Un preot din Maramureș acuză abuzuri și ilegaliăți la Episcopia Maramureșului și Sătmarului: „BOR se comportă mai rău decât fostul PCR!”
Preotul Grigore Andreica, în vârstă de 69 de ani, a slujit în Parohia Rozavlea (jud. Maramureș) timp de patruzeci de ani, fiind și protopop al Vișeului, ales de către preoți după Revoluție, în anul 1994. A fost distins cu crucea patriarhală.
Părintele Grigore Andreica, a scris un articol intitulat „Meditație despre starea actuală a Bisericii Ortodoxe Române: Zidul despărțitor”, articol în care acesta face o radiografie corectă asupra Bisericii Ortodoxe din România.
Redăm mai jos întregul articol:
Un preot din Maramureș acuză abuzuri și ilegaliăți la Episcopia Maramureșului și Sătmarului: „BOR se comportă mai rău decât fostul PCR!” Așa am decis să intitulez meditația mea despre starea Bisericii Ortodoxe Române și realitățile dinăuntrul Bisericii.
Ca unul care am trăit în două regimuri, cel comunist și cel democrat, înăuntru și în afara zidului, pot face comparații și pot emite aprecieri, nu totdeauna măgulitoare. Am auzit nemulțumirile unor colegi și reproșul: „de ce n-ai zis, de ce n-ai scris acestea când erai în funcția de protopop?” Recunosc că au dreptate și le cer iertare, dar le spun că dacă ai trecut dincolo de zidul de care voi vorbi, nu ai nici o șansă. Acolo ascultarea este regula de aur sau, popular vorbind, se aplică proverbele românești „Dacă ești între lupi, trebuie să urli sau să muști ca lupii, altfel te sfâșie!”, sau alt proverb românesc: „Inaintea șefului și în spatele calului să nu stai, că te împroașcă“. In acest loc, așa ca-n saltul cu parașuta, nu poți greși decât o singură dată. Trist, dar adevărat.
Ne aducem aminte că în anii `90-`92, slujitorii bisericii, ierarhii, mai ales cei din București, au fost aspru judecați și codamnați, pentru că n-au luat nici o atitudine, că n-au manifestat împotriva demolării bisericilor, că niciunul n-a ieșit in fața buldozelor pentru a-și apăra bisericile. Poate unii ajungeau în închisoare, alții probabil ar fi fost călcați de buldozere. Acuma erau eroi, poate martiri…
Rândurile pe care le scriu, adresate doar mediului bisericesc, colegilor preoți, știu că n-au vreo șansă să schimbe ceva, poate vor fi doar niște mâzgălituri, niște zgârâieturi pe dinafara zidului, fără a sparge zidul. Dintre cărțile apărute in ultimii ani, remarc pe cea scrisă de ieromonahul Savatie Baștovoi.
Originar din Republica Moldova, bun cunoscător al fenomenului bisericesc, mai ales din spațiul ortodox, amintesc doar volumul mic, ușor de citit, pe care-l recomand tuturor fraților preoți și chiar înalților ierarhi. Se numește Pietrele vorbesc, apărut la Editura „Lumina Tipo” din București, din care voi cita de câteva ori.
În vremea când scriu aceste rânduri, la jumătatea lunii ianuarie 2016, deși schițele, planurile și ideile le am demult, Biserica a ajuns la cel mai scăzut nivel de încredere în fața opiniei publice, aproape la 50%, conform sondajelor și mai ales a unor sondaje nepublicate. Chiar Sf. Sinod, în ultima ședință din ianuarie 2016, apreciază că „este nevoie de o mai multă intensificare a vieții spirituale, de co-responsabilitate și cooperare între cler, credincioși și mireni, într-o societate secularizată, din ce în ce mai ostilă Bisericii“.
Frumos! Diagnostic corect, nu-i așa? Dar nu se spune niciun cuvânt despre cauzele care au condus la această stare de fapt. Cine sunt vinovații? Cine sunt principalii vinovați? Știe oricine că scăderea dramatică a încrederii în Biserică se datoreaza ierarhilor, în frunte cu patriarhul. Opinia publică nu-i sancționează atât pe preoții de rând, cu unele excepții, mai ales pe cei de la sate, care rămân la datorie, mai țin candela aprinsă, sunt alături de popor, acolo unde nu mai sunt nici profesori, nici doctori, nici învățători. Opinia publică îi vizează, mai ales pe ierarhi care, monahi fiind, care au depus votul sărăciei, trăiesc în palate, sfidează lumea prin opulență, mașini ca ale miliardarilor, veșminte sclipitoare, suită de bodygarzi în sutană, izolați și rupți de realitățile vremii. Și mai sunt sancționate cârdășiile și „concubinajele” legitime cu politicienii, pentru bani, pentru cât mai mulți bani.
Deși au trecut 26 de ani de la Revoluție, deși majoritatea au călătorit în străinătate, mai ales prin Europa, se fac ca nu văd, că nu știu că absolut toți liderii religioși creștini, protestanți, neo-protestanți, catolici, anglicani, nu beneficiază de privilegii, aceștia pot fi văzuți pe stradă, în magazine, în autobus, în metrou, spre sau de la serviciu, modest îmbrăcați, fără sutane, fără gardă de corp, doar cu acea bentiță albă la gât, care îi definește a fi clerici, deși pot fi chiar cardinali. Ca absolut toți oamenii, ei nu pot rămâne în vreo funcție administrativă, de conducere, decât până la vârsta de maximum 75 de ani.
Se apelează acuma, în regim de avarie, din nou la cler și la popor. Dar până acuma? Recent s-au împlinit 26 de ani de la Revoluție, de la căderea Zidului Roșu, de când am dobândit „libertatea”. Sunt 26 de ani de când Patriarhul Teoctist a fost nevoit să se retragă din scaun, ascuns pe la Sinaia, vreo 3 luni. Și știm cine au fost în acel Grup de Reflecție, care l-au „convins” să se retragă. Și mai știm și cine l-a adus înapoi în scaun: nu preoții din București, nu colegii din Sinod, ci… Ion Iliescu, care știa că, dacă pică Patriarhul, pică și el! Plecând de la aceste realități, sunt nevoit să întreb, să mă întreb: Oare a căzut și zidul roșu din Biserică? Comunismul așa de mult hulit oficial, a „iubit“ Biserica, a ocrotit-o, a protejat-o și a strâns-o în brațe, de i-a rupt Coloana Vertebrală…
Sunt mulți nostalgici după vremurile „de dinainte“, că erau mai bune, că Biserica era protejată, ca presa nu avea voie să scrie nici de bine nici de rău despre Biserică, că Ion Iliescu a mai rămas o vreme conducător dar s-a retras și el, în timp ce în Biserică lucrurile, năravurile, practicile au rămas ca mai-nainte. Personal consider că sistemul comunist s-a transferat, s-a meținut și se menține în Biserică. Și voi argumenta.
Principalele trăsături și arme ale comunismului erau: monopolul Partidului în tot și în toate, monopol pe toate bunurile, cenzura presei, frica de securitate și de partid, alegeri de tot râsul, rotirea cadrelor fără opozitie, orice mișcare „în front” se pedepsea cu excluderea, informatori în toate instituțiile, inclusiv în Biserică, informatori chiar la nivel înalt. Pentru detalii și exemple concrete: presa, internetul, memoriile lui Bartolomeu Anania stau marturie.
Și acum să-l las din nou pe ieromonahul Savatie Baștovoi să constate realitatea zilelor noastre din B.O.R.: „Ortodoxia, așa cum se înfățișează ea epocii moderne, pare să nu lase loc de acțiune liberului arbitru, pe care orice om îl are din fire. Aceasta impresie nu poate fi contrazisă nici de sistemul de cazarmă al seminariilor teologice, nici de relația milițienească: superior-inferior, instalată la nivelul clerului, unde frica de a fi exclus din tagmă paralizează orice inițiativă sau opinie personală“ (op. cit., pag.31).
„Atâta vreme cât iraționalitatea colectivă va fi lăudată de oficialii ecleziastici și ridicată la rang de virtute, dacă nu cumva de virtute absolută, nu se va putea vorbi de o redresare a imaginii Bisericii. Atâta vreme cât lașitatea și fățărnicia vor persista în adunarea credincioșilor sub pretextul „ascultării”, nu se va putea vorbi despre Ortodoxie decât cu sfiala și rușinea specifice” (idem, p. 30).
Provoc pe această cale pe cucernicii protopopi și conilieri eparhiali să identifice o altă instituție publică, unde se păstrează cel mai bine structurile, metodele, practicile și armele fostului P.C.R., decât în B.O.R. Un mare duhovnic ortodox spunea, înainte de Revoluție că, atunci când în țară va fi democrație, se va instala dictatura în Biserică.
„Fericit” ești părinte, că profeția ta s-a împlinit. Acuma în B.O.R. nu este nici democrație, nici sobornicitate. Nu există putere și opoziție. Și unde nu există opoziție, se naște și se menține dictatura.
După noul Statut al B.OR., statut monaho-iluminat, doar ierarhia superioară are drepturi și putere. Clerul și poporul se află dincolo de zid. Tot ieromonahul Baștovoi zice: „Reformele imagologice, ce se încearcă prin modernizare, trebuie intreprinse mai întâi în interior, ca atât ierarhia cât și adunarea credincioșilor să-și recapete poziția evanghelică autentică. Cineva trebuie sa sfarâme aceste năluciri făurite de istorie, în care nu se mai regăsește duhul Creștinismului adevărat“ (idem, p. 30).
Da, aceasta este realitatea zilelor noastre. S-a ridicat un zid despărțitor uriaș între ierarhie și între cler și popor. Episcopiile și Mitropoliile, poate cu unele excepții, au luat locul vechilor Județene de Partid, cu P.S în frunte (aici cu Prim Secretarul). Culmea coincidenței este că nici nu trebuie schimbate inițialele. Centrele Eparhiale, așezate și instalate în veritabile palate, cu raionale de partid (adică protopopiate), organizate acum după un Statut special, nici șagunian și nici de a lui Iustinian Marina, nici democratic și nici sobornicesc, nici european și nici oriental, conservă foarte bine tehnica și practica vechiului Partid Comunist. Deși Statutul B.O.R., așa cum este, prevede existența unui Consiliu Eparhial, compus din 3 membrii clerici și 6 membrii mireni ca for executiv, care aprobă hotărârile Permanenței Eparhiale, Consiliu care lipsește cu desăvârșire în E.O.R. MM & SM chiar de la „Darea Legii”, adică de la intrarea în vigoare a noului Statut, în anul 2007. Permanența Episcopiei, formată din consilieri aleși pe sprânceană și numiți în funcții de conducere, rotiți pe posturi, unși, miruiți ca Șova, de mai multe ori, oferă imaginea unei Permanențe veșnice.
Pentru orice amărâtă de parohie vacantă, un preot trebuie să dea examen, să se prezinte la un concurs. Trebuie să pună mâna pe carte, să recitească Dogmatica, Morala, Istoria, Liturgica, ceva din administrație, catehetică. Pentru funcțiile mari de protopop, secretar, consilier, vicar, nu trebuie să mai înveți, nu trebuie să mai dai examen. În plus, dacă unul din cei menționați ajunge pentru puțină vreme în vreo funcție administrativă, adică intră între „cei veșnici “, se umple de har și de înțelepciune, miroase frumos, iar dacă dorește o parohie foarte bună, va fi numit direct, nu trebuie să mai învețe să dea concurs.
De aceleași privilegii beneficiază și cei ce vor ocupa vreun scaun de episcop sau mitropolit. Nu vor mai da examen. Nici un concurs teologico-dogmatic, ci doar vor apela la „dragostea și votul colegilor”. Deși Statutul B.O.R. prevede ca un funcționar bisericesc (protopop, consilier, inspector, vicar) poate cumula maximum două mandate, deși Sf. Sinod cerea expres, înca în 2014, punerea în aplicare a prevederilor statutare. La Baia Mare – veșnicia s-a mutat de la sat… la oraș! Cine își poate imagina Episcopia MM & SM fără consilierul Pop Ionică? Se află la al 7-lea mandat. În orice post a fost numit, s-a dovedit a fi de neînlocuit. Deși de vreo 5 ani omul flutura lozinca demisiei, se vede ca i-a fost refuzată. Că este indispensabil, de neînlocuit. Căci cine ar mai putea face ca el dosarele de angajare, de pensionare, de transfer sau de promovare? Sau cine știe și poate să înjure ca el, mai ales pe cei care îl contrazic sau îl enervează?
Marea mea decepție este preotul, vrednic de altfel, Augustin Vasile, cu un doctorat în drept canonic, necontestat sau suspectat de plagiat. Are merite deosebite în renașterea și cresterea Sfintei Episcopii, de la care mă așteptam să fie un senzor, un detector al eventualelor ilegalități sau derapaje ce s-ar comite în Episcopie, ca un veritabil canonist și jurist ce este. Dar m-am înșelat. El însuși este un „călcător de lege“, aflându-se tot la al 7-lea mandat, uitând de statut, de canoane, de imagine, îi place să stea de atâta amar de vreme pe „scaunul chinuitorilor“, votând totul și orice vine de la Stăpân, în multe cazuri lezând rațiunea și bunul simț. Nu știu să fi zis cândva nu. Se încadrează perfect în sistemul Județenei de Partid, supus și ascultător față de Primul Secretar. Dacă ar fi făcut vreo figură sau opoziție, era de mult aruncat peste zid, în ceata clerului de rând.
Un personaj aparte, simpatic, isteț, cu șanse de înveșnicire în Permanență, cu șanse la „mandate fără număr“ este consilierul Virgil Jicăreanu. Pe orice post a fost rotit, sau a fost creat post pentru el, s-a dovedit a fi mereu the best. Pe lângă calitățile profesionale fără concurență, este cunoscut ca Mare Maestru de Ceremonii, campion absolut la întreținerea atmosferei și la spus bancuri, precum și mare specialist cinegetic în organizarea de Balc-uri duhovnicești. Cine ar avea șanse să-l înlocuiască? Apoi să nu-l uit pe vrednicul păstor de suflete Buteanu Alexandru, inspector eparhial, care știe foarte bine să facă anchete, să împace adversarii și reclamanții, dar și el se află pe un trend de înveșnicire. Doar că la redactarea rapoartelor pe care le întocmește trebuie să se prezinte la P.S. pentru a-i dicta Propunerile, Concluziile și Rezoluția (atentie la inițiale).
Episcopia MM & SM ar trebui să-i facă o statuie de bronz, în mărime naturală, doamnei contabile Violeta Augustin. Numită de unii preoți „Remeșoaie”, după Decebal Remeș, eu o gratulez cu un numele „Doamna Merkel” (cu care seamănă și fizic) a Finanțelor bisericești din Maramureș și Sătmar, care a reușit să scoată bani și din piatră seacă, și pe care eu aș propune-o, dacă aș avea posibilitatea, de Ministru al Finanțelor în Guvernul României. Doamna Augustin are meritul excepțional de a fi menținut economic instituția, de a fi refăcut, modernizat, dotat cu tot ce este necesar Palatul Episcopal, ale cărui costuri totale s-ar ridica la valoarea unui Mic Templu a lui Solomon.
Reușește în zilele noatre să întrețină palatul, Casa Episcopală, să ajute și la construcția catedralei și mai ales, reușește incredibila performanță de a face rost de „fonduri proprii” pentru cei 48 de angajați ai Episcopiei și Catedralei. Și când ne gândim că Episcopia a început cu 7 angajați.
