CRUCEA – ALTAR DIVIN
În luna septembrie am celebrat cu toţii sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci. A fost ocazia să reflectăm din nou la acest minunat semn al iubirii pe care Dumnezeu o are pentru noi. Odată obiect de tortură, ea a devenit, prin sângele dumnezeiesc scurs pe ea, un instrument de mântuire. Mai mult decât un simplu lemn, ea este altarul pe care Fiul lui Dumnezeu s-a jertfit pentru mântuirea noastră. Crucea este legată pe veci de suferinţă, de păcate, de moarte, dar în acelaşi timp şi de speranţă, de bucurie, de viaţă. “Crucii tale ne închinăm, Stăpâne, şi Sfântă Învierea ta o mărturisim”, spun creştinii răsăriteni, subliniind legătura dintre Cruce şi Înviere. Vă propunem în rândurile următoare să îmbinăm scurte reflecţii şi rugăciuni cu informaţii despre cultul Sfintei Cruci.
-
Într-o legendă din evul mediu se povesteşte cum Dumnezeu se îndură de un om care se văita de crucea sa. O găsea prea grea pentru puterile sale. Dumnezeu îl conduse într-o sală în care erau expuse toate crucile oamenilor şi-i spuse: “Alege-ţi una!” Omul începu să caute. Atunci văzu o cruce subţire, dar era prea lungă. Văzu o cruce foarte mică, dar când a vrut s-o ia pe umeri, i se păru grea ca plumbul. Apoi găsi una care-i plăcu şi-o puse pe umeri. Dar când era pe umeri, omul observă că avea un ghimpe ascuţit care-i pătrundea în carne ca un spin. Astfel, fiecare cruce prezenta ceva neplăcut. Se uită la toate crucile şi nici una nu i se potrivea. Deodată descoperi într-un colţ o cruce, peste care trecuse cu vederea. Asta nu era prea grea, nici prea uşoară, aşa ca şi cum ar fi fost croită şi făcută special pentru el. Pe aceasta voia s-o poarte de acum înainte. Când însă se uită mai de aproape şi mai cu atenţie la ea, observă că aceasta era tocmai crucea pe care o purtase până în acel moment.
(Să educăm prin pilde şi povestioare, culegerea fr. Daniel Ciobanu, FSC)
* * *
Dovezi ale cultului Sfintei Cruci le găsim înapoi în timp încă de la începutul creştinismului. Păgânii îi numeau în batjocură pe creştini “adoratori ai Crucii”, dovadă indirectă a acestui cult. Ceva mai târziu, în secolul al IV-lea, împăratul Iulian Apostatul aduce dovada acestui cult prin reproşul adus creştinilor: “Voi veneraţi lemnul gol al Crucii, făcând semnul ei pe frunte şi înscriindu-l la intrarea în casele voastre.” Semnul Sfintei Cruci era o practică obişnuită la creştini, atestată de numeroşi scriitori creştini, precum Tertulian: “Dacă pornim la drum, dacă ieşim sau intrăm, dacă ne îmbrăcăm, dacă ne spălăm sau ne aşezăm la masă, dacă mergem la culcare, dacă ne aşezăm, în acestea şi în toate celelalte fapte ale noastre ne însemnăm pe frunte cu semnul crucii” (De corona, 30).
Un avânt deosebit a luat cultul Sfintei Cruci odată cu un eveniment minunat petrecut în 312. Împăratului Constantin i s-a arătat pe cer, în toiul zilei, semnul Crucii, format din stele strălucitoare ca soarele, având împrejur inscripţia “In hoc signo vinces!” (În acest semn vei învinge!). Într-adevăr, sub semnul crucii, Constantin a câştigat o victorie importantă. Drept recunoştinţă, în anul următor a dat edictul din Milan, prin care se acorda libertate creştinismului. Şi tot drept recunoştinţă, Constantin a trimis o expediţie, condusă de chiar mama sa, Elena, în căutarea Sfintei Cruci. În anul 326, Elena descoperă cele trei cruci (a Mântuitorului şi ale tâlharilor), dimpreună cu piroanele cu care fusese răstignit Isus. La 13 septembrie 335 are loc sfinţirea unei biserici construită pe locul calvarului şi al îngropării Mântuitorului. Aici va fi ţinută Sfânta Cruce (mai puţin câţiva ani, cât a fost furată de perşi) până în 634, când va fi mutată la Constantinopol. Bucăţi din Sfânta Cruce aveau să se răspândească în întreaga lume, găsindu-se astăzi în multe dintre marile Catedrale creştine, chiar şi în România. Sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci, iniţial palestiniană, se generalizează în Biserica creştină. Ulterior au apărut şi alte sărbători, iar Sfintei Cruci i-au fost dedicate numeroase rugăciuni, acatiste, cântări.
* * *
-
Mulţi sunt acum iubitorii împărăţiei lui Cristos din ceruri; puţini sunt însă gata, cu adevărat, să poarte pe umerii lor povara crucii. Mulţi îşi doresc de la Isus alinare, puţini sunt cei ce vor să împartă cu El pătimirea; mai toţi ar pofti să stea cu El la masă, puţini doresc, în schimb, să se înfrâneze. Toţi ar dori să se bucure cu Isus, puţini ar sări să rabde pentru El vreo caznă. Mulţi nu pregetă să-l urmeze pe Isus până la frângerea pâinii, puţini au curajul să meargă până la paharul pătimirii sale. Mulţi îi proslăvesc din gură minunile, puţini sunt cei care să-şi însuşească, în fapt, ocara crucii. Mulţi, în sfârşit, îl iubesc pe Isus atâta timp cât nu li se pune nimic împotrivă. Mulţi îi aduc prinos de laudă şi îl binecuvântează cât timp îi simt în suflet dezmierdările. Dacă însă Isus se ascunde, ori îi părăseşte o clipă, încep să cârtească ori cad cu uşurinţă pradă deznădejdii.
(Imitaţiunea lui Cristos, cartea a II-lea, capitolul XI)
* * *
Crucea este un simbol ce a existat dinaintea creştinismului, cu diverse semnificaţii. O variantă a ei, crux gammata – ori, după numele sanscrit, svastica -, era folosită în cult de brahmanişti şi budişti. Dar svastici s-au descoperit nu numai în India, ci şi în alte părţi ale lumii, inclusiv în Europa, datate fiind înainte de Cristos. Şi egiptenii aveau un fel de cruce, crux ansata, ce apare de exemplu în mâinile zeiţei Sekhet. După moartea lui Cristos pe cruce, aceasta apare reprezentată pe diferite monumente, în general morminte, mai întâi în forme deghizate, din cauza persecuţiei, mai apoi în forme obişnuite.
Se pare că actualmente există peste 400 de forme de cruci. Cea mai cunoscută, mai răspândită, este crucea catolică (crux immissa), cu braţul vertical mai lung decât cel orizontal. La această cruce s-au adăugat în răsărit un alt braţ sus, orizontal, şi unul jos, înclinat. Primul reprezintă inscripţia cel mai adesea redusă la INRI: “Jesus Nazarenus Rex Iudaeorum” (Isus Nazarineanul, Regele Iudeilor – vezi Ioan 19,19). Braţul de jos reprezintă suportul pentru picioarele Domnului, înclinaţia simbolizând, după unele interpretări, balanţa dintre tâlharul cel bun şi tâlharul cel rău. Alte tipuri de cruci ar fi: crucea Sf. Andrei (în formă de X), crucea greacă (ca semnul plus, braţele fiind egale), crucea malteză (braţele egale şi extremităţile lăţite), crucea rusească (6 braţe laterale, cele de la bază înclinate), crucea papală (6 braţe laterale, cele din mijloc fiind mai lungi), crucea celtică (cu un cerc în mijloc), ş.a.
* * *
Bucură-te, Cinstită Cruce, păzitoare a lumii;
Bucură-te, slava Bisericii;
Bucură-te, că izvorăşti tămăduiri cu îndestulare;
Bucură-te, că luminezi marginile lumii;
Bucură-te, lemn de viaţă mirositor şi visteria minunilor;
Bucură-te, preafericită şi de daruri dătătoare;
Bucură-te, că eşti dumnezeiesc aşternut picioarelor;
Bucură-te, că te-ai aşezat spre închinarea tuturor;
Bucură-te, pahar plin de curată băutură;
Bucură-te, luminător al strălucirii celei de sus;
Bucură-te, prin care se binecuvântează zidirea;
Bucură-te, prin care este închinat Ziditorul;
Bucură-te, Cinstită Cruce, păzitoare a creştinilor!
(Acatistul Sfintei Cruci)
* * *
Cea mai comună formă de cinstire a Sfintei Cruci de către creştini este chiar semnul crucii. Acest gest a fost folosit de creştini încă dintru începuturi. Prima oficializare a modului cum se face semnul crucii a avut loc însă abia în jurul anului 400, când erezia monofizită nega natura duală a persoanei lui Cristos şi de aceea şi unitatea Preasfintei Treimi. Semnul crucii se făcea atunci de la frunte la piept, apoi de pe umărul drept pe umărul stâng, cu mâna dreaptă. Degetul mare, arătătorul şi degetul mijlociu se ţineau unite pentru a simboliza Preasfânta Treime – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Celelalte două degete atingeau podul palmei, lipite fiind, pentru a mărturisi dualitatea lui Cristos: că a fost om adevărat şi Dumnezeu adevărat.
La binecuvântare, preotul ţinea degetele într-o altă poziţie, patru dintre ele indicând abrevierea greacă I X C (Iesus Christus Soter, Isus Cristos Mântuitorul). Astfel, arătătorul se ţinea drept, indicând litera I; inelarul era aplecat pentru a face litera X cu degetul mare; degetul mijlociu se îndoia pentru a fi asemenea literei C. Acest mod de binecuvântare era universal în Biserica creştină până prin secolul al XII-lea, după care a rămas specific răsăritenilor. Despre faptul că semnul crucii se făcea de regulă de la dreapta la stânga, scria la vremea lui Papa Inocenţiu al III-lea: “Semnul crucii […] aşa se face: de sus în jos, şi de la dreapta la stânga, pentru că Cristos a coborât din ceruri pe pământ, şi de la evrei (dreapta) s-a dus la neamuri (stânga).” Dar, continuă Papa, “alţii însă, fac semnul crucii de la stânga la dreapta, deoarece de la mizerie (stânga) trebuie să mergem spre glorie (dreapta), aşa după cum Cristos a trecut de la moarte la viaţă, din iad în rai.” În final aceasta a devenit practica comună în Biserica Apuseană, în plus crucea făcându-se cu palma întinsă.
* * *
-
Doamne, tu ai sfinţit semnul crucii prin suferinţele şi moartea Fiului tău preaiubit pe lemnul crucii. Te rugăm, ca toţi aceia care ne mărturisim credinţa prin acest semn sfânt, să ne bucurăm de ocrotirea ta cerească. Prin Cristos Domnul nostru. Amin.
(Rugăciune de final la Calea Crucii)
* * *
Semnul crucii este considerat ca fiind o concentrare a esenţei credinţei noastre. Făcându-ne semnul crucii ne amintim de persoanele Sfintei Treimi; ne amintim că Isus Cristos a fost om şi Dumnezeu; că a suferit până la moarte pentru păcatele noastre, după care a înviat pentru a ne răscumpăra. În acelaşi timp, făcându-ne semnul crucii ne mărturisim credinţa. Din păcate mulţi îşi mai fac astăzi cruce doar în biserică, nu şi când trec pe lângă ea, ori pe lângă o troiţă, neavând în fapt curajul de a mărturisi că sunt creştini. Un frumos cântec spune: “Cruce sfântă, părăsită / Lângă-o margine de drum, / Acoperişul ţi se strică / Printre creştinii de acum. […] Oamenii nu-şi mai ridică / Pălăria-n dreptul tău, / Să se-nchine şi să zică: / Doamne, scapă-ne de rău!”
Să ascultăm sfatul Sf. Ciril al Ierusalimului: “Să nu ne ruşinăm a-l mărturisi pe Cel Răstignit. Să ne însemnăm cu încredere făcând cu degetul cruce pe frunte în toate: când mâncăm pâine şi bem din pahar, când intrăm şi ieşim, înainte de a ne culca, când dormim şi ne sculăm, când mergem pe drum şi când ne odihnim” (Cateheze, 13). Să nu ne fie ruşine de acest gest; să nu îl facem cu viteza supersonicului. Să îl facem de fiecare dată meditând la ceea ce mărturisim prin semnul crucii. Şi dincolo de gestul de a ne face cruce, ori de crucile purtate ca vestimentaţie, să ne preţuim fiecare propria cruce, şi să spunem împreună cu Sf. Paul: “Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în crucea Domnului nostru Isus Cristos, prin care lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume.”
Bibliografie:
Bichir Florian şi Codrescu Răzvan, “Crucea: forme şi semnificaţii”, Lumea credinţei 9/2004
Enciclopedia Catolică, “Archaeology of the Cross and Crucifix” şi “Sign of Cross”
Pr. Ene Branişte, “Liturgica generală”
Pr. Claudiu Dumea, “Simboluri liturgice”
Pr. Constantin Galeriu, “Învăţătura creştină despre Sfânta Cruce şi cinstirea ei”
Pr. Gheorghe Neamţiu, “Predici la duminici şi sărbători”
Pr. William Saunders, “The Eastern Cross” şi “The Sign of Cross”
