Picătura de carte: Anacronic despre cronicizările lumii
Editura Anacronic, în traducerea talentatului antropolog cultural și actor Silviu Man- licențiat în drept al Universității din București, ne aduce dinainte o lucrare-semnal: Distracția care ne omoară. Discursul public în epoca televizorului (2016, 233 pg.). Autorul cărții este Neil Postman (n. 1931) cunoscut critic social și teoretician al educației din SUA, inițiatorul faimosului program de studii în Ecologia Media al NY University.
Prefața ediției românești este semnată de Read Schuchardt, elev și discipol au autorului, el însușii un nume în cercetarea media. El este cel care rezumă, prin chiar cuvintele lui Postman , cartea aceasta: „Problema nu este că televiziunea ne oferă subiecte distractive ci că toate subiectele sunt prezentate ca fiind distractive” (p. 9, Prefață). Publicată prima dată (1985) ca o versiune extinsă a unei cuvântări din 1984 de la Târgu de Carte de la Frankfurt, cartea face parte din rasa cărților relevante pentru zilele în care trăim.
Este rudă de duh cu Minunata Lume Nouă a lui Aldous Huxley sau cu 1984 a lui George Orwell. Sau, cum spune însuși autorul ei încă din Cuvânt înainte: „Orwell se temea de cei care vor interzice cărțile. Huxley se temea de faptul că nu va mai exista niciun motiv pentru a le interzice, pentru că nu va mai exista nimeni care să vrea să le citească. Orwell se temea de cei care ne vor priva de informație. Huxley se temea de cei care ne vor da atât de multă informație, încât vom fi aruncați în pasivitate și egoism.
Orwell se temea că adevărul va fi înecat într-un ocean de irelevanță, Orwell se temea că vom deveni o cultură captivă. Huxley se temea că vom deveni o cultură trivială, preocupată de tactile, orgii- beții și aruncătoare centrifuge de mingi. Așa cum remarcă Huxley în Reîntoarcere în minunata lume nouă, libertarienii și raționaliștii, aflați într-o permanentă alertă pentru a ține piept tiraniei nu au reușit să ia în calcul apetitul aproape insațiabil al omului pentru distracții. În 1984, adaugă Huxley, oamenii sunt pur și simplu controlați provocându-li-se durere. În Minunata Lume Nouă, oamenii sunt controlați provocându-li-se plăcere. Pe scurt, Orwell se temea că vom fi distruși de ceea ce urâm. Huxley se temea că vom fi distruși despre ceea ce iubim.
Această carte este despre posibilitatea ca Huxley, nu Orwell, să fi avut dreptate” (pp. 13-14). Ne dovedește aceasta în capitole uluitor de bine scrise: Mediul ca metaforă, Media ca epistemologie, America tipografică, Mintea tipografică, Lumea lui Cucu-Bau, Epoca showbizului, În pași de dans spre Betleem, Întinde mâna și votează pe cineva, Educația ca activitate distractivă, Avertismentul lui Huxley…De nu ar fi așa de gravă aș spune că este una dintre cele mai frumoase licăriri de de speranță ale anului editorial 2016. Așa rămâne un avertisment la strălucirile falsului din jur.
