Căutare

Cautare:

Categorii

Arhiva

Falsuri la modă în lumea creștină

teme-falseCititorii ne-au semnalat câteva teze eronate, de actualitate, care se pot citi în ultimul timp pe unele site-uri creştine, sau se aud pe la biserici în dicuţiile dintre credincioşi sau, mai rar, chiar la predici. Sunt subiecte importante, cu impact politic imens, care trebuie să fie discutate din perspectivă creştină, însă fără părtinire, superficialitate sau insinuări răutăcioase pentru că afectează foarte mult interesele ţării. Să le numim „șopârlițe”.

Şopârliţa 1: Tot Occidentul e putred!

De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, şi bârna din ochiul tău nu o iei în seamă? (Matei 7:3)

Toţi avem responsabilitatea personală de a căuta adevărul. Această responsabilitate nu poate fi transferată altora. După cum noi le cerem vesticilor, pe bună dreptate, să nu se lase manipulaţi şi să nu ne pună la un loc cu delincvenţii care domină deseori imaginea falsă pe care o are România în străinătate, tot astfel, şi noi trebuie să ne ferim de judecăţi temerare. Ştim că mass media nu reflectă corect realitatea şi ne putem da singuri seama că lipsa generală de educaţie elementară, de discernământ şi de cultură (mai ales istorică şi politică) se arată şi în felul în care este prezentată şi înţeleasă lumea Vestului.

Vestul este într-adevăr în criză în acest moment şi o mare parte din viaţa sa morală este atinsă de putregai, însă criza nu se datorează absenţei resurselor spirituale în Vest, ci refuzului de a apela la ele. Miza recunoaşterii rădăcinilor creştine ale Europei nu este legată de acceptarea unor detalii de ordin istoric şi cultural, ci de alegerile zilnice ale europenilor. Aceasta nu este o problemă a Vestului, ci, în egală măsură, şi a Estului. Şi pentru noi e important ca reperul Europei să rămână înţelepciunea vie a Celor Zece Porunci şi nu intenţiile bune, moda zilei sau, şi mai rău, presiunile minorităţilor bolşevice.

Şi noi suntem din ce în ce mai mult supuşi presiunilor cu care se confruntă creştinii din Vest de câteva decenii. Trebuie să înţelegem mecanismele prin care a fost impus secularismul radical, să ne pregătim spritual şi intelectual pentru a ne putea implica în dezbateri foarte consistente legate de viaţa creştinilor în societate, ca să putem astfel evita repetarea dramelor care au avut loc în alte părţi. Noi, care am fost prigoniţi timp de zeci de ani, trebuie să înţelegem cât este de important să fim uniţi şi să îi sprijinim deschis pe cei care sunt atacaţi, nu să îi acuzăm pe toţi în bloc de toate relele secularismului  (sau chiar să declarăm satisfăcuţi că „aşa le trebuie!”).

Dacă este să privim cu atenţie, în Vest viaţa creştină dă roade: asociaţiile de caritate sunt active, persoanele fără domiciliu şi refugiaţii primesc asistenţă de la creştini, bătrânii sunt îngijiţi, copiii nu sunt abandonaţi pe stradă, marea majoritate a celor care se nasc sunt botezaţi şi numărul de avorturi este mult mai mic decât în ţările din fosta URSS, de exemplu. Încă se mai trimit cărţi şi alte ajutoare, chiar şi în România. De asemenea, numărul publicaţiilor creştine, al bibliotecilor pe teme religioase şi al teologilor de mare valoare este încă important. Locurile populare de pelerinaj, precum Santiago de Compostella, Lourdes, Fatima sau Padova sunt în continuare foarte frecventate (inclusiv de mulţi ortodocşi români). Se organizează numeroase activităţi de cercetaşi creştini, reculegeri, conferinţe, reuniuni de rugăciune etc. Cu toată ghetoizarea creştinilor vestici şi cu toată propaganda anticreştină a presei, există musulmani care devin creştini atunci când au posibilitatea să compare roadele celor două culturi.

Trebuie să fim recunoscători pentru ajutorul vesticilor: din 1990 şi până acum catolicii şi protestanţii din Vest au trimis sute de camioane de cărţi, haine şi alimente, sute de voluntari care au muncit în România, numeroase burse au fost plătite de occidentali, la care se mai adaugă şi alte manifestări creştine la care românii sunt invitaţi şi acceptă să participe şi, nu în ultimul rând, spaţiile oferite pentru celebrarea slujbelor ortodoxe pentru românii care muncesc în Vest.

Întrucât îşi amintesc porunca Domnului: „dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău”(Matei 5: 23-24.), Papa Paul al VI-lea şi Patriarhul Athenagoras cu sinodul său, de comun acord, declară că: A. Regretă cuvintele ofensatoare, reproşurile nefondate şi gesturile reprobabile care, de ambele părţi, au marcat sau însoţit evenimentele triste ale acestei perioade [a Schismei]. B. De asemenea, regretă şi şterg din amintiri şi din mijlocul Bisericii anatemele care au urmat acestor evenimente, memoria care a influenţat acţiunile de până în zilele noastre şi a împiedicat relaţii mai strânse în caritate; şi aruncă aceste anateme în uitare. C. În sfârşit, deplâng evenimentele care au precedat şi urmat aceste evenimente jignitoare care, sub influenţa unor diferiţi factori, printre care lipsa de înţelegere şi de încredere reciprocă, au dus în cele din urmă la ruptura efectivă a comuniunii ecleziastice.

Declaraţia comună a Papei Paul al VI-lea şi a Patriarhului Athenagoras,7 decembrie 1965

Poate că este necesar să amintim că Biserica are autoritatea de a pronunţa şi de a ridica anateme. În ultimele decenii, obstacolele teologice importante dintre ortodocşi şi catolici (Filioque, epicleza, existenţa Purgatoriului, primatul Papei) au fost discutate şi au rămas dificultăţi reale numai în ce priveşte primatul Papei, nu atât din punct de vedere teologic, cât administrativ şi politic. Din perspectivă teologică, s-a acceptat că există deosebiri de interpretare, dar acestea nu se referă la dogmă şi nu justifică o schismă. Anatemele dintre Biserica Catolică şi cea Ortodoxă au fost ridicate în mod valid. Chiar înainte de apropierea relativ recentă dintre Roma şi Constantinopol, ţara noastră s-a deschis cultural către Vest. Apropierea a fost benefică şi nu a pus în pericol specificul comunităţilor sau al persoanelor. Exemplele sunt nenumărate. Nu se poate contesta rolul pozitiv al şcolilor catolice care au existat în prioada interbelică în marile oraşe. Elevii au fost peste 95% ortodocşi. Nu au trecut la catolicism, dar s-au format ca intelectuali creştini europeni. Şi arta creştină a fost influenţată de Vest. Picturile bisericeşti ale lui Gheorghe Tătărăscu sau Nicolae Grigorescu, de exemplu, nu respectă întocmai canoanele, însă ar fi foarte neînţelept ca din acest motiv să fie privite ca manifestări de erezie.
Alergia la Occident nu poate fi argumentată creştineşte. Sub masca unui rigorism exterior, el ascunde, de fapt, refuzul unei apropieri personale de celălalt. E o dovadă de lipsă de iubire şi de lene în folosirea discernământului în fiecare situaţie şi cu fiecare persoană pe care o întâlnim. Nu e o mărturie de credinţă, nu sporeşte credinţa celor care îl practică şi nu contribuie la întărirea celor căldicei. Nu este specific nici ortodoxiei în general şi nici spaţiului românesc în special.

Aş dori să aduc un cuvenit tribut de recunoştinţă şi celor care, făcând parte din Biserica Ortodoxă Română şi din celelalte Biserici şi comunităţi religioase, au îndurat persecuţii şi grave limitări. Moartea i-a unit pe aceşti fraţi ai noştri de credinţă în mărturia eroică a martiriului: ei ne lasă o lecţie de neuitat de iubire faţă de Cristos şi Biserica sa.

Ioan Paul al II-lea, Bucureşti – 7 mai 1999

Unitatea creştinilor nu este opţională. Nu ni se cere doar să nu ne certăm cu alţi creştini, ni se cere frăţie. Unitate. Domnul nostru s-a rugat pentru noi „toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis”. Credibilitatea mesajului  Mântuitorului depinde de unitatea noastră. Dorinţa de Unitate este foarte mare în România şi a fost pecetluită cu sângele martirilor. În închisorile comuniste, nu religia i-a deosebit pe deţinuţi, ci doar atitudinea faţă de regimul ateu. Cine susţine altceva minte şi batjocoreşte sângele martirilor care au murit împreună pentru adevăr.

Şopârliţa 2: Suntem colonizaţi!

Iată rânduielile pe care trebuie să le păziţi: Să spună omul adevărat aproapelui său. Judecaţi şi daţi hotărâri drepte la porţile voastre. (Zaharia 8:16)

Este inacceptabil să se folosească termenul „colonizare” cu uşurinţă. Trebuie să se respecte adevărul: România nu este o colonie. Este o ţară independentă, care face parte din structurile alese liber de cetăţenii ţării şi îşi respectă onest angajamentele.

Aderarea la UE şi la NATO a fost cerută prima dată de deţinuţii politici ţărănişti şi liberali şi de tinerii care au ieşit în stradă în 1989. A fost votată şi este dorită de majoritatea românilor. Respectarea obligaţiilor în cadrul unor acorduri şi tratate nu este un act de „vasalitate”, ci de responsabilitate faţă de viitorul ţării şi de onestitate faţă de parteneri. Dacă totuşi, cineva crede că suntem vasali, trebuie să indice clar numele celui care îşi arogă rolul de suzeran, să ceară oficial ieşirea din această situaţie şi să indice o alternativă viabilă pentru securitatea şi dezvoltarea ţării. Numai iresponsabilii pot trata un subiect atât de grav prin afirmaţii ambigue sau prin văicăreli existenţiale.

În URSS s-a intrat numai sub ameninţare, în UE şi NATO a intrat numai cine şi dacă şi-a dorit aşa ceva. În plus, unul din principalele motive care au grăbit statele est-europene spre UE şi NATO a fost tocmai ameninţarea neîncetată a Rusiei.

Având în vedere locul României pe hartă, ieşirea din structurile UE şi NATO nu poate înseamna decât intrarea de facto în sfera de influenţă rusă.

E adevărat că există situaţii în care au fost încheiate afaceri foarte dezavantajoase pentru români, însă afacerile necinstite şi infracţiunile se remediază de la caz la caz prin justiţie, nu prin compromiterea securităţii ţării sau prin îngrădirea economiei libere. Cauzele care duc la afaceri necinstite pentru români sunt în primul rând corupţia, incompetenţa, birocraţia şi lipsa de transparenţă a părţii române. Acestea trebuie să fie eliminate. Să nu uităm că după 1989 economia şi instituţiile importante au rămas în mâna reţelelor comuniste şi că acestea au făcut regulile şi au profitat de „privatizările” păguboase. Economia naţională nu a fost subminată de adepţii economiei libere şi de foştii deţinuţi politici, care au cerut liberalizarea economiei şi deschiderea către Vest, ci de rudele, finii, nepoţii şi amicii peceriştilor şi securiştilor. Chiar atunci când aceştia au fost nevoiţi, în urma presiunilor publicului, să preia un discurs proeuropean, viaţa politică şi mediul de afaceri au rămas dominate şi corupte de aceleaşi reţele.

Nu economia liberă e de vină pentru afacerile necinstite. Biblia şi Sfinţii Părinţi nu au cerut patronajul statului pentru acţiunile de bineface, pentru că ştiau că aceasta înseamnă etatizarea carităţii şi impunerea viziunii autorităţii locale şi vremelnice asupra diaconiei Bisericii. Ei nu au respins niciodată principiile economiei libere, ba chiar au protestat împotriva conducătorilor care devalorizează moneda, impun taxe şi primesc plocoane, năpăstuindu-i astfel pe cei slabi. Nicăieri în Biblie sau la Sfinţii Părinţi nu se găsesc argumente pentru o economie controlată sau centralizată. Iisus nu a sugerat că cezarul trebuie să controleze afacerile. O foarte mare parte din parabolele evanghelice se referă la viaţa zilnică a oamenilor, adică la afaceri. Afacerile sunt una din cele mai normale activităţi, nu sunt rele în sine. Parabola Talanţilor ne învaţă că nu trebuie să lucrăm în pagubă, ci trebuie să fructificăm darurile primite, spiritual şi material. Afacerile murdare sunt păcate, fiind roade ale idolatriei, invidiei, lăcomiei, lenii, oprimării săracilor şi văduvelor, desfrâului, minciunii, etc. Sunt manifestări de rezvrătire împotriva voinţei lui Dumnezeu, deci nu pot fi considerate o expresie a libertăţii. Afacerile nu sunt îngrădite, ci eliberate, dacă sunt făcute cu respectarea Celor Zece Porunci. Aşadar, nu libertatea dăunează afacerilor, ci păcatul. Pentru un creştin, libertatea este în primul rând eliberarea de păcat, nu poate fi niciodată în exces.

Studiile coloniale se predau în mai toate marile Universităţi occidentale, dar nu se ating de cel mai mare imperiu colonial în viaţă. Violenţa extremă, milioanele de victime, rasismul social, exploatarea economică nemiloasă, pierderea libertăţii şi a drepturilor civile, distrugerea democraţiei, îndoctrinarea lingvistică şi culturală, suprimarea protestului şi alte atîtea crime impuse de ocupaţia şi dominaţia sovieto-rusă nu există, pur şi simplu, pentru marii luptători cu abuzurile trecute ale colonialsimului occidental. … Pe fundaţia acestei orbiri, a crescut, în mod revoltător, percepţia care a normalizat crimele şi oprimarea sovieto-rusă. Astfel în locul observaţiei după care Rusia vrea să îşi domine şi după eliberare, fostele colonii, circulă ideea după care Estul e o „zonă de interes legitim” pentru Rusia.

Trebuie să ne amintim că cele mai mari scandaluri împotriva „colonizării” au fost legate de Roşia Montană şi de Pungeşti. Dubla măsură a fost cât se poate de clară la Roşia Montană: protestatarii s-au opus vehement folosirii de către canadieni a cianurii, dar nu au spus absolut nimic despre faptul că o companie rusă foloseşte cianura la Baia Mare. Concret, ei au spijinit Rusia. La Pungeşti a fost sprijinit tot interesul Rusiei. Singurii interesaţi ca România să nu exploateze gaze de şist sunt ruşii, care doresc să aibă monopolul resurselor energetice. Federaţia Rusă este cea mai importantă forţă care vrea ca, împotriva tradiţiilor noastre, să ne orientăm spre Est, convingându-ne prin propagandiştii săi că acum suntem colonizaţi şi că vom fi mai fericiţi fără alianţe, izolaţi, la mila vecinului puternic. Ideologii Kremlinului spun explicit că, deoarece rusofilia nu este populară în România, agenda eurasiatică trebuie să fie atinsă prin confiscarea altor teme ca „pierderea suveranităţii, criza şi dependenţa economică, vinderea la străini a terenurilor şi resurselor, şi viitorul instabil al UE”.

În plus, nu putem uita că „lupta neabătută împotriva imperialismului, colonialismului şi neocolonialismului” a motivat timp câteva decenii expansionismul sovietic. URSS considera că eliberarea de colonialism e un motiv de război just, dar nu era vorba de pace şi prosperitate, ci de aplicarea principului „dezbină şi domneşte”, concretizat invariabil în regimuri distructive şi corupte dirijate de Moscova. Ca ţară gavată cu propaganda sovietică, e inadmisibil să ne lăsăm păcăliţi în 2016 de nişte sloganele comuniste răsuflate, pe care nimeni nu le-a crezut vreodată.

Şopârliţa 3: Evreii sunt cauza tuturor relelor

După aceea a zis Domnul către Avram: „Ieşi din pământul tău, din neamul tău şi din casa tatălui tău şi vino în pământul pe care ţi-l voi arăta Eu. Şi Eu voi ridica din tine un popor mare, te voi binecuvânta, voi mări numele tău şi vei fi izvor de binecuvântare. Binecuvânta-voi pe cei ce te vor binecuvânta, iar pe cei ce te vor blestema îi voi blestema; şi se vor binecuvânta întru tine toate neamurile pământului”.

(Facere 12:1-3)

*

Întreb deci: Oare lepădat-a Dumnezeu pe poporul Său? Nicidecum! Căci şi eu sunt israelit, din urmaşii lui Avraam, din seminţia lui Veniamin. Nu a lepădat Dumnezeu pe poporul Său, pe care mai înainte l-a cunoscut. (Romani 11:1-2)

Chiar dacă noile forme de marcionism par să fie atenuate, ele rămân  incompatibile cu învăţătura creştină. Biblia şi Sfinţii Părinţi afirmă că Dumnezeu a încheiat un Legământ veşnic cu poporul lui Israel. Dumnezeu nu îşi ai cuvântul înapoi. Plasarea lui Iisus în opoziţie cu Vechiul Testament sau cu evreii lipseşte Evanghelia şi în general Revelaţia de dimensiunea sa istorică, negând că Dumnezeu s-a descoperit în timp, în istoria umanităţii. Cei ispitiţi de diversele forme ale marcionismului resping de fapt inserţia în realitate şi înlocuiesc rădăcinile adevărate ale credinţei creştine cu un proiect imaginar, adică alunecă în ideologie şi riscă să părăsească creştinismul.

De asemenea, cei care se pretind creştini şi îi acuză pe evrei de uciderea Domnului Nostru Isus Hristos nu acceptă adevărul elementar care stă la baza creştinismului: Fiul lui Dumnezeu s-a dat de bunăvoie spre răstignire, pentru a ne răscumpăra pe noi. Ne-a mântuit prin Jetfa Crucii de păcatele noastre. Altfel spus, a murit pentru păcatele noastre. Noi L-am răstignit, noi, toţi oamenii, din toate locurile, din toate timpurile. Mărturisim toţi că Hristos, Fiul Dumnezeului celui Viu, a venit în lume să îi mântuiască pe cei păcătoşi, între care cel dintâi este fiecare dintre noi, nu evreul din SUA, din Israel sau din altă parte. A reduce tot ceea ce s-a petrecut în Vinerea Mare la o eroare judiciară, care a dus la schingiuirea şi execuţia unui om nevinovat, înseamnă a goli de orice sens duhovnicesc şi teologic cel mai important eveniment al Răscumpărării noastre. Sângele lui Iisus Hristos este mântuitor întotdeauna, pentru toţi oamenii, fără excepţii şi amendamente. Evreii care au cerut răstignirea erau doar susţinătorii răzvrătitului Barabas. Nu pot fi puşi la un loc toţi evreii din timpul lui Iisus, şi cu atât mai puţin cu cei din secolele următoare. În plus, tehnic vorbind, cei care l-au condamnat, biciuit şi răstignit au fost romanii, nu evreii, iar termenul „deicid” este eronat: Dumnezeu nu a murit, ci El a învins moartea.

Istoria evreilor şi cea a creştinilor nu pot fi separate. Iisus Hristos, ca om, s-a identificat clar cu poporul evreu şi a afirmat că mântuirea vine de la evrei. Şi-a făcut ucenici şi a dat învăţături urmând tradiţia rabinică. Maica Domnului, Sfântul Ioan Botezătorul şi toţi apostolii au fost evrei. Primii creştini au fost evrei şi răspândirea creştinismului a pornit din cartierele locuite de evrei din oraşele Imperiului Roman.  Aceasta a fost posibil tocmai pentru că rădăcina avraamică a credinţei noastre este foarte puternică.

Noi ne închinăm Căruia ştim, pentru că mântuirea din iudei este. Dar vine ceasul şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători îşi doreşte… I-a zis femeia: Ştim că va veni Mesia care se cheamă Hristos; când va veni, Acela ne va vesti nouă toate. Iisus i-a zis: Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine. (Ioan 4:22-26)

Nu înţelegem de ce Dumnezeu a permis ca evreii şi creştinii să privească altfel venirea lui Mesia, să meargă pe drumuri diferite şi să fie chemaţi în feluri diferite, însă ştim că acest dar al Domnului pentru oameni face parte din taina mântuirii. Nu e o întâmplare sau o greşeală. Iisus nu s-a contrazis când a spus „vine ceasul şi acum este”. Deosebirile importante care există între evrei şi creştini nu sunt motive de duşmănie. Suntem toţi chemaţi la mântuire de Dumnezeul adevărat, aşteptăm venirea Mântuitorului în slavă şi lumea trebuie să vadă că noi avem această nădejde comună.

Biserica ne învaţă să nu dispreţuim profeţiile, pentru că ele ne ajută să vedem mâna lui Dumnezeu în realitatea concretă. Scopul cel mai important al profeţiilor este totdeauna întoarcerea oamenilor la Dumnezeu, nu dezvăluirile şocante. Biserica a fost totdeauna foarte prudentă în interpretarea profeţiilor ad literam, mai ales în legătură cu evenimente politice şi teorii conspiraţioniste. Cei care cred că interpretările politice sunt cheia profeţiilor, sunt superficial catehizaţi şi/sau slujesc o religie politică, al cărei mesaj mesianic nu poate accepta că Poporul Ales este chiar cel ales de Dumnezeu, nu cel inventat de respectiva religie politică.

Stăpânirea ocultă a lumii de către evrei e un mit. (De altfel, un mit asemănător este răspândit şi în legătură cu creştinii, care şi ei sunt acuzaţi de duşmanii lor că vor să conducă lumea.) Evreii, ca şi creştinii, nu au voie să intre în organizaţii secrete. Cei care nu respectă această învăţătură, nu îşi iau credinţa în serios. S-a demonstrat de acum 100 de ani că Protocoalele Înţelepţilor Sionului sunt un fals de proastă calitate. Astăzi textul mai intră doar în lecturile unor lideri islamişti şi ale celor cu educaţie foarte modestă. Cum să stăpânească evreii lumea, când ONU, SUA şi UE au agende opuse învăţăturilor biblice? ONU este împotriva Israelului. Este suficient să vedem că la capitole precum drepturile omului, Israelul este condamnat de zeci de ori mai mult decât orice altă ţară, inclusiv Arabia Saudită, China, Rusia sau Cambogia din timpul lui Pol Pot.

Prezenţa evreilor în afaceri are explicaţii simple. Majoritatea mediteraneenilor sunt buni afacerişti pentru că în acea zonă comerţul a avut totdeauna un potenţial foarte mare. Cum evreii nu au avut voie să deţină proprietăţi, e normal că s-au orientat spre alte domenii. Dacă nu erau oneşti şi pricepuţi, nimeni nu ar fi făcut afaceri cu ei, mai ales că în ultimele două milenii au fost deseori cetăţeni de rangul doi. Nu în ultimul rând, au aplicat  principiile biblice în afaceri şi munca lor a fost binecuvântată. Rabinul din Buhuşi a fost un personaj real şi este adevărat că mulţi români se duceau la el (şi la alţi evrei) să ceară sfaturi pentru afaceri şi nu numai.

Nu de la naţiunea şi religia iudaică vin atacurile împotriva creştinismului, ci de la cei care slujesc ideologiile, sectele gnostice şi satanice, delirul revoluţionar, marxismul cultural sau islamul, cu complicitatea inamicului intern, a stângii occidentale (socialismul globalist). Aceştia au încercat dintodeauna să distrugă fundaţia religioasă a civilizaţiei care le-a permis să se bucure de libertate şi prosperitate. Iudaismul suferă de pe urma lor la fel ca şi creştinismul.

A venit la mine acasă un delegat al forţelor sovietice militare, în uniformă, şi mi-a cerut să semnez, în calitatea mea de şef religios al comunităţii evreieşti din ţară, un act prin care să cer darea în judecată a lui Iuliu Maniu, fiindcă el este fascist… Am spus că este imposibil.

– Eu însumi m-am adresat lui Iuliu Maniu în vremurile de prigoană şi i-am cerut să intervină în favoarea noastră, a evreilor, – ceea ce a şi făcut. Iuliu Maniu este în ochii mei şi în inima mea, personificarea patriotismului românesc. Cum îmi cereţi lucrul acesta? Este cu totul exclus ca să-l îndeplinesc. Atunci, demnitarul sovietic îmi spune:
– Dacă semnaţi acest document, vă proclamăm rabin şef al tuturor ţărilor din orbita sovietică.
– I-am spus că nu e nevoie să-mi promită aşa ceva… Atunci, acest militar scoate revolverul, îl pune pe masă… Dându-şi seama că soţia mea, sărmana, se plimbă prin hol foarte nervoasă, mă întreabă: „Nu aveţi grijă de familia dumneavoastră?” I-am răspuns: eu şi familia mea am fost în primejdie şi în timpul opresiunii naziste… Auzind aceste cuvinte, supărat, şi-a pus revolverul din nou la locul său şi, furios, a plecat. La puţin timp după aceea, am fost expulzat din ţară…

Regimul comunist nu este o invenţie evreiască. Evreii religioşi au fost prigoniţi, deposedaţi de bunuri şi trimişi în Gulag şi în închisori comuniste întocmai ca şi creştinii, iar acolo gardienii au fost la fel de brutali cu toţi cei care îşi luau credinţa în serios. Sinagogile şi obiectele de cult iudaice au fost batjocorite la fel ca bisericile, icoanele şi altarele creştine. Din nefericire, Groza, Dej, Ceauşescu, Vişinescu, Ficior au fost români. Procentul mare de evrei din primele structuri comuniste nu este un tabu, dar nu se poate trece peste faptul că liderii comunişti evrei au fost o minoritate bolşevică, nu reprezentanţii aleşi ai comunităţii.

Liderul neconstestat al evreilor în timpul şi după al Doilea Război Mondial, Dr. Wilhelm Filderman, a fost un om credincios, cu o orientare politică liberală, iar Şef-rabinul Dr. Alexandru Şafran era un om al lui Dumnezeu, foarte cultivat şi de mare caracter. Ei nu au fost ispitiţi niciodată de delirul revoluţionar. Marea majoritate a evreilor din România nu erau comunişti. Erau liber profesionişti sau mici proprietari, care încercau, ca şi românii, să revină la normalitate. Voiau să îşi recapete bunurile confisacte, nu să le doneze statului. Între manifestanţii anticomunişti de la 8 noiembrie 1945 au fost mulţi evrei. În 1946, Siguranţa îi considera pe Dr. Alexandru Şafran şi pe Dr. Wilhelm Filderman la fel de reacţionari ca liderii partidelor istorice şi ar fi fost cu siguranţă arestaţi dacă nu fugeau din România. (Salutăm publicarea primei părţi a memoriilor lui Wilhelm Filderman  şi aşteptăm cu nerăbdare continuarea.)

În timpul prigoanei comuniste, postul de radio Europa Liberă a fost un model de colaborare între creştini şi evrei, fiind singura sursă importantă de informaţii în limba română de la care se putea auzi un „Hristos a înviat!”, colinde sau mărturii legate de prigoana creştinilor. Mulţi ziarişti erau evrei şi au plătit un preţ foarte scump pentru adevăr şi pentru libertatea de conştiinţă în România.

S-a făcut o manipulare care nu mi-a plăcut: s-a numărat câte spitale sunt şi s-a pus în paralel cu câte biserici sunt. E ca şi cum într-o fermă ai număra câţi boi şi câţi porumbei există.

…Locul în care nu te duci – fie că e biserică, fie că e sinagogă – are şi el o oarecare relevanţă pentru tine. Astăzi, când îţi merge bine, sau când îţi clocoteşte sângele, nu treci pe acolo. La bătrâneţe sau la necaz, însă, poate mulţi vor ajunge acolo.

Rafael Shaffer, Rabinul şef al României (Adevărul, 2-4 septembrie 2016)

Situaţia este asemănătoare în actualul război cultural, în care în foarte multe locuri  creştinii şi evreii sunt aliaţi şi învaţă unii de la alţii. Printre cei mai buni şi curajoşi autori care apără civilizaţia iudeo-ceştină sunt mari intelectuali evrei: Prof. Schroeder, Dennis Prager, Roy Schoeman, rabinii Iehuda Levin şi Daniel Lapin, David Horowiz, Prof. Judith Reisman, Leszek Kolakowski (autorul celei mai bune cărţi despre marxism), Bronislav Wildstein sau Joseph Weiler, juristul care a apărat cu succes prezenţa crucilor din şcolile italiene (cauza Lautsi împotriva Italiei) şi a scris unul din cele mai valoroase comentarii despre problema Constituţiei Europei.

(NB: Cei care nu sunt impresionaţi de argumentele de mai sus trebuie să reţină măcar că la sfârşitul vieţii vor fi judecaţi de un evreu.)

Şopârliţa 4: Rusia este bastionul creştinătăţii

Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori. După roadele lor îi veţi cunoaşte. Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini? (Matei 7:15-16)
E adevărat că de la Perestroika încoace creştinii au fost lăsaţi să îşi trăiască ceva mai liniştit viaţa duhovnicească, dar esenţa puterii nu s-a schimbat în Rusia. Datoria creştinilor români este să încurajeze, atât cât pot, viaţa cu adevărat creştină a creşinilor ruşi, însă fără iluzii sau minciuni. Creştinii trebuie să fie realişti: din nefericire, Rusia ca ţară este încă foarte departe de Dumnezeu. Creştinismul trebuie să fie un mod de viaţă care să se manifeste vizibil prin respectarea Decalogului şi a poruncilor Bisericii. Trăirea creştină dă roade care se văd în primul rând în smerenie şi respect faţă de viaţă, în relaţiile dintre oameni, în felul în care aceştia au grijă de copii, de bătrâni şi bolnavi, în viaţa familiei sau a parohiei, în viaţa culturală şi publică, în respectul faţă de lege şi cuvântul dat şi, nu în ultimul rând, în recunoştinţa faţă de cei care s-au jertfit pentru credinţă şi pentru libertatea actualei generaţii.

Evident, conducerea rusă şi complicii săi nu îi reprezintă pe toţi ruşii. Există încă ruşi care, cu mari riscuri, spun adevărul şi caută să trăiască o viaţă dreaptă, în ciuda celor 70 de ani de lipsuri şi teroare şi a celor aproape 100 de ani de nedreptăţi flagrante, minciuni şi manipulări. Deşi aceşti ruşi merită tot respectul şi recunoştinţa iubitorilor de libertate, din păcate conduita lor rămâne o excepţie în Rusia de azi, unde modul de acţiune al Kremlinului şi alegerile morale ale unui foarte mare număr de cetăţeni nu sunt determinate de învăţătura creştină, ci de mentalitatea comunistă combinată cu relativismul postmodern.

Potrivit statisticilor oficiale ruse şi ale ONU, în Rusia au loc „60.000 sinucideri pe an (cele mai multe sinucideri din lume în rândul bătrânilor, copiilor şi adolescenţilor), cel mai mare număr de divorţuri, cele mai numeroase decese datorate alcoolului, tutunului şi bolilor cardio-vasculare şi cel mai important declin al populaţiei. În Rusia se nasc cei mai mulţi copii în afara căsătoriei, sunt cele mai multe accidente rutiere”, cei mai mulţi bolnavi psihici şi deţinuţi (peste 700 la 100.000 de cetăţeni). Rusia este pe locul doi la numărul de jurnalişti ucişi, la numărul armelor de calibru mic şi al submarinelor, la birocraţie şi la volumul producţiei pornografice consumate. Are cel mai rapid ritm de creştere a numărului de bogătaşi, însă e pe locul 67 la bunăstarea vietii. În Rusia se exploatează intens munca deţinuţilor. Aceştia produc, în condiţii foarte grele, 100.000 de varietăţi de produse, care se bucură de publicitate generoasă şi aduc venituri imense.

Dacă cineva este dispus să reconsidere rezultatele celui de-Al Doilea Razboi Mondial, atunci haideti sa discutăm acest lucru. Dar in acest caz va trebui sa luam in discutie nu numai Kaliningrad, dar si teritoriile din est ale Germaniei, orasul Liov, care a fost parte a Poloniei, s.a.m.d. Sunt de asemenea pe lista Ungaria si Romania.
(Vladimir Putin)
Rusia investeşte în corupţie şi în minciună.

Corupţia este o caracteristică intrinsecă a politicii şi economiei ruse. Este răspândită peste tot, de la televiziune şi administrarea resurselor naturale, la cercetare sau comerţul cu fructe. Prietenii Rusiei din alte ţări sunt, de fapt, clientela acestui sistem. Rusia este pe locul 119 din 168 la percepţia populaţiei despre corupţia din sectorului public  (Djibouti este pe locul 99, România pe locul 58).

Rusia investeşte în manipularea propriului popor, dar şi a publicului din alte ţări, în primul rând prin televiziuni de Stat, cu agendă politică evidentă, în care totul este relativ în afară de ura nedezminţită împotriva Vestului. Televiziunea naţională, axată pe cultul lui Putin, manipulează cu cinism atât programele de ştiri, cât şi cele de dezbateri sau de divertisment. Scandalurile sunt amestecate cu temele religioase, documentarele cu horoscoapele şi şedinţele televizate de hipnoză, totul într-un ritm ameţitor, în care nimic nu este constant în afară de imaginea de stabilitate cu care este aureolat liderul de la Kremlin. În rest, nimeni nu se miră că animatorii emisiunilor patriotarde îşi petrec o mare parte din timp în Vestul pe care îl acuză de toate relele, sau că homosexuali cunoscuţi apără la televizor familia tradiţională şi condamnă mişcarea LGBT.

Agenţii rusofili sunt plătiţi pentru a infuenţa opinia publicului din alte ţări, inclusiv prin biserici. În acelaşi timp, liderii ruşi se laudă cu puterea lor militară, vorbesc despre „răzbunare” faţă de Occident şi despre război „nelinear”. Doresc să impună varianta lor propagandistică asupra istoriei ţărilor din Europa de Est, continuă să le ameninţe şi să îşi arate dispreţul faţă de acestea. În acelaşi timp, sunt alături de regimuri dictatoriale şi radical anticreştine ca cele din Coreea de Nord, Cuba, China și Iran. Reprezentanţii oficiali ai Rusiei nu arată respect nici faţă de om, fiecare om fiind o făptură unică a lui Dumnezeu, nici faţă de oameni, ca popoare. De altfel, ei înşişi trec prin mari frământări sufleteşti şi deşi fac pelerinaje şi donaţii consistente la mânăstiri, nu aleg să îşi schimbe viaţa, să renunţe la rău, să ceară iertare şi să se poarte creştineşte. Părintele Makarios de la una dintre mânăstirile greceşti de la Sfântul Munte, unul dintre duhovinicii la care merg liderii ruşi, remarca sentimentul de vină care nu le dă pace: „ce văd deosebit la ei, este că încearcă să nu fie răspunzători de ceea ce fac”, de aceea pun multe întrebări în speranţa că responsabilitatea faptelor lor poate cădea pe umerii altora.

Rusia sprijină revoluţia marxistă, atât cea culturală, cât şi cea clasică, violentă. Aceasta s-a văzut foarte bine la negocierile de „pace” din Columbia şi în timpul Occupy Wall Street (OWS). Canalul TV Russia Today participa direct la organizarea OWS şi îi făcea intens publicitate, deşi OWS era finanţată de stânga radicală americană şi aliată cu ONG-urile LGBT, şi nu ar fi trebuit să aibă nimic de a face de ideile conservatoare pe care Moscova pretinde că le apără acum, dimpotrivă.

Castro a fost prietenul sincer şi de nădejde al Rusiei.

„Pacea” dintre gherilele marxiste FARC şi guvernul columbian, mediată de Rusia la Havana, presupunea atât promovarea politică şi socială a teroriştilor FARC, vinovaţi de moartea a zeci de mii de oameni (între care foarte mulţi preoţi), cât şi schimbări constituţionale, cum ar fi „deschiderea” Columbiei căre o societate „inclusivă” faţă de minorităţile sexuale.

Teroriştii FARC urmau să primească sume foarte mari pentru „reinserţie socială”, însă nu li se cerea să restituie averile dobândite prin jafuri şi omoruri. Nici după semnarea acordurilor FARC nu au eliberat ostatecii, nici miile de minori sechestraţi, furaţi de terorişti de la părinţii lor. Acordul prevedea însă mari răsturnări instituţionale, politice, sociale, economice în Columbia. Impunitatea FARC era garantată. În loc să-şi ceară măcar iertare pentru crimele din ultimele decenii, şeful FARC a anunţat că nu acceptă „impunitatea pentru Preşedintele Uribe”! – care a prigonit gherilele FARC, adică ţara urma să ia nu numai calea foametei, precum Venezuela, ci şi calea terorii, de stat de această dată, ca în Cuba. În Columbia ar fi urmat anii 50 din România. Este de notat că majoritatea columbienilor au refuzat demagogia „păcii” şi au recunoscut adevărul în ciuda manipulării şi minciunii oficiale. Capacitatea de discernământ şi forţa morală le-au venit din rugăciune. Columbia s-a rugat înainte de referendum, bisericile au fost pline, zi şi noapte, nenumăraţi columbieni au cerut ajutorul lui Dumnezeu, prin rugăciune şi post.

„E absurd să ridici monumente victimelor represiunii şi în acelaşi timp să înalţi statui tocmai persoanei responsabile de moartea acestora”, scrie Vladimir Rîjkov, analist politic, fost deputat în Duma de Stat.
„Nu este un semn de reconciliere şi toleranță, ci manifestarea deschisă unor valori profund contradictorii, care arată dezbinarea adâncă din societatea rusă modernă, amestecarea unor lucruri absolut incompatibile, precum şi eşecul fundamental de a deosebi binele de rău. Aceasta înseamnă că rămâne imposibil să se ajungă la un consens public cu privire la principii atât de fundamentale precum drepturile inalienabile ale individului şi relaţia normală dintre cetăţenii obişnuiţi şi cei de la putere. Din păcate, ridicarea simultană de monumente pentru un călău sângeros şi pentru victimele sale lipsite de apărare indică faptul că războiul civil care a început în Rusia, în 1917, încă mai continuă după 100 de ani.”

Ruşii nu au acces la istoria lor şi nu îşi pot cinsti cum se cuvine martirii. Adevărul despre teroarea comunistă se lasă încă aşteptat. Arhivele sunt greu accesibile. Suferinţele creştinilor au fost prezentate sumar şi selectiv. Organizaţia non-guvernamentală care anima muzeul Gulagului, deschis în lagărul Perm 36, a fost declarată agenţie străină şi a fost nevoită să părăsească locaţia. Se vorbeşte acum de „aşa zişi” prizonieri politici. Politicienii de vârf şi presa reiau intens acuzaţiile de fascism contra celor care nu se încadrează în viziunea politică şi istorică a Moscovei. Eliminarea din locurile publice a statuilor lui Lenin, Dzerjinski şi a altor promotori ai celui mai barbar ateism sunt calificate drept „vandalisme”. Putin consideră acordul Ribbentrop-Molotov o „opţiune în favoarea păcii” şi compară pelerinajele creştine cu cozile la mausoleul marelui criminal V.I. Lenin. Preşedintele rus a comandat un monument pentru victimele Terorii staliniste, însă tot sub patronajul lui în ultimii ani au fost ridicate peste 40 de monumente în onoarea lui Stalin.

Dacă te împotriveşti Noii Ordini Mondiale, înşfacă un cuţit, pune-ţi o cagulă, ieşi pe stradă seara şi ucide cel puţin un yankeu… oamenii noştri nu participă doar la întâlniri sau luptă pe baricade, ci participă şi la războaie reale, de exemplu, în Transnistria sau Yugoslavia. Noua Dreaptă este doar proiectul- noi suntem creatorii şi producătorii, arhitecţii şi contractorii. Viitorul ne aparţine!
(Aleksandr Dughin)

Preocupările oamenilor cheie ai sistemului putinist: ocultismul, înarmarea, PR-ul şi… Gangsta rap.
Aleksandr Dughin, ideologul Kremlinului, admiră explicit autori ezoterici sau satanici ca Alistair Crowley şi Rene Guenon, sau asasini în masă precum Stalin şi Heidrich. Declară că epoca Logosului este epuizată şi că a venit timpul Haosului. Incită la violenţă, propovăduieşte ura ireconciliabilă dintre Apus şi Răsărit şi anunţă „Imperiul Sfârşitului”, în care se vor reuni cel de-al Treilea Reich, cu a III-a Romă şi cu Internaţionala a III-a. În 2003, BORusă a concluzionat că teoriile lui Dughin sunt împotriva învăţăturii creştine.
puric-dughin

Ocultismul intră şi în preocupările lui Anton Vaino, actualul şef de cabinet al lui Vladimir Putin şi totodată nepotul lui Karl Vaino, secretar general al PC al RSS Estonia între 1978-1988. Împreună cu alţi autori, A. Vaino a publicat un studiu despre „capitalizarea viitorului” în care se laudă cu „nooscopul” – „un dispozitiv al internetului material care scanează tranzacţii între oameni, lucruri şi bani”, ce are acces la „conştiinţa colectivă a umanităţii” şi poate „înregistra nevăzutul prin scanere spaţiale”.

Dmitri Kiseliov, un propagandist al Kremlinului şi răspândac de teorii conspirative, spunea în urmă cu doi ani la televiziunea de stat că „Rusia este singura ţara din lume care poate să transforme SUA în particule radioactive”.

Preocupări de acest fel există şi în armată. Un oficial militar lua în discuţie acum câţiva ani „arma psihotronică”, care îi poate transforma pe oameni în zombi. Când era prim-ministru, Putin afirma că în viitor vor fi dezvoltate sisteme de arme bazate pe „principii noi” – radiaţii, unde, genetică, tehnici psihofizice şi alte tehnologii care, alături de armele nucleare, vor furniza instrumente cu totul noi pentru atingerea scopurilor politice şi strategice. Amintim că vicepremierul Rogozin care se gândea să vină la Bucureşti cu bombardierul, spunea că poate călători şi fără viză turistică, deoarece „tancurile nu au nevoie de viză”.

Lucruri îngrijorătoare face şi spune şi Vladislav Surkov, un alt personaj apropiat de preşedintele rus (şi ignorat în mod nejustificat de către analiştii politici şi jurnaliştii români). De origine rusă şi cecenă, Surkov a fost artilerist şi colaborator GRU în timpul serviciului militar, apoi a studiat metalurgia şi regia de teatru (de unde a fost eliminat pentru o altercaţie violentă), după care a terminat un master în economie la Moscova. A avut responsabilităţi de PR şi publicitate la banca Metanep a lui Mihail Hodorkovski. A fost şef-adjunct al administraţiei prezidenţiale (1999-2001), unde a răspuns de „ideologie, mass-media, partidele politice, religie, modernizare, inovaţie, relaţii externe şi artă modernă”, şi apoi a devenit viceprim-ministru. Acum este consilier prezidenţial pentru Cecenia, Osetia de Sud şi Ucraina. Cu toate că se află pe lista celor care nu au voie să călătorească în UE, Surkov a făcut în această vară un pelerinaj la Muntele Athos, iar în octombrie a fost fotografiat între Putin şi Steinmeier la reuniunea de la Berlin, unde s-a discutat situaţia din Ucraina.

Democraţie administrată

Este supranumit „tehnologul politic al întregii Rusii”. A fost un timp însărcinat cu relaţiile cu cultele pentru a „reînnoi imaginea Bisericii în sfera publică”. Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Ruse, Vsevolod Ciaplin (cel care se întreba retoric ce e rău în exterminările în masă), îl consideră „un intelectual de foarte bună calitate”, cu care este „plăcut şi interesant” să lucrezi; muftiul Ceceniei, și el subordonat Kremlinului, vede în el „politician înţelept”.

Prin 2010, ca promotor al inovării, Surkov a pus bazele „Oraşului Inovării”, un fel de Vale a Siliciului, la Skolkovo, lângă Moscova. Deşi visele lui Surkov nu s-au realizat întocmai, centrul Skolkovo este funcţional. A revenit în atenţia publicului în timpul campaniei electorale din SUA, Hillary Clinton fiind acuzată că, în timp ce conducea Departamentul de Stat a facilitat angajarea unor bani americani pentru Skolkovo, deşi FBI avertizase că atunci când sunt interesaţi de colaborări în domeniul invovării, ruşii vor mai degrabă să aibă acces la „tehnologii secrete, sensibile sau a căror noutate poate modifica semnificativ situaţia pieţii”. Fundaţiile Clinton şi Skolkovo şi-au făcut donaţii reciproce. Potrivit Wall Street Journal, experţi militari americani de la Fort Leavenworth cred că nu toate activităţile centrului Skolkovo sunt de natură civilă, centrul implicându-se nu demult în dezvoltarea unui motor supersonic pentru rachete de croazieră.

Creator şi promotor al conceptului de „democraţie administrată” şi susţinător al pretenţiilor Moscovei la titlul de „a III-a Romă”, Surkov este considerat maestrul păpuşar din spatele sistemului de manipulare a publicului rus prin PR, televiziune, armate de troli etc. Ucrainenii îl suspectează că a orchestrat anexarea Crimeii şi acţiunile lunetiştilor de la Kiev, de la începutul anului 2014. Un apropiat al său spunea că „este isteţ, schimbător, cu multe faţete, talentat, cinic, principial şi neprincipial în acelaşi timp”. Peter Pomerantsev, publicist britanic de origine rusă și autorul cărţii Nimic nu e adevărat şi totul e posibil, în care descrie experienţa sa de câţiva ani la o televiziune moscovită, spune că în permanenta schimbare a scenei publice ruse „Surkov este centrul spectacolului, sponsorizând acum skineheads naţionalişti şi în clipa următoare grupurile pentru drepturile omului. E o strategie de putere care se bazează pe menţinerea oricărui fel de opoziţie într-o stare de confuzie permanentă, o neîncetată schimbare de formă, ce nu poate fi stopată pentru că nu poate fi definită”. Un alt producător de filme britanic observa că Surkov, deşi e departe de a fi omul adevărului şi al clarităţii, are şi particularitatea că „spune ce face, astfel încât nimeni să nu mai poată deosebi ce e real de ce e fals”.

În biroul său a tronat multă vreme o fotografie a rapperului violent Tupac Shakur alături de cea a preşedintelui Obama. Pasionat de Gangsta rap şi amic al celor mai bizari şi provocatori artişti ruşi şi străini, Surkov scrie proză scurtă şi versuri pentru trupa de rock gotic Agatha Christie. Liderul providenţial dar şi apăsarea şi generalizarea vinei par a-l preocupa în mod deosebit:

„El este mereu înaintea noastră în mătase stacojie pe un cal bălan,
Îl urmăm, cu noroiul până la genunchi şi cu vina până la gât,
De-a lungul drumului nostru ard case şi poduri.
Voi fi ca tine.
Vei fi ca el.
Vom fi ca toată lumea.”

Într-o povestire scurtă intitulată „Fără cer”, publicată sub pseudonimul Nathan Dubovitski cu câteva zile înainte de anexarea Crimeii, descrie globalizarea de după „al cincilea război mondial” din punctul de vedere al unui copil cu deficienţe mintale, ai cărui părinţi au fost ucişi într-un război în care s-au confruntat patru mari coaliţii:

„Era primul război nelinear. În războiele primitive din secolele XIX şi XX obişnuiau să lupte doar două părţi. Două ţări. Două grupuri de aliaţi. Acum se lovesc patru coaliţii. Nu doi împotriva altor doi sau trei împotriva unuia. Nu. Toţi împotriva tuturor… Câteva provincii se alătură unei părţi. Altele alteia diferite. Un oraş, sau o generaţie, sau un gen se vor alătura alteia. Pot să schimbe taberele, uneori în mijlocul bătăliei. Scopurile lor sunt diferite. Majoritatea cred că războiul face parte din proces. Nu neapărat cea mai importantă parte a sa.”

Războiul cald nu e exclus, dar nu mai e neapărat cea mai importantă parte a „procesului” pentru că minciuna şi cinismul sunt destul de eficiente şi distructive. Nu există repere fixe, proporţii şi ierarhii. Totul e alunecos, fluctuant, derizoriu. Toate alegerile sunt la fel de bune sau de rele, toţi sunt la fel de sfinţi şi de ticăloşi. Superstiţiile, conspiraţiile, zvonurile sau magia sunt preţuite la fel de mult ca informaţiile verificabile şi argumentele raţionale. Nu e de mirare că spiritul critic e abolit. Nu se pot face alegeri semnificative şi nici încredere nu mai există. Oamenii care nu văd motive pentru care să lupte sunt singuri, vulnerabili şi nu se pot bucura de pace sufletească.

Peter Pomerantsev atrage atenţia că intenţia propagandei ruse nu mai este să avanseze o teză anume, ci să arate că adevărul nu are importanţă, să creeze o preudo-realitate populată de teorii conspirative, conexiuni artificiale, aluzii insidioase şi imagini înceţoşate. Ca şi sovieticii, conducătorii ruşi postmoderni cred că propaganda este atotputernică, legitimă şi esenţială pentru creearea omului nou. Dar există, spune Pomerantsev,

„o mare diferenţă între propaganda sovieticilor şi cea a ruşilor recenţi. Pentru sovietici, chiar atunci când minţeau, ideea de adevăr era importantă. Propaganda sovietică se străduia mult să „demonstreze” că teoriile şi frânturile sale de informaţii erau fapte. În noua Rusie ideea de adevăr este irelevantă…

Kremlinul ştie să îşi spună bine povestea, stăpânind amestecul perfect de autoritarism şi cultură a divertismentului. Ideea acestei noi propagande nu e să convingă pe cineva de un adevăr raţional, ci să ţină spectatorul agăţat de televizor şi buimăcit. Mulţi ruşi sunt perfect conştienţi că televiziunile mint. Crescuţi fiind în ultima parte a perioadei sovietice, când nimeni nu mai credea în comunism dar mergea înainte cu farsa, oamenii sunt profund cinici. ‘Totul e PR’ îmi spun colegii. Dar trebuie totuşi să observ că dacă oamenii nu mai cred în nici o instituţie, atunci pot foarte uşor să ţeasă o viziune conspirativă asupra lumii, lucru încurajat activ de canalele de televiziune ale Kremlinului care vede mâna ascunsă a CIA sau a masonilor în spatele oricărui eveniment mondial. La televiziunea rusă teoriile consipirative sunt peste tot… Spectatorii nu trebuie atât să fie convinşi de o anumită versiune a lucrurilor, cât să rămână zăpăciţi, paranoici şi pasivi, trăind într-o realitate virtuală controlată de Kremlin care nu mai poate fi mediată sau dezbătută prin nici un apel la adevăr.”

Iată deci că antenele voiculesciene nu sunt nici măcar originale.

…ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul? Şi ce învoire este între Hristos şi Veliar sau ce parte are un credincios cu un necredincios? Sau ce înţelegere este între templul lui Dumnezeu şi idoli?
(2 Corinteni 6:14-16)

O lume în care realitatea, destinele oamenilor şi chiar ale ţărilor nu sunt decât păreri sau capricii, nu poate fi bastionul creştinătăţii, ci mai degrabă locul în care haosul caută cu multă îndrăzneală, de aproape o sută de ani, să ia locul Logosului. O Biserica anexată unui astfel de plan suferă în esenţa ei şi nu îşi poate îndeplini misiunea care i-a fost încredinţată.

Atacul împotriva Logosului este, în plan spiritual, un atac împotriva Cuvântului şi împotriva Adevărului, iar în plan lumesc e un atac împotriva semnificaţiei cuvintelor, împotriva comunicării normale dintre oameni, batjocorind tot ceea ce numim bun simţ şi cunoaştere prin raţiune.

Dacă cererile mele sunt luate în seamă, Rusia se întoarce şi va fi pace; dacă nu, ea îşi va răspândi erorile ei în întreaga lume, provocând războaie şi persecuţii ale Bisericii. – (Maica Domnului la Fatima, 13 iulie 1917)

Învăţătura creştină este bazată pe Cuvântul întrupat, pe Revelaţie, dar formularea ei a fost stabilită de Sfinţii Părinţi în urma unor dezbateri raţionale. Creştinismul este raţional. Când raţiunea este atacată, este atacat creştinismul, deci implicarea creştinilor în războiul cultural nu mai este evitabilă. Aceasta exigenţă nu e deloc nouă pentru că nu e nou nici îndemul de a practica faptele milei sufleteşti, cum ar fi sfătuirea celor în îndoială, învățarea celor neștiutori sau dojenirea păcătoșilor.
Propuneri concrete

Cultural, Răul e învins prin adevăr, raţiune şi bun simţ. Există think-tank-uri animate de intelectuali care cunosc societatea rusă şi iubesc cultura sa, cum este Institute of Modern Russia care a făcut propuneri concrete pentru combaterea acţiunilor de propagandă şi de influenţă a Kremlinului în studiul The Menace of Unreality: How the Kremlin Weaponizes Information, Culture and Money: expunerea dezinformării, a reţelelor de corupţie, campanii de informare a publicului, investigarea off-shore-urilor, instituirea de fonduri pentru jurnaliştii care au de suferit pentru că expun cazurile de corupţie, colaborarea cu bloggerii care se implică în astfel de acţiuni, restabilirea unor criterii de integritate şi publicarea surselor de finanţare a experţilor, dezbaterea temerilor publicului legate de erodarea tradiţiilor şi pierderea specificului naţional (şi renunţarea la agendele care nu sunt acceptate de public) şi, în general, stabilirea şi aplicarea unor strategii generale de combatere a corupţiei şi dezinformării.

http://inliniedreapta.net/falsuri-la-moda-in-lumea-crestina-1/#sthash.nu1hAYoE.dpbs

Lasati un raspuns