Căutare

Cautare:

Categorii

Arhiva

Paul Evdokimov şi evanghelia explozivă a iubirii

paul-evdokimov-180Autorul „primei epistole ioaneice” ne spune că Dumnezeu este iubire (I Ioan 4, 8), schiţând cea mai profundă definiţie, dacă se poate numi aşa, a lui Dumnezeu Cel Unul în fiinţă şi întreit în persoane. Iubirea e ceea ce exprimă, mai mult decât orice, modul de a fi şi de a lucra al Sfintei Treimi. În cele ce urmează, ne propunem să evidenţiem personalitatea unui teolog de referinţă: Paul Evdokimov, de la a cărui dispariţie pământească se împlinesc patruzeci de ani. Întreaga viaţă a lui Paul Evdokimov este o solidă edificare spirituală şi, pentru a-i înţelege mai bine opera, se impune o minimă jalonare a vieţii lui.
Pavel/Paul Nicolaevici Evdokimov s-a născut la 2 august 1900 la Sankt Petersburg, oraşul cel mai europenizat din Rusia. Tatăl său aparţinea nobilimii militare, iar mama aparţinea vechii aristocraţii. În 1907, colonelul Evdokimov a fost asasinat de un soldat terorist. Această dramă l-a marcat profund pe copilul Paul, care va creşte sub influenţa mamei. Ea îl va iniţia în viaţa interiorizată şi-i va stimula înclinaţiile teologice. Sensibilitatea şi bunătatea lui fără limite îşi au aceeaşi origine. După obiceiul vremii, ca fiu de ofiţer, va face şi Paul şcoala militară. Începutul revoluţiei îl găseşte la Kiev, unde începuse studii de teologie, dar pe care le întrerupe după câteva luni, fiind înrolat în Armata albă. Participă aproape doi ani la luptele de cavalerie împotriva bolşevicilor, dar înfrângerea îl va sili să ia drumul exilului. Pleacă mai întâi la Constantinopol/Istanbul, unde lucrează ca şofer de taxi, apoi într-un restaurant. În 1923, vine la Paris unde se refugiase toată „intelighenţia” rusă exilată. Îşi trece, cu brio, la Sorbona, licenţa în filozofie, lucrând în acelaşi timp, noaptea, la Citroën, sau spălând vagoanele prin gări. În 1928 îşi ia licenţa în teologie la Institutul Saint-Serge, nou înfiinţat la Paris, prin iniţiativa unei pleiade de teologi şi gânditori ruşi, în frunte cu preotul Serghei Bulgakov. În 1927 se căsătoreşte cu Nataşa Brunel şi are doi copii: Nina, în 1928 şi Michel, în 1930. În timpul ocupaţiei, familia se va refugia la Valence.

În această perioadă, Paul Evdokimov îşi susţine teza de doctorat la Facultatea de litere Aix-en-Provence, cu tema „Dostoievski şi problema răului”. În 1945 îi moare soţia. Paul Evdokimov se angajează total în slujirea aproapelui, făcând parte din mişcarea franceză de Rezistenţă la ocupaţia nazistă. Conduce diferite societăţi de într-ajutorare pentru exilaţi sau pentru săraci, până în 1962. Participă de la început la lucrările Consiliului Ecumenic al Bisericilor şi face parte din Comitetul de studii de la Bossey, unde şi predă, ca profesor la Institutul Saint-Serge. În 1954 se recăsătoreşte cu Tomoko Sakaï, fiica unui diplomat japonez căsătorit cu o englezoaică. Tomoko Evdokimov l-a îndemnat şi l-a ajutat prin devotamentul ei să dea la iveală imensa operă teologică pe care o păstra în suflet. Titlurile se succed cu repeziciune: Femeia şi mântuirea lumii, Ortodoxia, Vârstele vieţii spirituale, Arta icoanei – teologia frumuseţii, Gogol şi Dostoievski, Cristos în gândirea rusă, Sfânta Taină a iubirii, Iubirea nebună a lui Dumnezeu etc. În 1967 este invitat să predea la Institutul Superior de Studii Ecumenice din Paris. Viaţa zbuciumată încă din copilărie, inima deschisă spre a contempla iubirea lui Dumnezeu şi pentru om au făcut ca anii lui să se oprească la limita de jos amintită de psalmist: moare la 70 de ani, lăsând în urmă o operă dintre cele mai luminoase cu putinţă. Cei care l-au cunoscut mărturisesc că era de o bunătate rar întâlnită şi de o prietenie universală.

În continuare dorim să prezentăm câteva lucrări ale eruditului teolog, traduse şi în româneşte: Vârstele vieţii spirituale, Prezenţa Duhului Sfânt în Tradiţia Ortodoxă şi Iubirea nebună a lui Dumnezeu.
Prima dintre aceste lucrări, fundamentale în însăşi esenţa lor, Vârstele vieţii spirituale, este un dialog cu omul contemporan. Nu se adresează specialiştilor în teologie, nici exclusiv celor care cred. Nu este întotdeauna uşor pentru cititor, credincios sau nu, să fie de acord cu Evdokimov. Ceea ce este însă cert este că i se propune un dialog sincer. Înţelege că interlocutorul lui e deschis spre toate realităţile lumii contemporane, către filozofie, psihologie, artă; este adânc cunoscător al tuturor domeniilor. „Deasupra vacarmului din lume, dacă ştim să ascultăm, Sensul lucrurilor ne pune întrebări. Mai mult ca oricând, existenţa umană comportă exigenţa unei limpezimi de neocolit, pune unica întrebare serioasă care s-ar adresa oricărui om. Dincolo de toată literatura catehetică sau de propagandă, la nivelul conştiinţei dezbrăcate de orice prejudecată, omul credincios al veacului XX este invitat să spună ce este Dumnezeu, iar omul ateu, cel care neagă, să precizeze care este obiectul negaţiei sale” (Vârstele vieţii spirituale, traducere Ion Buga şi Anca Manolescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 9).
Totodată, se observă uşor că poartă în cuvântul său un vast tezaur biblic şi patristic, precum şi o experienţă personală convingătoare. Un ocean de cunoştinţe din toate domeniile şi din toate timpurile se filtrează printr-o trăire şi viziune personală: „Din veşnicie, Dumnezeu nu se gândeşte decât la mântuirea omului şi omul trebuie să lase această grijă în seama lui Dumnezeu, să o uite chiar, nu să-şi caute de ea mai întâi de toate; omul trebuie să se gândească la salvarea iubirii divine, căci Dumnezeu a iubit primul, nu ştim de ce. Atitudinea lui Dumnezeu se luminează dacă înţelegem miezul cel mai tainic al iubirii: orice iubire este întotdeauna reciprocă. Iubirea nu este posibilă decât pentru că este minune, pentru că zămisleşte îndată reciprocitatea, chiar dacă cea din urmă este conştientizată, se refuză ori se perverteşte. Iată de ce orice mare iubire este întotdeauna crucificată. Ea zămisleşte un dar identic cu propria-i măreţie, un dar împărătesc, fiindcă e lipsit de constrângere. În aşteptarea unui fiat de o egală imensitate, iubirea nu poate decât să sufere şi să fie ofrandă pură până la moarte, până la pogorârea în infern” (ibid., p. 48).
Vârstele vieţii spirituale constituie una din roadele cele mai bune pe care le-a dat până acum gândirea teologică ortodoxă în strădania ei de a crea ceea ce se poate numi „sinteza neopatristică”, sinteză care a început să se contureze în urma întâlnirii marilor gânditori şi teologi ortodocşi din exil (Berdiaev, Bulgakov, Lossky, Afanasiev, Florovsky etc.) cu spiritul occidental, cu realitatea civilizaţiei apusene, în spaţiul Apusului. Volumul poartă un mesaj cu bătaie universală; e un mesaj care inaugurează dialogul oamenilor liberi şi maturi, ortodocşi şi neortodocşi, credincioşi sau necredincioşi, dar sinceri şi sensibili la cele mai adânci probleme ale existenţei. Marea tragedie a zilelor noastre nu este nici suferinţa, nici sărăcia, nici frica, ci sentimentul unei uriaşe absenţe. Oamenii şi mai ales tinerii caută „ceva”, descinzând adesea în ţinuturi primejdioase. Paul Evdokimov este un nou „glas al celui ce strigă în pustia” secolului XX şi cheamă spre „lumina cea adevărată” a orthodoxiei patristice, spre izvoarele limpezi ale spiritualităţii răsăritene plină de prezenţă vie, de Duh purtător de viaţă, plin de Treime: „Faţa Tatălui ia înfăţişarea Fiului şi crucea lui ne umbreşte dinlăuntru. Propria noastră cruce se profilează net şi nu mai există întoarcere posibilă la credinţa simplă, copilăroasă de odinioară. Disonanţele dureroase sfâşie sufletul, căici el are viziunea limpede a răului şi a păcatului; tensiune extremă între două stări care se exclud reciproc. Experienţa brutală a căderilor şi a neputinţelor poate arunca pe marginea deznădejdii. […] Omul nu este niciodată ispitit peste puterile sale. Dumnezeu ne pândeşte în această clipă decisivă. El aşteaptă de la credinţa noastră un act viril, deplina şi conştienta acceptare a destinului propriu; ne cere să ni-l asumăm în mod liber” (ibid., p. 70).
Calitatea excepţională a lui Evdokimov este perceptibilă şi în orizontul ecumenic. În acest sens, fundamentală rămâne o altă lucrare a sa, Prezenţa Duhului Sfânt în tradiţia ortodoxă. Lucrarea sintetizează o parte din prelegerile sale de la Paris. Aici, cu spirit conciliant, dar statornic în doctrina ortodoxă, Paul Evdokimov propune o anumită variantă în vederea reconcilierii doctrinare: „În această lumină (a tradiţiei comune – n. n.) putem înţelege adevărata atitudine ecumenică: nu ne situăm unii împotriva celorlalţi, ci alături de ceilalţi şi în faţa Tainei lui Dumnezeu pe care n-o putem închide niciodată într-o singură formulă. Diferenţa Tradiţiilor locale, mai mare încă în primele secole decât astăzi, nu împiedică Biserica să fie Una. La un moment dat, chiar dorinţa de a fi una s-a denaturat şi, din nefericire, diferitele opinii teologice au întărit dificultăţile de ordin dogmatic. Se pare că sarcina actuală a teologilor constă în primul rând în a purcede la «dedogmatizarea» sau «transdogmatizarea» punctelor litigioase, lăsând un loc larg comentariilor teologice. Caracterul transcendent al Tainei lui Dumnezeu justifică «abordările» nuanţate, care urmează geniul propriu al comunităţilor ecleziastice. Chiar în Noul Testament se regăsesc optici multiple ale martorilor acreditării în sânul aceleiaşi credinţe, optici care condiţionează teologiile şi chiar spiritualităţile pe care le putem numi, de exemplu, ioaneică, petrină, paulină. Aici pluralismul teologic este posibil” (Prezenţa Duhului Sfânt în tradiţia ortodoxă, trad. Vasile Răducă, Editura Anastasia, Bucureşti, 1995, pp. 27-28).
În ce priveşte spinoasa chestiune a lui Filioque Paul Evdokimov notează: „O analiză atentă a gândirii patristice înaintea secolului al IX-lea arată că niciodată nu s-a pus problema purcederii Sfântului Duh ca atare. Purcederea, deosebită de naştere, fiind considerată ca o taină inefabilă, este doar semnalată, fără nici o explicaţie, care de altfel nu ar fi fost posibilă. A considera naşterea şi purcederea ca duae processiones este o abstracţie arbitrară, căci ele nu pot fi în niciun fel «conumerate» ca fiind două, natura purcederii nu are analogie şi rămâne deschisă unei linişti apofatice” (ibid., p. 88). În concluzie: „Formula orientală, Per Filium, împreună cu formula crezului lăudat şi slăvit cu Tatăl şi cu Fiul, aşează purcederea Duhului în lumina participării Fiului şi deci subliniază caracterul profund trinitar al Persoanelor divine. Formula ek monoû toû Patros şi opusul său, Filioque, sunt amândouă unilaterale şi nu recunosc caracterul treimic al relaţiilor. […] Sensul acestor două formule este în afirmaţia că fiecare Persoană trebuie contemplată simultan în relaţia Sa cu Celelalte Două. Astfel, Fiul în naşterea Sa primeşte din Tatăl pe Duhul Sfânt şi deci în Fiinţa Sa este etern inseparabil de Duhul Sfânt; El este născut Ex Patre Spirituque. De asemenea, Duhul Sfânt purcede din Tatăl şi Se odihneşte în Fiul, ceea ce corespunde lui per Filium şi lui ex Patre Filioque. Găsim astfel que, per sau dia oriunde se abordează relaţia interipostatică, întotdeauna treimică. Tatăl naşte pe Fiul cu participarea Sfântului Duh şi Îl purcede pe Duhul cu participarea Fiului şi chiar nenaşterea Sa comportă participarea Fiului şi a Duhului Sfânt, care mărturisesc despre aceasta, prin faptul că vin din El, ca din Izvorul lor unic” (ibid. pp. 89-90).
Finalul acestui adevărat tratat de pneumatologie este fascinant, mai ales pentru faptul că se referă la unitatea Bisericilor: „În ziua Cincizecimii, Biserica se naşte şi se arată în predica apostolică, urmată de prima Euharistie, celebrată de Sfântul Petru. Din Euharistie decurge şi se instituie taina Preoţiei, ea însăşi condiţie a constituirii Bisericii, Episcopul fiind înainte de toate martor al autenticităţii Cinei Domnului şi cel care o prezidează. El îi integrează pe toţi credincioşii în Trupul Domnului, îi constituie pe toţi în Biserică – sinaxa nemuritorilor, şi rosteşte epicleza în numele tuturor. Pentru tradiţia răsăriteană tocmai această putere a Euharistiei, exercitată pentru prima dată de Sfântul Petru, este cea care constituie piatra pe care Biserica se zideşte şi care se transmite în puterea fiecărui episcop, fiecare Scaun episcopal fiind cathedra Petri unde fiecare episcop şi toţi episcopii stau împreună. […] Conform acestei imagini conducătoare, după Sfântul Ignatie de Antiohia, în comuniunea Bisericilor perfect egale, în funcţie de plenitudinea Euharistiei episcopale, unde fiecare este Biserica lui Dumnezeu, una dintre aceste Biserici conduce în dragoste. Este harisma proprie a autorităţii de onoare al cărei scop este de a asigura unitatea tuturor Bisericilor, harismă a dragostei după chipul paternităţii cereşti. Înainte de separare Biserica Romei se bucura de această harismă şi Papa era imaginea Tatălui după chipul Tatălui ceresc şi, datorită acestui fapt, lipsit de putere jurisdicţională asupra celorlalţi. Aceasta este credinţa Bisericii Ortodoxe, credinţa Sfinţilor Părinţi. În lumina sa, scopul căutat de ecumenism ar fi acordul de credinţă al celor trei Biserici (catolică, ortodoxă şi protestantă) a căror unitate şi desăvârşită egalitate ar reflecta, ca într-o oglindă, taina Celor Trei Persoane divine. Duhul Sfânt, Duhul comuniunii, va dărui bucuria Sa în cele trei Biserici, ele se vor regăsi şi, din fiecare Biserică, Duhul se va dărui celorlalte” (ibid. pp. 130-131).

Ultima lucrare pe care o prezentăm, intitulată Iubirea nebună a lui Dumnezeu, poartă amprenta întregii vieţi a marelui teolog şi se bazează pe ideea iubirii nesfârşite, iubire care este însăşi viaţa intra-trinitară. Pentru Evdokimov, Evanghelia nu mai este inventarul soporific al unor obligaţii „pioase”: ea devine „explozivă”. Nu avem în faţă vreo lectură ilicită, cu o fantezie abuzivă sau cu o inovaţie scoasă din haosul impietăţii, ci cu un punct de vedere perfect ortodox, validat – sub cauţiunea Sfântului Duh – de cei mai de seamă Părinţi ai Bisericii: „Omul cel nou este, de asemenea, cel pe care credinţa îl eliberează de «marea spaimă a secolului al XX-lea»: teama de bombe, teama de cancer, frica de moarte. E un om a cărui credinţă este mereu un mod de a iubi lumea şi de a-L urma pe Domnul până la pogorârea Lui la iad. Dumnezeu lasă de o parte logica lui proprie, căreia îi adaugă – fără a contraria Dreptatea – o dimensiune nouă, iar noi trebuie să păstrăm intact secretul ultim al condescendenţei Sale. A fi alt om înseamnă a-L anunţa toată viaţa pe Cel ce vine, aflându-se deja în sinea vestitorului Său. Înseamnă să fii, aşa cum spune Sfântul Grigore de Nyssa, plin de «beţia sobră» care te îndeamnă să spui oricărui trecător «Vino şi bea». Omul înnoit este cel care cântă împreună cu Sfântul Ioan Scărarul: «Dragostea Ta mi-a rănit sufletul, iar inima mea e pârjolită de flăcări; merg înainte slăvindu- Te…» Creştinismul – religie a noutăţii absolute – este exploziv. În Împărăţia Cezarului ni se cere să găsim Împărăţia lui Dumnezeu, iar Evanghelia vorbeşte despre violenţa celor care iau cu asalt cerurile” (Iubirea nebună a lui Dumnezeu, trad. Teodor Baconsky, Editura Anastasia, Bucureşti, 2009, p. 70).
Paul Evdokimov redeschide, şi în cadrul acestei lucrări, dosarul, străvechi, al conflictului dintre harisme şi lege, dintre vocaţia profetică şi cea sacerdotală. Cităm câteva fraze esenţiale în această privinţă: „Sfântul Chiril al Alexandriei a înlocuit dialectica greacă: «Stăpân/sclav» prin dialectica Evangheliei: «Tată/fiu». Or, într-o anchetă asupra Problemelor misionare de astăzi, F. Boulard citează mărturisirea unui preot: «Creştinii mei… îl consideră pe Dumnezeu ca pe un Dumnezeu îndepărtat, căruia trebuie să I te supui în măsura posibilităţilor, nu atât din dragoste pentru El, cât din teama de a nu ajunge în iad. Dumnezeu nu este Tatăl… Nu, Dumnezeu este Cel care a dat 10 porunci negative: Să nu faci. Concluzia: Dumnezeu este Cel care te împiedică să fii fericit». Într-o altă anchetă, publicată de Réalités, un inginer spune: «Dumnezeu este trist, El reprezintă tot ceea ce nu avem dreptul să facem. El şade în acele locuri întunecate unde ard lumânări, unde vezi femei ponosite şi auzi interdicţiile iezuiţilor…»” (p. 18). Concluzia lui Evdokimov: „Ideea total falsă pe care creştinătatea însăşi şi-a făcut-o despre Dumnezeu a accentuat puternic revolta celor din afara Bisericii. Imaginea lui Dumnezeu s-a identificat cu imaginea regelui pământean şi cu atributele ei: demnitate, majestate, putere. În Evul Mediu, popoarele au fost adesea convertite în masă, ca nişte comunităţi politice chemate la ordinul suveranilor sub ascuţişul sabiei. […] Misterul iubirii lui Dumnezeu pe care Reforma îl descifrează în Biblie şi la Sfinţii Părinţi –    s-a transformat, din păcate, în teribila doctrină a dublei predestinări. Iar dacă astăzi se caută corectarea acesteia – vorbindu-se despre mântuirea tuturor, în ideea că Dumnezeu Însuşi este singurul vinovat – atunci nu prea văd la ce ar mai putea fi omul de folos…” (ibid. pp. 18-19).
Fără a jongla periculos cu opiniile personale, Evdokimov este totuşi un incomod, un nonconformist al iluminării, un erou al libertăţii care trece dincolo de rigoarea canoanelor şi de inerţia formelor instituite. Pentru teologul veritabil Biserica nu este expansiunea unui nucleu totalitar, aşa după cum creştinul nu poate fi un element anonim, aflat la discreţia unui dictat supranatural. Misterul libertăţii este, tocmai de aceea năprasnic, asemenea harului.
Intrarea lui Paul Evdokimov în ortodoxia românească este binevenită din mai multe raţiuni. În primul rând, felul de a face teologie ne poate decomplexa de ideile unui pietism care, din păcate, a prins rădăcini adânci la noi. În al doilea rând, opera lui are virtutea de a desfiinţa falsa cezură dintre izoarele patristice ale dreptei credinţe şi întruchipările veacului nostru. În fine, ea ar putea corecta anumite exagerări etnocentrice, amintindu-ne că lumea ortodoxă nu începe şi nu se sfârşeşte la Dunăre. Recomandăm aceste lucrări tuturor celor care doresc să realizeze un excurs scripturistic şi patristic, celor care doresc să depăşească anumite bariere ideologice, care, din păcate se extind din ce în ce mai mult în ortodoxia românească.

http://oglindanet.ro/paul-evdokimov-si-evanghelia-exploziva-a-iubirii/

Lasati un raspuns