Protopopul Constantin Alecse: ISTORIA EMIGRAŢIEI ROMÂNEŞTI ÎN AMERICA (I)
La începutul anului 1980, împreună cu soţia, preoteasa Elena şi cu cei trei copii (Cristian, Marius şi Gabriella) am emigrat în S.U.A., fiind acceptat de către Arhiepiscopul Valerian, sub jurisdicţia Episcopiei Ortodoxe Române din America, de la „Vatra Românească” din Jackson, Michigan. Din martie 1980, până în septembrie 1982, am slujit la Biserica Ortodoxă Română „Sfânta Maria” din St. Paul, Minnesota, scrie Părintele Protopop Constantin Alecse, preluat de Romanian Global News.
În acest capitol îmi propun, pentru început, să prezint un scurt istoric al diasporei româneşti din America, evoluţia ortodoxiei româneşti pe târâm american, să creionez portretele personalităţilor care au dat vlagă vieţii spirituale a diasporei, prin valoarea lor şi prin implicarea în organizarea slujirii creştin-ortodoxe.
A. INTRAREA ÎN AMBIENTUL AMERICAN
1. Primele contacte româno-americane
În anii războiului de secesiune din S.U.A., publicul din România, ca şi românii din Transilvania, a ajuns într-o anumită măsură a se familiariza chiar cu desfăşurările politice şi militare de peste ocean. Simpatia românilor s-a îndreptat de la început spre cauza nordiştilor, sclavia neagră fiind condamnată şi victoria armatelor Uniunii în 1865 a fost salutată cu entuziasm, ca un succes al cauzei generale a libertăţii, pentru care românii înşişi se pregăteau să lupte, aspirând spre independenţă şi unitate naţională, deplină. Au participat şi unii români la această epopee americană.
Se evidenţiază prezenţa voluntară, în armata nordului, a lui Gheorghe Pomuţ, care, datorită meritelor sale, avea să ajungă până la gradul de general în armata americană şi, participarea căpitanului Nicolae Dunga în luptele din valea Shenandoah, căzut eroic în 1862. Astfel se face că Pomuţ şi Dunga se numără printre primii români intraţi în paginile istoriei S.U.A. Românii- americani şi-i revendică, prin urmare, pe drept cuvânt, printre eroii lor, din faptele cărora şi-au inspirat adesea sentimentele. Tot ca voluntar a mai participat şi Eugen Ghica, în timp ce căpitanul Emanoil Boteanu a fost trimis ca observator militar în Statele Unite şi, a asistat la sfârşitul campaniei de pe Potomac, în 1877-1878.
După 1865 reapare pavilionul S.U.A. destul de lent şi cu intermitenţe. Slăbiciunea vădită a raporturilor comerciale româno-americane la începuturile lor decurgeau nu numai din schimbătoarele împrejurări generale, ci şi din existenţa unui export de produse americane în România.
Vasele americane intrau pe Dunăre fără mărfuri la bord, venind de la Constantinopol în porturile româneşti, doar pentru a găsi aici o încărcătură care să facă profitabil returul din Levant spre Statele Unite. Neputând să găsească la Galaţi sau la Brăila produse ce interesau piaţa americană, vasele, de obicei, încărcau produse cerealiere, care erau apoi vândute prin porturile Mediteranei, înainte de a ajunge în Anglia.
În căutarea unui făgaş propriu, aceste legături comerciale incipiente aveau să dobândească doar treptat o nouă consistenţă, abia în cursul deceniilor 7 şi 8 ale secolului al XIX-lea, odată cu organizarea primelor exporturi de produse petroliere americane pe piaţa românească şi cu apariţia la noi a interesului pentru maşinile agricole fabricate în S.U.A.
Unele progrese au fost realizate între timp şi în domeniul cunoaşterii reciproce.
După 1829, în special cu contribuţia presei din perioada respectivă, informaţiile, privind viaţa social-economică şi instituţiile Statelor Unite, s-au înmulţit simţitor în Principate. Ele răspundeau vederilor şi interesului larg al generaţiei de la 1848.
În 1846 are loc un fapt deosebit pentru cunoaşterea istoriei nord-americane, traducerea Declaraţiei de independenţă a coloniilor engleze din America de Nord. Aceasta a fost tradusă de marele luptător transilvănean pentru libertate şi unitate, Simion Bărnuţiu. Declaraţia a fost intitulată „Declaraţiunea unanimă a celor 13 state din America septentrională, din 4 iulie 1776″, în care sunt arătate cauzele despărţirii de Anglia
De remarcat, de la început, e faptul că numeroşi reprezentanţi ai vieţii politice româneşti au sesizat imediat ponderea economică, militară şi politică, pe care o aveau Statele Unite în război şi cuvântul pe care urma să-l aibă în stabilirea păcii. Astfel politicienii români şi-au îndreptat atenţia spre strângerea relaţiilor cu S.U.A., desfăşurând o acţiune de persuasiune, pentru a lămuri, în Statele Unite, natura şi justeţea poziţiilor româneşti şi, pentru a câştiga sprijinul său în această direcţie. Pentru aceasta se impunea însă, în primul rând, asigurarea unei reprezentări oficiale a României la Washington.
Caracteristica cea mai importantă şi persistentă a imigrantului român a fost menţinerea viguroasă a naţionalităţii, în cadrul mozaicului etnic nord-american. Cu excepţia câtorva grupuri compacte din Banat (comunele Arpaşul de Jos şi Sercaia, din Făgăraş, Tomnatec şi Junc, din Zarand şi din Satu Mare), stabilite în oraşele Philadelphia, statul Pennsylvania, South St. Paul, statul Minnesota, Chicago, statul Illinois, Cleveland, statul Ohio şi Trenton, statul New Jersey, organizarea ulterioară a românilor a avut un caracter naţional pronunţat, ilustrat elocvent de denumirile aşezămintelor lor, de asistenţa socială şi cultura naţională, unde cazurile de onomastică locală au fost extrem de rare.
Grupaţi în societăţi, românii şi urmaşii lor nu au pus niciodată accentul pe criterii locale sau religioase. Asocierea voluntară a fost de la început naţională şi s-a perfecţionat de-a lungul anilor ca o cale de păstrare a limbii române şi de dezvoltare a unei identităţi culturale, de mobilitate socială şi realizări instituţionale.
Generaţii succesive de români americani au adaptat, de-a lungul vremii, moştenirea culturală originară, la forme sociale şi culturale noi. În consecinţă, grupul actual nu e o rămăşiţă supravieţuindă a epocii migraţiilor de la început de secol, ci o expresie socială nouă. Departe de a fi dispărut, împreună cu celelalte etnii care formează naţiunea nord-americană, specialişti de peste ocean au apreciat că asimilarea nu a funcţionat, grupul etnic menţinându-se şi manifestându-se prin diferite căi. Aceasta, desigur, nu înseamnă că există pericolul unei „dezintegrări” a conceptului de naţiune americană, fenomenul fiind un factor pozitiv, uşurând pe de o parte abordarea şi înţelegerea mai nuanţată a acestui concept şi, pe de altă parte, permiţând reproiectarea sa în spaţii etno-istorice mult mai vechi şi mai largi.
Preotul Samuel Damian, primul emigrant roman in America
24_samuel_damianPrimul roman care a ajuns in America era preot. Romanii au inceput sa paraseasca “batranul continent” pentru “taramul fagaduintei” in urma cu peste 250 de ani. Primul emigrant roman in America se numea Samuel Damian. Era preot, insa avea o ocupatie ciudata pentru profesia sa…
În anul 1748, diplomatul şi militantul revoluţionar Benjamin Franklin îl întâlnește pe preotul transilvănean Samuilă Damian. Clericul transilvănean încerca în acea vreme să întreprindă o călătorie în jurul lumii. Samuilă Damian străbătuse Germania, Franţa, Olanda şi Anglia, cu popasuri mai scurte sau mai lungi, deprinzând cunoştinţe în diferite domenii. Parintele Samuel Damian a ajuns in America in secolul XVIII, devenind primul emigrant roman in “tara tuturor posibilitatilor”. Plecase din Transilvania, insa nu in cautarea unei noi vieti, ci in scopuri… stiintifice! Samuel Damian avea preocupari un pic ciudate pentru acele vremuri si mai ales pentru profesia sa. Damian coordona o serie de experimente cu electricitate! Romanul s-a intalnit si cu fostul presedinte american Benjamin Franklin, iar cei doi au purtat o conversatie. Era în 1748 când ajungând în Philadelphia, Benjamin Franklin îşi manifestă interesul şi simpatia pentru aptitudinile şi proiectul călătorului român, recomandându-l călduros prietenului său, medicul de origine scoţiană John Lining din Charlestown (Carolina de Sud), care era următoarea destinaţie a călătorului român. Acesta spunea despre Damian că: „Din Anglia a venit în Maryland, de acolo s-a dus în New England şi s-a reîntors pe uscat în Philadelphia şi Carolina de Nord spre tine. S-a gândit că i-ar folosi în călătoriile sale să afle ceva despre electricitate. Eu l-am învăţat cum să folosească tubul, cum să încarce butelia de Leyda şi alte câteva experienţe”. În martie 1755, ilustrul savant, diplomat şi luptător pentru independenţa americană, Benjamin Franklin, relata într-o corespondenţă despre relaţia sa cu Samuel Damian: „Mi-a scris din Charlestown că a trăit, pe o distanţă de 800 mile, numai de pe urma electricităţii, care a însemnat pentru el hrană, băutură şi îmbrăcăminte”. A trait in Carolina de Sud, dupa care si-a mutat “tabara” in Jamaica. Din acel moment, despre parintele Damian nu s-a mai auzit nimic.
Această relaţie dintre Benjamin Franklin şi Samuel Damian era legată de un interes reciproc profund, pentru ştiinţă, acest episod din relaţiile timpurii româno-americane, ilustrează interese şi preocupări similare într-un veac în care „luminile” începuseră să răzbată prin vălul de obscurantism şi prejudecăţi religioase, întins de ambele părţi ale Oceanului. Legătură, realizată între cei doi, fie ea şi trecătoare, a reprezentat un punct de plecare cu valoare de simbol în desfăşurarea viitoarelor relaţii româno-americane.
Existau numeroase astfel de emigrări româneşti, răzleţe şi conjuncturale, din spaţiul transilvănean şi unguresc, care au fost pornite de revoluţia paşoptistă, emigrări ilustrate prin persoane ca: Gheorghe Pomuţ, Nicolae Dunca, Emanoil Boteanu, Eugen Alcaz, Ilarie Mitrea, Ion Cerghedie şi Ion Munteanu. Dar, desigur, anul care consemnează trecerea în anumit număr a românilor în Statele Unite ale Americii este reprezentată de anul 1881, an în care statisticile americane consultate de analişti indicau acest an ca început al emigrărilor din România.”
2. Cauzele emigrării populaţiei româneşti, la sfârşit de veac XIX şi începutul celui de al XX-lea
24_sf_sec_XIX_emigrare_roMajoritatea românilor provenea din Transilvania, Banat şi Bucovina, dar şi din Basarabia şi Vechiul Regat. Emigrarea din Transilvania către America şi în alte părţi, a fost un fenomen esenţialmente economic. În agricultură, complexul de cauze aflat la originea dislocărilor de populaţie a acoperit, practic, toată sfera vieţii economice, de la relaţiile de proprietate funciară, la politica fiscală rurală a statului şi, de la productivitatea generală redusă a agriculturii, în condiţiile unei economii de piaţă tot mai accentuate, la dereglările dramatice în producţie şi consum, datorate unor ani cu condiţii naturale ostile.
La începutul secolului XX, în Statele Unite ale Americii, existau mai multe comunităţi româneşti, stabilite, în principal, în oraşele mari: New York, Chicago, Philadelphia, Cleveland, Youngstown.
– În Transilvania s-a creat surplus de forţă de muncă, întrucât, populaţia română, deşi era majoritară, se ocupa mai mult cu agricultura, dar dispunea de suprafeţe agricole reduse;
– Moşierimea din Transilvania şi Banat, era formată din moşierii unguri (grofi) şi saşi, care subjugau populaţia română;
– Industrializarea Transilvaniei, se făcea prea lent şi nu putea cuprinde forţa de muncă a românilor;
– Lipsa drepturilor politice şi culturale, pentru românii din Transilvania, Banat şi Bucovina;
– Mirajul pe care îl oferea spaţiul transatlantic;
– Desigur, preferinţa emigranţilor pentru America de Nord era caracterizată şi de faptul că această zona avea un sistem politic mai liberal faţă de cel din Austro-Ungaria;
– De asemenea şi trimiterile de bani, către rudele de acasă, şcoli, biserici româneşti, au constituit o cauză pentru emigrarea acestora, stimulând plecarea a noi şi noi emigranţi, astfel, emigranţii întorşi în ţară au impulsionat plecarea peste Ocean a unui număr din ce în ce mai mare de emigranţi.
Toate acestea au contribuit la sporirea numărului de români care emigrau în S.U.A.
3. Statisticile emigrării
– Statisticile oficiale nord-americane înregistrează prima oară abia în 1881, la rubricile consemnând naţionalitatea celor sosiţi, 11 imigranţi din ţinuturile româneşti;
– De la 1881, când statisticile din S.U.A consemnează cei dintâi emigranţi din România antebelică, numărul acestora s-a ridicat, până la 1918, la peste 80 de mii de persoane. Majoritatea absolută a celor plecaţi au fost evrei, emigranţi îndeosebi din nordul Moldovei, cifra românilor atingând numai câteva sute de persoane, plecate cu precădere din Oltenia şi Dobrogea;
– După unele date, între anii 1899-1913, au părăsit Transilvania numeroşi ţărani şi meseriaşi, ruinaţi. Majoritatea provenea din judeţele Târnava Mare, Făgăraş, Sibiu, etc.
– Şerban Drutzu, arată într-o lucrare publicată imediat după primul război mondial că între anii 1899 şi 1944 au emigrat 119.016 de români transilvăneni, bănăţeni, bucovineni şi macedoneni.
