai am un singur dor” de Mihai Eminescu şi “Testament” de Taras Şevcenko este concludentă.

Eminescu o invocă pe Fecioara Maria numind-o, în spirit popular, “crăiasă”, iar apoi îi defineşte statutul de “regină peste îngeri”. Poporul nostru numeşte crai sau crăiasă pe acei reprezentanţi ai săi pentru care are o deosebită consideraţie. În acelaşi timp, aşezând-o peste cetele îngereşti, adică venerând-o, poetul o investeşte cu titlul de “regină”.

“Rugăciunea” lui Mihai Eminescu este o tulburătoare emanaţie lirică ce se îndreaptă spre unul din tronurile dumnezeirii. “Maria” poetului nostru deţine principalele atribute ale divinului “lumină, dulce, clară”, are privirea “adorată” şi, prin urmare, poate fi “scut de întărire şi zid de mântuire”. Ea sălăşluieşte în înălţimi cereşti, de unde îşi coboară “numai privirea”. Locul în care se află ea este sus, în spaţiile sacre ale lumii.

Taras Şevcenko o recreează pe Maria în conformitate cu vederile sale de ţăran iobag. Maria şi Isus nu se disting de ceilalţi oameni, în poemul lui. Măreţia şi sfinţenia lor este fructul iubirii sfinte, al luptei şi al suferinţei pentru cei mici şi nenorociţi.

Elementul liric se întregeşte la Şevcenko sub o altă epică, dându-i prilej poetului să o reprezinte pe Maria ca un adevărat personaj. O vedem trăind şi mişcându-se ca o tânără fată sărmană şi frumoasă din ţinuturile ucrainene. Maria, în desfăşurarea acţiunii poemului, capătă trăsăturile esenţiale ale Ucrainei, care îşi creşte cei mai buni fii în spiritul adevărului şi al dreptăţii. Taras Şevcenko fructifică tema biblică cu scopul de a înfăţişa lumii întregi chinurile patriei sale. Însă prin tot ceea ce face, Maria respiră o mare nobleţe şi sfinţenie. Isus nu este numai fructul trupului ei, ci şi creaţia spiritului său; ea a semănat în inima lui acele sentimente al căror rod a zguduit întreaga lume.

Depăşind sensurile cuvântului biblic din care se inspiră, poetul iobag avea să facă din Fiul lui Dumnezeu un adevărat luptător pentru libertate şi dreptate socială. Isus propovăduieşte acele precepte de iubire şi frăţie şi acea revoltă contra ordinii sociale de atunci, care, în cele din urmă, l-au condus la moarte, fiind răstignit pe cruce în faţa mamei sale, care veghea asupra lui, aici, la Golgota, şi îl îmbărbăta cu iubirea ei nemărginită.

Şevcenko a făcut din Maria, învăţătoarea şi însufleţitoarea lui Cristos, o luptătoare de un mare eroism. După moartea Fiului preaiubit, ea a găsit încă putere să strângă în jurul ei pe apostolii înfricoşaţi, pentru a le insufla încredere şi bărbăţie spre a continua marea operă a lui Isus:

“Tu singură-ai rămas, străină,
Amară sub amarul cer,
Sărmano, soarta îţi e haină!
Lipsiţi de duh şi-nspăimântaţi
Fugiră fraţii de furtună,
Şi tu a trebuit să-i cauţi
Şi să-i aduni iar împreună.
Şi noaptea-n jurul tău au stat
Să-ţi plângă,
Maică Preacurată,
De spaima lor i-ai scuturat
Ca de o pleavă blestemată.
Şi, Maică Sfântă, iar la loc
Ai pus nădejdea să se-mbrace
Cu visul tău cuvânt de foc
În sufletele lor sărace.
Şi le-ai turnat cuvântul sfânt,
Să prindă-n inimă tărie.
O, pentru sfântul tău cuvânt,
De-a pururi laudă, Marie!
Bărbaţii sfinţi, pe drumul lung,
Cuvântul l-au purtat în lume,
În numele acelui prunc
Pe care l-ai născut anume.
Şi adevăr au răspândit
Tu sfântă mamă între mame.
Sub gard mâhnită ai murit
De chin sfârşită şi de foame.
Amin!
……………………….
Călăii faţa ţi-o scuipară
Preabuno, şi te ruşinară.
Cu aurul cuprins de pară
Te-ai re-nnoit în oameni iară,
În suflete de robi, curate,
Sărace şi îndurerate!

Marea izbândă artistică, filozofică şi politică a lui Şevcenko, este aceea de a fi ridicat, la cele mai înalte demnităţi sacre, o simplă femeie din uriaşa familie a robilor. Maica Domnului, tânguitoare, cu nemărginită durere de mamă în suflet, rănită de moarte, prin icoana Fiului ei răstignit, moare de foame în buruieni sub un gard. La această înălţime, probabil, că nici un poet n-a îndrăznit să ridice o femeie. Acest sfârşit al poemului “Maria” dovedeşte marele suflet şi marele geniu al ţăranului iobag Şevcenko.

În concluzie, indiferent de geniul celor doi poeţi şi de modalităţile de a se adresa sfintei Fecioare, cele două Marii răspândesc aceeaşi atmosferă de înaltă sacralitate: una din tăriile cereşti îşi coboară harul pe pământ, cealaltă, de pe pământ îşi înalţă sfinţenia pe culmile cereşti.

http://www.ercis.ro/lumina/numar.asp?an=2004&numar=10&id=211

Lasati un raspuns