Căutare

Cautare:

Categorii

Arhiva

La cules de maci…

gdlDe fiecare dată, Rusaliile aveau o semnificaţie aparte pentru mine, deoarece ieşeam din canoanele şi plictisul pe care ţi-l dă, la acea vârstă, o slujbă ortodoxă obişnuită, de duminică, ieșind, de data asta, în ţarină, în necunoscutul fascinant din punctul de vedere al unui băieţel de câţiva anişori, de la ţară.
Îmi amintesc cu nostalgie că eram de vreo patru-cinci ani, şi bunica Iuliana îmi amintea că după slujba din biserica din mijlocul satului vom merge în ţarină, Pă Ruptură, şi să fiu atent să nu-mi murdăresc hainele şi mai ales să nu mă îndepărtez de tatăl meu, Aurel, ca să nu mă pierd.
Duminica dimineaţa de Duminica Cincizecimii, când prăznuim minunea Pogorârii Duhului Sfânt peste Apostolii Domnului şi, de asemenea, ziua Întemeierii Bisericii creştine în lume, mă trezeam mai devreme ca de obicei, luam micul dejun conştiincios, ca să nu-i supăr pe părinţi că „n-am mâncat tot, ca să cresc mare”, şi mă îmbrăcam cu hainele cele mai frumoase, pentru biserică.
Aveam costum şi cravată cu plastic, ceea ce însemna că sunt fiu de „bocotan”. Această poziţie mai era dată şi de partea de sat în care locuiai, unde aveai casa părintească: în centru, la drumul principal, sau pe margini. Era un adevărat ritual, bunica mă îmbrăca, mama mă supraveghea cu ochii de la distanţă, iar tata, Aurel, sau bunicul Laurenţiu dădeau nota, dădeau OK-ul, cum ar zice facebook-iştii în ziua de azi. Apoi „pândeam” printre brăţările gardului când venea de pe Ţuicani bădica Ianoş, unul dintre cantorii bisericii, ca să plec, să pot fi prezent încă de la începutul slujbei la această mare sărbătoare. Bădica Ianoş era un bărbat în vârstă, bine legat, cu o burtă proeminentă şi cânta pe nas. Iubea foarte mult copiii. Oricum, în ziua de azi îmi lipsesc enorm cântările dumnealui închinate Domnului. Biserica era împodobită cu veșminte albe, iar pe jos era plin de frunze de tei şi nuc, care dădeau o mireasmă aparte locului în care Îl întâlneam pe Dumnezeu.
Punctul culminant al zilei era anunţul preotului Nicolae Leşe că vom merge în ţarină pentru sfinţirea apei, pentru ca apoi să fie stropite „sămănăturile” câmpului. Era ales un câmp cu grâu, plin de maci, flori care pe mine mă făceau să uit de sfatul bunicii şi să mă îndepărtez de alaiul de acolo şi să culeg un buchet mare de maci. La întoarcere, tata mă strângea tare de mânuţă şi îmi dădea de înţeles că nu am fost destul de cuminte. Mă contraria faptul că mai târziu, acasă, mă săruta şi mă lăuda cât de cuminte am fost și cât sunt de frumos!
Din lan, se luau spice de grâu, din care fetele împleteau cununi care se puneau la răstignirile din capătul uliţelor sau de la biserică.
Astăzi, maturi fiind, noi mărturisim cu tărie despre Sfântul Duh, în Simbolul Credinței, că este „Domnul de-viaţă-Făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cela ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi mărit, Care a grăit prin prooroci”. El este veşnic. Deci, este „fără început şi fără sfârşit, deofiinţă cu Tatăl şi cu Fiul”. El are în Sine toate atributele Dumnezeirii şi este prezent şi activ în toate lucrările îndreptate spre lume ale Sfintei Treimi.

Lasati un raspuns