Consideraţii omiletice la Duminica a IV-a de peste an (A): Evanghelia fericirilor
E Ziua Domnului. „Mântuieşte-ne, Doamne, Dumnezeul nostru, şi adună-ne dintre neamurile păgâne, ca să preamărim numele tău cel sfânt şi să ne mândrim lăudându-te pe tine!” (Ps 105/106,47 Ant. Intrării). „Fă să strălucească faţa ta peste slujitorul tău şi mântuieşte-mă în îndurarea ta; Doamne, să nu fiu făcut de ruşine, căci am strigat către tine!” (cf. Ps 30/31,17-18 Ant. la Împărtăşanie). Evanghelia acestei duminici îl prezintă pe Isus care „văzând mulţimile, s-a urcat pe munte şi, după ce s-a aşezat, s-au apropiat de el ucenicii lui. Atunci, luând cuvântul, a început să-i înveţe” (cf. Mt 5,1-12). Astăzi, ascultătorii lui Isus suntem noi cei adunaţi la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie în sărbătoarea săptămânală a Paştelui. Ascultăm prima sa cateheză despre împărăţia lui Dumnezeu. Isus propune încă o dată comunităţii noastre fericirile Evangheliei ca program de viaţă. Începe spunând: „Fericiţi cei săraci în duh, pentru că a lor este împărăţia cerului!” (Mt 5,3). Isus vorbeşte săracilor (anawìm, πτωχοὶ, pauperes) care îşi întemeiază viaţa pe Dumnezeu. Se adresează cu duhul profetului de demult: „Căutaţi-l pe Domnul, voi, toţi cei umili din ţară, care înfăptuiţi judecata lui! Căutaţi dreptatea, căutaţi umilinţa!” (cf. Sof 2,3; 3,12-13 prima lectură), şi deschide orizontul unei noi realităţi: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui, şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă” (cf. Mt 6,33).
1. Primul anunţ în „Galileea neamurilor”
Ştim că Isus, aflând ştirea arestării lui Ioan, s-a dus în ţinutul Galileii, unde a început să predice şi să spună: „Convertiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor!” (Mt 4,17). Am văzut, ce înseamnă a se converti. Înţelesul principal este „a se întoarce înapoi” de la calea care îndepărtează de Dumnezeu. Împărăţia cerurilor s-a apropiat, este prezentă, dar nu este în direcţia spre care vă îndreptaţi. De aceea este nevoie de o întoarcere, dacă dorim să ajungem la ea. Expresia „împărăţia cerurilor” echivalează cu „împărăţia lui Dumnezeu” în sensul că „Dumnezeu domneşte”. Unde se află o persoană care face voia lui Dumnezeu, acolo este prezentă „împărăţia lui Dumnezeu”. Această persoană este Isus care „împlineşte toată dreptatea” (Mt 3,15). De aceea, a se converti la împărăţia lui Dumnezeu înseamnă a se întâlni cu Isus, a-l primi şi a rămâne în comuniune cu el.
2. Predica de pe munte
La fel ca discipolii, să ne apropiem de Isus Cristos pentru a asculta cuvântul său. Domnul deschide drumul prin „predica de pe munte” (cf. Mt 5,1-7,29). Potrivit tradiţiei bisericeşti, aceasta stă la baza vieţii creştine. Nu avem în ea doar sfaturi bune şi pioase, ci însăşi calea împărăţiei cerurilor. Se trece de la sumedenia de legi cu interpretări asfixiante la spiritul genuin al legii lui Dumnezeu. Este aceeaşi lege de demult pe care Isus o poartă la desăvârşire în inimile ascultătorilor. Ea este oferită ca ghid sigur pentru a putea trăi în profunzime relaţia filială cu Tatăl şi de frăţietate cu semenii noştri. Chemarea din vechime: „Fiţi sfinţi căci sfânt sunt eu, Domnul Dumnezeul vostru” (Lev 19,2) este redată de Isus prin cuvintele: „Aşadar, fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru ceresc este desăvârşit” (Mt 5,48). De acum chemarea la sfinţenia lui Dumnezeu şi la comuniunea cu oamenii se realizează în contextul împărăţiei care s-a apropiat. În ambele cazuri se tinde la sfinţenia sau la desăvârşirea lui Dumnezeu prin trăirea justă a relaţiei cu aproapele nostru. Acesta este aspectul principal al „Predicii de pe munte”. Restul sunt explicaţii pentru a trăi în situaţii concrete după voia lui Dumnezeu.
3. Isus vede mulţimile şi îi învaţă pe discipoli
De fapt, Isus învaţă. „Şi îl urmau mulţimi numeroase din Galileea, din Decapole, din Ierusalim şi Iudeea şi de dincolo de Iordan” (Mt 4,25). Parcurgând toată Galileea pentru a face prozeliţi, Isus a reuşit să adune în jurul său un mare grup de discipoli. Acum, „văzând mulţimile, s-a urcat pe munte şi, după ce s-a aşezat, s-au apropiat de el discipolii săi. Şi, deschizându-şi gura, îi învăţa” (Mt 5,1). Momentul apare solemn şi evocă evenimentul petrecut la poalele Muntelui Sinai, când Dumnezeu a proclamat legea sa iar poporul s-a apropiat de munte ca să o primească (cf. Ex 19,17). Isus, ca un nou Moise, vorbeşte de pe munte, aşa cum Dumnezeu vorbise odinioară pe Sinai. Isus vorbeşte cu însăşi autoritatea lui Dumnezeu; proclamă pentru comunitatea sa Legea Împărăţiei. Face aceasta învăţând. Nu este primul anunţ, ci o cateheză prin care explică ce înseamnă „împărăţia cerurilor care s-a apropiat”. Nu enunţă simple reguli sau norme, ci le explică. Indică un drum pe care el însuşi merge cel dintâi, trăind ceea ce învaţă. Isus în persoană se prezintă ca lege sau cale a împărăţiei lui Dumnezeu. Destinatarii împărăţiei sunt discipolii pe care îi alege şi îi cheamă, iar ei răspund şi îl urmează. Ştim deja despre chemarea primilor patru. Se va vorbi şi despre chemarea celorlalţi, iar mai târziu vom afla grupul bine constituit al celor Doisprezece. Oricum, vedem aici o comunitate deja prezentă în jurul lui Isus. Astăzi este comunitatea noastră.
4. Desăvârşiţi precum Tatăl din ceruri
Discipolii de atunci ascultau pentru prima dată legea împărăţiei anunţate de Isus. Noi suntem avantajaţi, căci dispunem de un text scris în care sunt cuprinse cele învăţate de Isus. Le-am auzit de atâtea ori. Toţi, cei de demult şi cei de azi, suntem invitaţi să deschidem urechile în atitudine de ascultare. Şi ce auzim? La începutul predicii lui Isus răsună de opt ori expresia: „Fericiţi cei care”. Sunt renumitele „Fericiri evanghelice”. Zugrăvindu-şi chipul în aceste fericiri, Isus prezintă marile idealuri ale Împărăţiei. Totodată, desenează chipul discipolului său, arătând care este condiţia ideală de viaţă pentru a deveni părtaşi la făgăduinţele sale. Apoi, prin expresia „Fericiţi sunteţi voi”, Isus se adresează direct ascultătorilor prezenţi (cf. Mt 5,12-16), deci şi nouă discipolilor de azi. Învăţătorul trasează identitatea adevăratului discipol, spunându-ne şi nouă: „voi sunteţi sarea pământului… voi sunteţi lumina lumii”. În fine, Isus se prezintă pe sine ca adevăratul împlinitor al legii şi profeţilor. Nu o schimbă, dar o desăvârşeşte şi ne cheamă pe toţi să-l imităm (cf. Mt 5,17-20), dacă vrem să fim „desăvârşiţi precum Tatăl”. De şase ori vom auzi frazele antitetice: „Aţi auzit că s-a spus celor din vechime… Dar eu vă spun… „ (cf. Mt 5,21-47). Ascultându-le, percepem imediat că legea Domnului trebuie trăită în inimă, lăuntric, altminteri păzirea exterioară este pură hipocrizie. Căci Isus atrage atenţia: „dacă dreptatea voastră nu o va întrece cu mult pe cea a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor”. Idealul rămâne acesta: „Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru din ceruri este desăvârşit”. Isus trăieşte continuu sub privirea Tatălui.
5. Sub privirea Tatălui care vede în secret
Şi discipolul lui Isus învaţă să trăiască sub privirea Tatălui care vede în secret. Dumnezeu vede, bineînţeles, nu ceea ce spunem, căci asta se aude, dar ceea ce facem în viaţa de toate zilele. Acestea sunt văzute de Tatăl. Pentru toate este valabilă învăţătura practică propusă de Isus (cf. Mt 5,21-7,29): despre mânie, despre dorinţele rele şi adulter, despre divorţ şi despre jurământ, despre răzbunare şi despre iubirea faţă de duşmani, despre pomană, rugăciune şi post, despre adevăratele comori şi ochiul curat, adevărată candelă a trupului, despre Dumnezeu şi forţa captivantă a banului, despre încrederea în providenţă şi îngrijorarea pentru viaţă, judecarea aproapelui, puterea rugăciunii, despre regula de aur: „tot ce vreţi ca oamenii să facă pentru voi, faceţi şi voi pentru ei, căci aceasta este Legea şi Profeţii”; despre cele două căi, lată şi îngustă, despre profeţii falşi şi adevăraţii discipoli. În final, auzim concluzia practică exprimată de Isus prin imaginea casei construite pe stâncă şi a celei construite pe nisip: „Aşadar, oricine ascultă aceste cuvinte ale mele şi le împlineşte va fi asemenea cu omul înţelept care şi-a construit casa pe stâncă… Însă oricine ascultă aceste cuvinte ale mele şi nu le împlineşte va fi asemenea cu bărbatul necugetat care şi-a construit casa pe nisip”. Cunoaştem sfârşitul: prima n-a căzut, iar cealaltă s-a prăbuşit din cauza intemperiilor vremii (cf. Mt 7,24-27). Evanghelistul Matei adaugă concluzia sa personală despre reacţia mulţimilor la învăţătura lui Isus: „Când a terminat Isus aceste cuvinte, mulţimile au fost cuprinse de uimire pentru învăţătura lui, deoarece el îi învăţa ca unul care are autoritate, şi nu în felul cărturarilor lor” (Mt,7,28-29).
6. Cele opt fericiri: începutul „predicii de pe munte”
Să alegem calea parcursă de Isus şi să-l urmăm. Cultura şi împrejurările s-au schimbat, dar ceea ce contează este faptul de a-l asculta în contextul actual al istoriei. Văzând mulţimile, Isus s-a urcat pe munte şi, după ce s-a aşezat, s-au apropiat de el discipolii săi şi el îi învăţa, zicând: „Fericiţi cei săraci în duh, pentru că a lor este împărăţia cerurilor! Fericiţi cei care plâng, pentru că ei vor fi mângâiaţi! Fericiţi cei blânzi, pentru că ei vor moşteni pământul! Fericiţi cei cărora le este foame şi sete de dreptate, pentru că ei se vor sătura! Fericiţi cei milostivi, pentru că ei vor afla milostivire! Fericiţi cei cu inima curată, pentru că ei îl vor vedea pe Dumnezeu! Fericiţi făcătorii de pace, pentru că ei vor fi numiţi fiii lui Dumnezeu! Fericiţi cei persecutaţi din cauza dreptăţii, pentru că a lor este împărăţia cerurilor!” (Mt 5,3-10). Acum cunoaştem „Fericirile”. Din ele rămâne ecoul cuvântului „fericiţi” pe care Isus l-a rostit de opt ori. Acest cuvânt este cunoscut în vorbirea biblică; este un cuvânt de urare şi de cerere a tuturor bunurilor care vin de la Dumnezeu. Isus îl adresează celor săraci, celor blânzi sau neviolenţi, celor mâhniţi, celor curaţi cu inima, celor flămânzi de dreptate, celor făcători de pace, celor persecutaţi. Fiecare urare este însoţită de o promisiune. Observăm că ultima promisiune este identică cu cea dintâi: „pentru că a lor este împărăţia cerurilor”. Asta înseamnă că cele opt fericiri formează un tot unitar. Apoi, „fericirea” nu sună ca promisiune. Potrivit lui Isus, destinatarii, cei cărora le adresează urările de fericire se află deja în situaţia justă de deschidere faţă de Dumnezeu. De aceea pot fi chemaţi „fericiţi”. Se poate spune că toţi ascultătorii lui Isus sunt promovaţi la condiţia de săraci şi, prin aceasta, de „fericiţi”. Fericirile îi fac să fie asemenea lui Isus, aici pe pământ, înaintea lumii.
7. Aşa era Isus care ne cheamă să-l urmăm
Înainte de noi şi mai mult decât noi Isus a trăit idealul „fericirilor”, fiind sărac, cast şi ascultător, blând, îndurător şi paşnic; prigonit pentru dreptate se face apărător al celor nedreptăţiţi şi persecutaţi. În Isus toate promisiunile lui Dumnezeu s-au realizat. Ascultând „fericirile evanghelice”, nu suntem înaintea unei pure utopii; avem în faţă un program de viaţă pentru discipolii pe care Isus îi cheamă şi le oferă garanţii: „Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi da odihnă. Luaţi asupra voastră jugul meu şi învăţaţi de la mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul meu este plăcut, iar povara mea este uşoară” (Mt 11, 28-30). Urmând predica lui Isus de pe munte, evanghelistul Matei arată amănunţit cum se poate trăi în concret ca adevăraţi fii ai lui Dumnezeu. Aici ne limităm la a ilustra chipul lui Isus, aşa cum rezultă din „Evanghelia fericirilor”. După fiecare „fericire” menţionăm un fapt semnificativ sau o frază rostită de Isus, care confirmă una din trăsăturile vieţii sale.
8. Chipul lui Isus trasat de „Fericirile evanghelice”
„Fericiţi cei care sunt săraci înaintea lui Dumnezeu”. Isus zice despre sine: „Vulpile au vizuini şi păsările cerului au cuiburi, însă Fiul Omului nu are unde-şi rezema capul” (Mt 8,20). „Fericiţi cei blânzi şi neviolenţi”. Isus afirmă: „Eu sunt blând şi smerit cu inima” Mt 11,29). „Fericiţi cei care plâng şi sunt mâhniţi”. Isus în grădina Ghetsemani zice: „Sufletul meu este trist până la moarte” (Mt 26,38). „Fericiţi cei cărora le este foame şi sete de dreptate”. Isus, mielul nevinovat, i-a zis lui Ioan la botezul în râul Iordan: „Lasă acum, căci aşa se cuvine ca noi să împlinim toată dreptatea”, adică e just să facă voia lui Dumnezeu (Mt 3,15) şi să trăiască „cu cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu (Mt 4,4). „Fericiţi cei care sunt milostivi”. Isus, văzând mulţimile i s-a făcut milă de ele (Mt 9,36) şi de două ori precizează: „Milă vreau şi nu jertfă” (Mt 9,13; 12,6). „Fericiţi sunt cei curaţi cu inima”. Isus luptă împotriva oricărei forme de hipocrizie. Şi asta apare în repetate rânduri; nici nu-i nevoie să cităm. „Fericiţi făcătorii de pace”. Isus intră în Ierusalim ca principele păcii (Mt 21,5); însă trebuie să constate cu tristeţe că „nu a venit să poarte pacea, dar spada” (cf. Mt 10,34) şi că nu a reuşit să-i adune în jurul său pe locuitorii Ierusalimului (cf. Mt 23,37). „Fericiţi cei care sunt persecutaţi din cauza dreptăţii”, adică pentru că fac voia lui Dumnezeu. Isus a fost persecutat pentru că voia acea mântuire care este după gândul lui Dumnezeu şi nu după gândul oamenilor.
9. Cugetaţi la chemarea voastră!
În concluzie, Isus nu numai că a trăit „Fericirile”, dar se află în posesia acelor promisiuni care sunt formulate la viitor. În Isus mort şi înviat totul este realitate, aşa cum este realitate deja aici pe pământ prima şi a opta promisiune. Cine este în situaţia de sărac înaintea lui Dumnezeu şi de persecutat din cauza dreptăţii, acela este deja în împărăţia cerurilor sau a lui Dumnezeu. Pare o contradicţie, dar acesta este modul de a lucra al lui Dumnezeu. Numai cu înţelepciunea care ne este dată în Cristos Domnul putem evalua în mod just lucrurile pământeşti. Îndeamnă apostolul Paul: „Fraţilor, cugetaţi la chemarea voastră: nu mulţi sunt înţelepţi după trup, nu sunt mulţi puternici, nu sunt mulţi de neam ales, însă Dumnezeu a ales cele nebune ale lumii ca să-i facă de ruşine pe cei înţelepţi. Dumnezeu a ales cele slabe ale lumii, ca să le facă de ruşine pe cele puternice. Dumnezeu a ales cele de jos ale lumii şi dispreţuite, ba chiar cele ce nu sunt, ca să le distrugă pe cele ce sunt, aşa încât nimeni să nu se poată mândri înaintea lui Dumnezeu. Iar voi, datorită lui, sunteţi în Cristos Isus, care pentru noi a fost făcut de Dumnezeu înţelepciunea, dreptatea, sfinţenia şi mântuirea, pentru ca, după cum este scris: „Cine se laudă, în Domnul să se laude!” (1Cor 1,26-31 lectura a doua).
10. Cântarea psalmistului
Cei săraci nu au cu ce să se laude, decât în Domnul. Săracii biblici (anawìm) sunt mai degrabă cei la care se referă primele două ”fericiri”: săraci şi blânzi (neviolenţi). Aceştia nu sunt neapărat nevoiaşi, căci săraci în sens material (πτωχοὶ) sunt şi cei care nu deţin nimic pentru că pierd vremea, trândăvesc şi parazitează. Fireşte, şi aceştia trebuie evanghelizaţi. Săracii biblici sunt aceia care în relaţiile sociale nu pot să se realizeze pentru că sunt neajutoraţi, infirmi, bolnavi, sinistraţi, văduve, orfani, străini, emigranţi. Apoi, este mulţimea celor nedreptăţiţi de corupţia, lăcomia şi samavolniciile celor prepotenţi şi aroganţi. Situaţia celor neajutoraţi şi nedreptăţiţi explică motivul pentru care Dumnezeul lui Israel este numit „apărătorul celor săraci”, acela care ascultă strigătul lor de ajutor (cf. Ex 22,22.26). Când se verifică această situaţie de dependenţă faţă de Dumnezeu, termenul „săraci” (anawìm) capătă înţelesul religios redat în greacă prin „cei săraci în duh” sau înaintea lui Dumnezeu. Aceştia sunt cei care se laudă în Domnul, căci „el face judecată pentru cei asupriţi, el dă pâine celor flămânzi. Domnul îi eliberează pe cei închişi. Domnul deschide ochii celor orbi, pe cei împovăraţi Domnul îi ridică, Domnul îi iubeşte pe cei drepţi şi are grijă de cei străini. Sprijină pe văduvă şi pe orfan, dar nimiceşte calea celor răi. Domnul Dumnezeul tău, Sionule, stăpâneşte în veci, din generaţie în generaţie” (cf. Ps 145/146,7-10 psalmul responsorial).
11. Rugăciunea Bisericii
Doamne Dumnezeul nostru, dă-ne, te rugăm, harul, să te adorăm cu suflet neîmpărţit şi să-i iubim pe toţi oamenii cu iubirea ta.