Fericirile
Unii cred că tot ce-ţi trebuie ca să respecţi morala catolică sunt cele zece porunci: împlineşte-le, ai să fii o persoană morală – şi cu asta – basta! Am dreptate, nu-i aşa?! De fapt, n-am dreptate! Chiar n-am deloc dreptate! Moralitatea e un lucru bun, dar credinţa catolică ne cheamă să fim nu numai morali, ci mult mai mult. „Căci vă spun: dacă dreptatea voastră nu o va întrece cu mult pe cea a cărturarilor şi fariseilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor” (Mt 5,20).
Avem, desigur, îndreptăţirea prin harul credinţei în Isus Cristos – fiindcă nimeni nu se poate justifica el însuşi înaintea lui Dumnezeu numai încercând să împlinească legea, scrâşnind din dinţi. Pe de altă parte, nici faptul că suntem justificaţi prin harul credinţei nu înseamnă că „de-acuma gata cu poruncile”, ci, dimpotrivă, „abia de-acum putem transcende poruncile”. Cu alte cuvinte, poruncile formează baza şi nu vârful vieţii morale creştine: nu poţi cobori mai jos de ele, dar poţi urca mult deasupra lor.
Ideea care se subînţelege din cele zece porunci este de fapt aceasta: „Dacă nu-l poţi iubi pe Dumnezeu, măcar nu comite blasfemie, închinându-te unor falşi dumnezei. Dacă nu-ţi poţi iubi vecinul, măcar nu-l jefui, nu-i fura nevasta şi nici nu-l omori cu bâta de baseball”. Evident că nu prea se aspira aici la înălţimile veşnic înzăpezite ale moralităţii omeneşti, ci, dimpotrivă, la cele mai de jos cerinţe şi la un minim de decenţă în relaţiile pe care le poate avea o fiinţă umană. Dar chiar şi aceste minime aspiraţii reprezintă mult prea mult pentru majoritatea oamenilor.
„Majoritatea oamenilor” – inclusiv majoritatea creştinilor. Fiindcă suntem avocaţi inveteraţi împotriva chemării noastre la sfinţenie, mereu în căutarea nu a sfinţeniei, ci a unui minim de exigente creştine de aplicat în viaţa de zi cu zi. Şi tare mai seamănă asta cu mireasa care întreabă în noaptea nunţii: „Şi de cate ori trebuie să-l sărut pe soţul meu ca să împlinesc porunca Bisericii de a fi o bună soţie?” Cu aceeaşi „surzenie” fundamentală, dar selectivă, întâmpinăm şi noi iubirea lui Dumnezeu, rătăcindu-ne în pledoarii şi negocieri care încearcă să minimalizeze porunca ascultării. Harul lui Dumnezeu nu ne mângâie pe cap îndemnându-ne la relativism moral: „Bravo, ai lunecat cât de aproape ai putut de păcatul mortal, dar nu l-ai şi comis în faptă”. Harul lui Dumnezeu ne este dat ca să facă sfinţi din noi şi nu handicapaţi moral.
La fel, fericirile ne învaţă să-l iubim pe Dumnezeu şi pe aproapele, nu ca să putem merge mai departe cu păcate veniale şi minima obedienţă. Fericirile ne reamintesc că scopul vieţii creştine nu e respectarea rigida a poruncilor şi nici moralitatea îngheţată, ci pur şi simplu fericirea – totală, nesfârşită, extatică, plină de bucurie, care e mult mai aproape de extazul celei mai desăvârşite iubiri la care poţi visa decât de asumarea unor operaţiuni matematic şi raţional corecte.
(Dacă vi se pare lipsită de respect comparaţia raiului cu căsătoria, gândiţi-vă că însăşi căsătoria e un sacrament, iar Vechiul, dar şi Noul Testament, compara în mod constant relaţia om-Dumnezeu cu aceea dintre soţi. Cu siguranţă că diferenţa între Dumnezeu şi oricare dintre creaţiile sale, inclusiv aceea numită „căsătorie”, e infinit mai mare decât orice asemănare. Şi totuşi, nu întâmplător a ales el căsătoria ca să reflecte şi să comunice ceva din gloria sa).
Prin urmare, fericirile ne îndreaptă nu spre treptele de jos ale moralei, ci spre vârf, fiindcă scara lor suie la cer.
Iar cerul ni-l imaginăm ca pe o scenă frumos luminată, cu tot felul de lucruri care să ne bucure şi de care să ne bucurăm etc. Raiul chiar este cel mai frumos loc pe care ni l-am putea imagina – de asta putem fi siguri – şi care implică într-adevăr un pământ nou, nu o apariţie fantomatică plutind în vastul niciunde. Dar nu asta captează imaginaţia biblică. Suprema bucurie a raiului e că-l vom vedea pe însuşi Dumnezeu, „faţă în faţă”. Iată esenţa fericirii. Aşa că Isus, vorbind despre fericiri, ne antrenează ochii să-l putem vedea pe Dumnezeu în cei săraci, cei care plâng, cei umili, cei persecutaţi şi în toţi ceilalţi pe care el îi numeşte „binecuvântaţi”.
Asta-i doboară pe mulţi ca o măciucă-n cap. Ne gândisem c-o să vedem faţa lui în cine-ştie-ce transă mistică uluitoare, nu în nimicnicia sâcâitoare a tuturor necăjiţilor. Dar cuvântul nu admite replică: dacă vrei să vezi faţa lui Dumnezeu, acolo trebuie să te uiţi!
Acesta e mesajul şi scopul fericirilor: să ne antrenăm ochii pentru împărăţia cerurilor uitându-ne exact acolo unde ne arată Isus.
Fără greş, fără abatere, fără relativism moral.
