SINUCIDEREA – drumul fără speranţă către Valea Plângerii
“Fără Hristos, totul este întuneric şi nebunie”:
„ Iată Eu astăzi ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binele şi răul [….] Ca martori înaintea voastră iau astăzi cerul şi pământul: viaţă şi moarte. Ţi-am pus Eu astăzi înainte, şi binecuvântare şi blestem. Alege viaţa ca să trăieşti tu şi urmaşii tăi. ” (Deut. XXX, 15,19)
Mintea şi inima omenească sunt universuri tainice în care se ascund posibilităţi şi puteri nebănuite. Uneori, datorită poverilor vieţii, în ele se declanşează mişcări uriaşe ale unor forţe iraţionale, care-l fac pe om capabil de fapte necugetate ale căror urmări nu mai pot fi reparate.De-a lungul timpului actele de sinucidere au şocat fie prin brutalitatea cu care au fost comise, fie prin cauzele, uneori absurde, ce le-au determinat. Niciodata omenirea nu a putut înţelege pe deplin actele de sinucidere, arătând în mod aproape constant dezaprobare, dispreţ, teamă, milă sau indiferenţă faţă de acestea.
Unii oameni văd în actul sinuciderii unica şansă de a scăpa angoasa vieţii în care suntem prinşi cu toţii şi de care, cred ei, ne poate elibera doar moartea, văzută ca trecere într-o stare asemănătoare celei de nefiinţă. Pentru aceştia viaţa nu este decât un lung şir de suferinţă şi dezamăgiri, iar moartea pare singurul refugiu
Sinuciderea este o problemă socială gravă la nivel mondial, ea reprezentând o cauză importantă de mortalitate generală.
În România post-decembristă, flagelul suicidului a cuprins cu o repeziciune de neînchipuit poporul nostru creştin-ortodox. Din nefericire pentru viitorul neamului nostru, în ultima vreme, cazurile de suprimare a propriei vieţi s-au înregistrat cu precădere în rândurile copiilor şi tinerilor.
Sinuciderea adolescenţilor este un fenomen în creştere, un fenomen tragic, şi constituie a doua cauză a mortalităţii tinerilor cu vârste cuprinse între 15 şi 19 ani, ţinând cont numai de sinuciderile declarate oficial. Suicidul în rândul adolescenţilor denotă prezenţa unei nelinişti profunde, este un strigăt de suferinţă, de disperare şi de ajutor. Dificultatea de a face faţă dezamăgirilor, conflictelor, golului interior, spiritual, lipsei de idealuri şi de planuri în viaţă, îi determină pe unii tineri să perceapă viaţa ca insuportabilă.
Lipsa de comunicare, gândul că nimeni nu-l înţelege, eşecurile îl izolează pe tânăr şi mai mult de societate şi realitate. Instinctul agresiv creşte, iar instinctul de moarte ajunge şi el la o dezvoltare maximă. Aici intervine momentul în care decade moral, în care vrea ca totul să se termine. Toate aceste persoane sunt coplesite de disperare. Şi pentru că nu întrevăd altă soluţie, suicidul devine soluţia pentru toată suferinţa lor.
Factorii care determină tentativa de sinucidere în rîndul adolescenţilor sînt: depresia, impulsivitatea, furia, supărarea, frustrările, anxietăţile, consumul de alcool şi drogurile.
Iată câteva statistici tragice:
la nivel mondial, se sinucid cca 500.000 de persoane pe an;
aproximativ 5.000 de persoane se sinucid în fiecare zi;
peste 800 de tentative de sinucidere la copii în fiecare an;
în anul 2005 s-au sinucis 2913, iar în anul 2006 şi-au luat viaţa 3187 de români;
numărul deceselor prin suicid este de patru ori mai mare în cazul bărbaţilor decât în cel al femeilor;
cei mai mulţi sinucigasi sunt bărbaţi, cu vârste cuprinse între 41 şi 50 de ani;
sinuciderea constituie a treia cauză a mortalităţii ( prima fiind accidentele rutiere );
în Capitală, în anul 2006, s-au înregistrat 256 de sinucideri;
în Franţa sunt aproximativ 12.000 de sinucideri pe an, adica mai mult de o sinucidere pe oră!!;
din punctul de vedere al statutului social, nu există nici o clasă care să fie absolvită de fenomen : îşi pun capăt zilelor şi săracii, şi bogatii;
conform specialiştilor, anul 2007 ar putea fi un an record la sinucideri în ţara noastră.( Surse: IML, Ziarul ZIUA,Nr. 3957 din 16 iunie 2007, Psychology Study Group )
Noi, creştinii, ştim că viaţa este darul cel mai de preţ pe care Dumnezeu, Stăpânul universului l-a făcut omului din cea mai profundă iubire, pentru ca acesta să se poată bucura deplin şi să atingă fericirea supremă a veşniciei. A respinge acest dar, care ni s-a făcut cu dragoste spre binele nostru, este cea mai mare umilinţă la care îl supunem pe dăruitor şi semnul supremei răutăţi. A prefera moartea şi consecinţele sale în locul vieţii şi a bucuriilor sale, chiar dacă acestea vin uneori cu greu, este nu numai o imensă nesăbuinţă din partea unui om cu judecată, dar şi trăsătura profundă a nefericirii şi a eşecului.
Lăsând la o parte cazurile, extrem de numeroase ce-i drept, de sinucideri datorate unor cauze de natură psihică, Biserica Ortodoxă consideră sinuciderea un păcat capital şi nu-i admite nici o justificare. Nimeni nu are dreptul de a-şi curma viaţa pentru că Însuşi Dumnezeu, Izvorul vieţii, o interzice. Credinciosul trebuie să accepte această poruncă dumnezeiască in mod definitiv şi, totodată, să i se supună.
Sinuciderea este condamnată şi de conştiinţa umană comună. Ea poate fi definită ca acţiunea de suprimare a propriei vieţi pentru eliberarea de o nenorocire pe care nu ai curajul sau puterea să o suporţi. Acest act este blamabil deoarece încalcă porunca divină : să nu ucizi! Dacă Dumnezeu ne dă viaţă, El este singurul îndreptăţit să ne-o ia.
Astfel, în Sfânta Scriptură a Vechiului Testament citim că siniciderea nu a fost niciodată îngăduită (a se vedea Judecători IX, 54 – 57 – sinuciderea lui Abimelec; I Regi XXXI, 4- 6 – sinuciderea lui Saul; 2 Samuel XVII,23 – sinuciderea lui Ahitofel; I Regi XVI, 18 – sinuciderea lui Zimri; Matei XXVII, 5 şi Fapte I, 18 – sinuciderea lui Iuda ).
În Noul Testament citim despre suicidul lui Iuda, survenit în urma vânzării Fiului lui Dumnezeu şi deznădejdii în care a căzut. La Sfinţii Părinţi ai Bisericii aflăm aceeaşi învăţătură conform căreia păcatul sinuciderii este de neiertat. In literatura patristică, sinuciderea este înfăţişată ca păcat mai mare decât omorul, iar Biserica nu săvârşeşte sinucigaşilor slujba înmormântării, cu excepţia cazurilor de bolnavi psihici.
Pentru un ortodox sinuciderea este, evident, un mare păcat, cel mai mare şi mai grav din câte pot exista, căci dacă în cazul celorlalte păcate există întotdeauna posibilitatea întoarcerii şi a refacerii vieţii, datorită milei lui Dumnezeu şi a capacităţii omului de schimbare, în cazul sinuciderii această posibilitate nu mai există. Gravitatea acestui păcat constă tocmai în faptul că sinucigaşul renunţă de bunăvoie tocmai la şansa pocăinţei şi, spre nefericirea lui, la iubirea lui Dumnezeu care stă la baza existenţei. Suicidul este, dacă se poate spune aşa, apogeul disperării, punctul maxim în care putem ajunge să săvârsim un păcat împotriva” templului Duhului Sfânt „, atentând la darul sacru al vieţii. Aşa cum nu ne-am ales momentul naşterii, în mod firesc, nu avem dreptul de a dispune de un moment anume al sfârşitului nostru. Dumnezeu cunoaşte ceea ce noi nu putem vedea, El singur ştie ce e mai bine pentru a ajunge la desăvârşire, scopul pe care nu ar trebui să-l pierdem din vedere.
Sinucigaşul prin actul său nefericit i se substituie lui Dumnezeu şi se crede el stăpânul vieţii şi al morţii. Acesta este păcatul împotriva Duhului Sfânt despre care Hristos a spus că nu se va ierta nici în veacul acesta nici în cel viitor (Matei XII, 32), tocmai pentru faptul că nu mai există pocăinţă, producând revoltă împotriva lui Dumnezeu. De aceea moartea sinucigaşilor este cea mai tristă dintre toate morţile posibile. Este un drum fără speranţă către Valea Plângerii….
Din punct de vedere creştin, sinuciderea nu este doar consecinţa unei stări de nefericire datorată unor suferinţe profunde, ci şi consecinta unei extrem de apăsătoare stări de păcătoşenie. Iar păcatul perverteşte, degradează cunoaşterea. Regretatul Părinte Galeriu spunea: “Când faci abstracţie de Dumnezeu nu ai altă alternativă decât neantul”. Iar sfântul Nicolae Velimirovici zice: “Fără Hristos, totul este întuneric şi nebunie”. Când nu-L căutăm pe Dumnezeu ne simţim dezrădăcinaţi, uscaţi, trişti şi goi. O lume care se depărtează din ce în ce mai mult de Dumnezeu, o lume care nu se raportează la Hristos este în agonie, în suferinţă, în boală, în pragul sinuciderii şi în umbra morţii.
Ca faptă a deznădejdii, sinuciderea dovedeşte şi necredinţă. Punându-şi capăt vietii, omul neagă întreaga existenţă, refuză realitatea, îi neagă lui Dumnezeu însuşirea de Domn, manifestă necredinţă faţă de iubirea Lui şi purtarea Lui de grija. Într-un cuvânt, neagă totul. Disperarea vine din înstrăinarea de Dumnezeu. Pentru că dacă duci o viaţă în Hristos nu poţi ajunge să te sinucizi. Nu poţi ajunge la deprimare. Sau, dacă ai gânduri de deprimare, te lupţi cu ele. Te aştepţi să vină gânduri de deprimare, dar nu ţi-e teamă de ele. Adică ştii că vor veni, crezi că Hristos te va ajuta să le depăşeşti. Dar unii oameni ajung la sinucidere mai ales din cauza necredinţei, a mândriei, a deznădejdii, a fricii, a răzbunării şi a lipsei unui duhovnic bun.
Spre deosebire de disperarea sinucigaşului, starea creştinului aflat în suferinţă este plină de bucurie, speranţă, evlavie şi lacrimi de iubire. Cărţile liturgice ale Bisericii sunt pline de asemenea experiente şi exprimări. Ele amintesc, de asemenea, cuvântul lui Hristos către Sfântul Siluan Athonitul: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”. Este aceeaşi trăire, cu o expresie diferită însă.
Creştinul adevărat crede că Dumnezeu îi poartă de grijă şi că nu îngăduie să fie ispitit „mai mult decât poate”. Nu doar ca îl poate izbăvi din orice rău venit asupra sa, dar îl poate şi ajuta să îl înfrunte pe acesta pentru folosul său real şi veşnic.
Indiferent însă cât de multe cunoştinţe am avea în psihologie, medicină, sociologie sau teologie, realitatea este crudă : din ce în ce mai mulţi oameni se sinucid. Dincolo de toate explicaţiile pertinente, dincolo de cauze, motive, statistici sau analize, o tăcere adâncă şi o tristeţe dureroasă se aşterne în înimile noastre când auzim, din ce în ce mai des, de sinucideri. Încă o persoană care nu şi-a găsit sensul, încă un om care a încetat să lupte, încă un semen înfrânt pe drumul vieţii… Oricât am încerca să înţelegem suferinţa acestor oameni poate că nu vom putea să o facem niciodată pe deplin.
Cu toate acestea, sinuciderea este o tragedie ce ne implică pe fiecare dintre noi ca mădulare ale unui singur Trup: Biserica lui Hristos. Este important de ştiut că nu este niciodată prea târziu să intervenim. Şi putem să o facem. Putem să ne rugăm pentru ei, putem să îi ascultăm, putem să le spunem că atunci când pare că nu-ţi mai rămâne nicio speranţă, atunci când nu-ţi mai rămâne nimic, nicio urmă de iubire, niciun lucru de care să te agăţi, nicio rază de lumină, atunci când cauţi cu disperare un semn în care să crezi şi nu reuşeşti să-l găseşti, trebuie să ştii că nu e totul pierdut, trebuie să ştii că totuşi mai există o şansă : HRISTOS! Şi, aşa cum frumos spune părintele Arsenie Papacioc : „ Nici o nenorocire nu înseamnă ceva şi nimic nu este pierdut atâta timp cât credinţa rămâne în picioare, cât capul se ridică din nou şi sufletul nu abdică. Dumnezeu să trăiască în tine şi când eşti un păcătos, adică să nu te laşi pierdut de Dumnezeu.”
Sinuciderea este deci şi drama noastră, nu doar a lor. Şi cu siguranţă că ţine nu numai de Dumnezeu ci şi de noi toţi să schimbăm situaţia, să schimbăm lumea, şi nu o putem face altfel decât schimbându-ne mai întâi pe noi înşine şi apoi poate că vom putea să-i schimbăm şi pe ceilalţi. În orice caz, este momentul să încercăm fiecare să fim mai apropiaţi de semenii noştri, este timpul să ieşim din universul nostru îngust şi egoist, care ne înstrăinează de cei de lângă noi şi pe ei de noi. Destinul lor depinde de noi şi al nostru de ei, iar al lumii de noi toţi…..