Arsenie Boca și biznis-creștinismul
Nu-s vreun habotnic și nici măcar un creștin practicant. Ba chiar, dacă mă gîndesc bine, nu prea halesc cultul popilor și, în general, religia ca formă de organizare a bărboșilor în jurul banului.
Am lăsat însă în urmă prejudecățile, instinctul de caterincă și chiar propria-mi logică ori rațiune. Mi-am impus să uit imaginile de la tv cu chipul lui Arsenie Boca, ce a apărut ba într-un cartof tăiat, ba în igrasia de pe peretele unei case dintr-o mahala bucureșteană, ori toate celelalte „știri“ create în scop de audiență. În fapt, nici nu plănuiam să scriu despre mica excursie. Am decis să merg pînă la Prislop pentru că-i promisesem mamei că o însoțesc și pentru sufletul eliberat al tatălui meu.
Ce se întîmplă însă la Mănăstirea Prislop
și în zonă nu are, după umila mea părere, nici o legătură cu credința, religia ori valorile ce-i sînt atribuite lui Arsenie Boca. E un adevărat dezmăț financiar și un melanj de ipocrizie, lipsă de educație, prostie și bănet. Bănet, nene, cît încape. Asta a devenit Arsenie Boca, un fel de sfînt făcător de lovele, care de-ar ști ce se întîmplă la locul lui de veci ar face flick-flack-uri și piruete la doi metri sub pămînt.
De cum te apropii de mănăstire, în ultimele două sate, Silvașu de Jos și Silvașu de Sus, ai parte de primele minuni. Toate casele, ca prin miracol, au renunțat la număr și au fost botezate Casa Vasilică, Casa Mărioara ori Casa Catrinel, și așteaptă cuminți să fie luate în primire, contra cost, de vreun creștin turist. Cam tot de pe acolo începe și haosul rutier. Coloane cu sute de mașini și autocare, venite din toate colțurile țării, se petrec și se înghesuie pe drumul îngust. E faza de creștinism auto, în care cuvîntările șoferilor de „Doamne ajută!“ se iau la întrecere cu cele de genul „În pizda mă-tii!! Unde ți-ai luat carnetul, la Pitești?“. Mai un mic blocaj, mai o pauză de înjurături, o gură de apă și, în final, ajungi într-o vale unde a fost improvizată o parcare. Un domn polițist dirijează mașinile spre parcare. Nu pe toate, căci creștinul șmecher și creștinul cu pile pot merge înainte, dacă vor, chiar pînă în buza mănăstirii.
Puhoiul de oameni, marea de mașini parcate
și drumul ce duce spre mănăstire, ticsit cu chioșcuri, magazinașe, tarabe și grătare din care adie mirosul de friptane, îți dau senzația că ai nimerit la un bîlci, la un talcioc ori tîrg de mașini și nicidecum la o mănăstire. Doamne, asta da minune! Am venit la Arsenie Boca și am nimerit în Vamă. Cei doi sau trei kilometri ce au mai rămas pînă la intrarea în mănăstire sînt un adevărat calvar. E o asemenea căldură încît pînă și transpirației i s-a făcut cald și, pășind cu atenție printre creștini, cerșetori, habotnici și mașini, încerc să rămîn atent. Dar, nț, nu se poate. Atenția se pierde și privirea îți fuge, bezmetică, ba la taraba cu mici și friptane, ba la magazinul de unde se poate lua bere, ba la florăriile improvizate, la magneții de frigider cu Arsenie Boca, la icoane, iconițe și toate celelalte sute și mii de chipuri cioplite ale părintelui Boca. Iarmaroc, nene! Ortodoxie în toată splendoarea. Cultul Arsenie Boca, precum creștinismul, are mai multe ramuri. există asociații ce-i poartă numele, ONG-uri ce i se închină, toate înșirate pe drumul în care afacerea și cerșetoria se împletesc și se completează pînă cînd orice distincție între ele dispare. Două mașini încearcă să-și facă loc una alteia. Un țigan dirijează un merțan, iar în tot vacarmul se aud înjurături ca la un meci de fotbal. Las în urmă taraba cu friptane, cea cu tradiționalele crêpes „la dolce vita“, las taraba cu casete cu muzică și toate celelalte mici biznisuri creștinești și, printre gunoa- iele, tonele de gunoaie, ce decorează drumul de ambele părți, ajung la intrarea în mănăstire.
În sfîrșit, am ajuns,
îmi zic cumva ușurat, fără să am habar ce mă așteaptă. Mă uit nedumerit la plăcuțele cu indicații, la taraba la care se vînd năframe, cînd, deodată, în fața ochilor îmi apare o coadă mare, una cum numai în vremurile bune ale comunismului, cînd se băga ceva la Alimentara, mai vedeai. Și, ca totul să fie bine, aflu că nici măcar nu e coada la mormîntul lui Arsenie Boca, ci coada la apă sfințită. În mod normal m-aș fi întrebat de unde au ăștia atîta apă, căci fiecare om pleca cu bidoane ori plase pline cu sticle de acolo. Am decis însă, pentru vizita asta, să mă despart de logică ori rațiune, așa că n-am mai întrebat nimic. Renunț la statul la coada de la apă, cu gîndul că vom sta la întoarcere. Urcăm cîțiva metri și dăm de un gard al jandarmeriei. Ne e indicat să facem stînga, pe drumul cel lung, căci pe cel scurt au acces doar gravidele, bolnavii, cei cu copii mici, precum și cei cu pile mari. Am ajuns la coadă și, pfui, după o scurtă aproximare, am conchis că sîntem undeva între poziția 2.000 și 2.500 la rînd. Era deja aproape ora 11 și, după nici cinci ore de stat la coadă, în porțiuni umbrite și altele în plin soare, am ajuns la mormîntul lui Boca, cel nou, cu filigorie, bodyguard și măicuță cu îndrumări. Am ajuns în fața crucii, iar cei doi, bodyguard- ul și măicuța ocoșă, nu știau cum să-și dea rînd la sfaturi și îndrumări. „Haideți, mai repede“, zice bodyguard-ul fără mușchi, în timp ce măicuța îl dublează cu un „Haideți, cîte doi odată, repede, pupă crucea“. După cîteva ore de stat la coadă ai fi avut timp, la mormînt, să zici jumătate de tatăl nos- tru. Adică tatăl. Sau nostru. La coborîre am observat că niște unii stăteau cu mîinile pe copaci, în timp ce alții aruncau bani la rădăcina lui. eram deja atît de obosit, de- zamăgit și scîrbit de tot ce se întîmplă acolo încît am renunțat și la curiozitatea de a întreba care-i faza cu arborii.
Același drum la întoarcere, aceleași înjurături,
claxoane, tarabe, mici, friptane, magneți, clătite și întregul bîlci. Mi-l și imaginam pe tata care, de-ar mai fi trăit să mă vadă fă- cînd excursia asta, ar fi zîmbit ori chiar ar fi rîs de mine și mi-ar fi zis, ca de fiecare dată cînd făceam vreo prostie: „Copile, dacă atît te-a dus capul…“
N-a fost însă chiar degeaba. La întoarcere, reînarmat cu logica și rațiunea la care renunțasem pentru excursia asta, m-am dus și mi-am cumpărat Sein un Zeit. sper doar să nu-mi apară chipul lui Arsenie Boca undeva printre rîndurile lui Heidegger.
http://www.catavencii.ro/arsenie-boca-si-biznis-crestinismul/
