Redescoperirea gândirii Sfântului Toma de Aquino
1. Sensul vieţii sfântului Toma
Sunt conştient că principal a îndatorire a vieţii mele faţă de Dumnezeu este ca, în tot ce spun şi gândesc, să vorbesc despre el [1]. Într-adevăr pentru sfântul Toma omul devine cu adevărat om doar în măsura în care îl contemplă şi îl comunică pe Dumnezeu, cu întreaga sa fiinţă, în mod profund religios. În contextul acestei convingeri, omul ca fiinţă raţională este chemat să răspundă cu toată sinceritatea sa în faţa provocării metafizice a cunoaşterii adevărului. Autenticitatea existenţei omului însuşi, depinde de modul în care el reuşeşte să-şi asume această provocare ca pe o condiţie sine qua non a vieţi i sale. Mai mult, rezultatul acestei căutări sacre trebuie transmis şi celorlalţi ca pe o revelaţie căci, spune Toma, maius est illuminare quam lucere solum.
Prin profunzimea gândirii sale sfântul Toma a reuşit să se impună în istoria gândirii umane, fascinând şi uimind pe contemporanii săi, şi atrăgând atenţia posterităţii asupra vieţii şi operei sale. Din această perspectivă apare cu necesitate întrebarea: în ce măsură mai reuşeşte astăzi sfântul Toma, să fascineze prin personalitatea şi gândirea sa?
2. Criza existenţială a omului actual
Istoria a arătat deviaţiile şi erorile în care nu de puţine ori a căzut gândirea filozofică, mai ales cea modernă. Studiul asupra acestui aspect al istoriei filozofiei are ca rezultat direct faptul că cea mai acută criză existenţială a umanităţii este prezentă în viaţa omului actual occidental. Prin modul lui de a fi, omul societăţii de astăzi îşi desfăşoară existenţa în cadrul exigenţelor modernităţii şi postmodernităţii. În structura celor două fenomene sociale prevalează în mod substanţial o eroare fundamentală, aceea a unei idei greşite despre Dumnezeu. Dumnezeu este conceput, în cazul în care se crede în existenţa lui, ca o realitate absolută care după ce a creat lumea s-a detaşat de ea lăsând-o să se conducă singură î n libertate a sa, de aici efectul imediat al pierderii simţului păcatului care se verifică astăzi.
Orice criză existenţială repune în discuţie în mod esenţial problema existenţei lui Dumnezeu, a raportului omului cu Dumnezeu şi a realităţii lumii. Explicaţia pe care omul o dă acestor probleme metafizice, decide în exclusivitate asupra sensului existenţei sale. Certitudinea faptului că lumea creată nu este suficientă sieşi, face ca orice iluzie de autonomie, care ignoră dependenţa esenţială de Dumnezeu a oricărei creaturi – inclusiv omul – să conducă la drame care distrug căutarea raţională a armoniei şi a sensului existenţei umane [2].
3. Omul – cel care caută adevărul
Fiinţa umană este clădită în mod natural cu dorinţa de a cunoaşte adevărul, iar orientarea sa ontologică dobândeşte o conotaţie religioasă întrucât, Dumnezeu este cel care a pus în inima omului dorinţa de a cunoaşte adevărul [3]. În acest caz, preocupările umane actuale dovedesc că omul în general riscă să-şi piardă identitate a ontologică, în aşa fel încât astăzi nimeni nu mai ştie să spună direcţi a şi sensul ultim al lucruri lor [4].
Este fără îndoială faptul că uitarea lui Dumnezeu a dus la abandonarea omului [5] şi prin urmare a produs uitarea omului
de sine însuşi, şi reducerea aspiraţiei sale către transcendent la o filozofie al cărei scop principal este de a stăpâni lumea.
În această ordine a datelor problemei existenţiale tot mai mulţi ajung să se întrebe dacă mai are vreun sens să-ţi pui întrebarea despre sens. În ciuda diferitelor expresii ale scepticismului şi nihilismului care apasă asupra spiritului uman totuşi, în interior ul său supravieţuieşte nostalgia unei căutări a profunzimilor şi valorilor fiinţei. Omul nu poate trăi fără o raportare reală la un ceva care fundamentează existenţa oricărui lucru şi în a cărui experienţă el îşi află identitatea.
4. Sfântul Toma – model de căutare a adevărului
Datorită unei neîncrederi tot mai acute a persoanei în propria capacitate raţională de a ajunge la cunoaşterea adevărului, Biserica în calitate a ei de îndrumătoare către Fiinţa absolută, propune astăzi, poate mai mult ca niciodată redescoperirea gândirii sfântului Toma de Aquino. Recunoaşterea şi aprecierea sfântului Toma ca model autentic de urmat în teologie, are ca fundament pasiunea sa pentru adevăr care este în sine, unic şi etern, adică Dumnezeu însuşi. El pătrunde, spune Toma, esenţa universului creaţiei şi istoriei fără a se împărţi sau diviza ci răspândindu-se în unitatea analogică a conformităţii (rectitudo) adevărurilor singulare. Aspectul cel mai interesant şi original al conceptului tomist de adevăr priveşte în mod evident fiinţa. Filozofia lui Toma este prin excelenţă filozofia fiinţei. Primatul absolut al fiinţei şi distincţia reală între actul de a fi şi esenţa fiinţelor finite constituie ideile principale ale tomismului. Toma numeşte fiinţa actualitas omnium actuum şi perfectito omnium perfectionum, ea este actul prim şi fundamental, este perfecţiunea care permite existenţa lucrurilor conferindu-le consistenţă şi realitate. Dumnezeu este fiinţa supremă, este însuşi faptul de a exista, iar esenţa lui este existenţa sa şi de aceea nici un lucru nu comportă existenţă decât în măsura în care există în el participare la esenţa divină. Dumnezeu este existenţa tuturor lucrurilor, nu ca esenţă ci ca temei.
Scopul omului este Dumnezeu, acest scop depăşeşte clar limitele raţiunii umane. Pe de altă parte, omul trebuie să posede o anumită cunoaştere referitoare la scopul său pentru a-şi putea îndrepta spre acesta intenţiile şi acţiunile. Mântuirea omului cere, aşadar, ca revelaţia divină să-i facă cunoscută un anumit număr de adevăruri incomprehensibile pentru raţiunea lui, iar aceste cunoştinţe revelate despre Dumnezeu, sunt propuse spre acceptare credinţei. Credinţa în incomprehensibil conferă cunoaşterii raţionale perfecţiune şi desăvârşire. În mod mai radical, Toma recunoaşte că raţiunea poate contribui şi este necesară la înţelegerea revelaţiei divine. Lumina raţiunii şi cea a credinţei, ambele provin de la Dumnezeu, spunea el; de aceea nu se pot contrazice între ele, pentru că Dumnezeu nu se poate nega pe sine. În acest caz este evident că omul prin raţiunea şi credinţa sa gândeşte şi trăieşte acelaşi adevăr. În lumina acestor reflecţi i, se înţelege bine de ce Magisteriul continuă să îl repropună pe sfântul Toma ca ghid şi model pentru studiile teologice, dar şi pentru toţi cei care caută cu toată sinceritate a adevărul.
5. Adevărul se impune prin însăşi forţa adevărului
Pus în faţa misterului, omul nu poate decât să-ş i manifest e dorinţa de a-l cunoaşte şi de a trăi în prezenţa lui, fapt care duce la sfinţirea omului. Sfinţenia este un mod de a trăi în adevăr, iar a trăi în adevăr înseamnă a trăi cu adevărat. Aşadar omul în fiinţa lui este marcat de nostalgia divinităţii şi „condamnat” la descoperirea adevărului. Dacă vrea, el poate să străbată drumul sacralizării sale, care porneşte de la capacitatea raţiunii de a se înălţa deasupra contingentului pentru a merge spre infinit [6]. Deşi se prezintă ca un veşnic anonim, Absolutul pe care încearcă să-l atingă spiritul uman, redă sens şi adevăr fiinţei, de aceea el trebuie căutat totdeauna, în această direcţie se exprimă sfântul Augustin când se întreabă: „Pentru ce să mai cercetezi dacă ai înţeles că nu poate fi înţeles? Pentru ce? Pentru că nu trebuie să încetezi a cerceta atâta timp, cât câştigi cercetând incomprehensibilul… după ce l-ai căutat pentru a-l găsi, nu-l descoperi, tocmai pentru ca să continui a-l căuta”. Aceasta este reflecţia filozofică în care omul îşi regăseşte identitatea ontologică de homo religiosus, dar şi punctul unde filozofia devine teologie şi unde harul desăvârşeşte natura.
Note
1. Cont. Gent. I, 1
2. Ioan Paul al II-lea, Fides et ratio, p.60 [80]
3. Ioan Paul al II-lea, Fides et ratio, p.3
4. Ioan Paul al I I-lea, Ecclesia in Europa, p. 55 [44]
5. Ibidem, p.14 [9]
6. Fides et ratio, p. 22 [24]
http://lumea.catholica.ro/2014/01/redescoperirea-gandirii-sfantului-toma-de-aquino/
