Căutare

Cautare:

Categorii

Arhiva

Hegel: Isus Cristos? Apariția lui Dumnezeu într-un om

«Cristos a fost numit în biserică Dumnezeu-om – această îmbinare exorbitantă este aceea care contrazice absolut intelectul; însă în ea unitatea naturii divine și umane a fost adusă la conștiința omului, a fost transformat în certitudine faptul că alteritatea, sau, cum se mai spune, finitatea, slăbiciunea, coruptibilitatea naturii omenești, nu este incompatibilă cu această unitate, după cum în ideea eternă alteritatea nu aduce nici un prejudiciu unității, care este Dumnezeu. Apariția este un om în prezență sensibilă. Dumnezeu în prezență sensibilă nu poate avea altă figură decât figura omului: în sfera sensibilului, a lumescului singur omul este ceea ce e spiritual; prin urmare, dacă spiritualul trebuie să fie în formă sensibilă, el trebuie să fie în formă omenească.» (p. 471)

Învățătura lui Cristos

«Problema este cum poate fi această învățătură, care este calitatea ei? Prima învățătură nu poate fi cum este ulterior doctrina în biserică – ea trebuie să aibă particularități care primesc în biserică cu necesitate, în parte, o altă determinare, iar în parte rămân în afară. Învățătura lui Cristos, ca nemijlocită, nu poate fi dogmatică creștină, învățătură a bisericii. Când comunitatea este înfăptuită, iar împărăția lui Dumnezeu realizată, această învățătură nu mai poate avea aceeași determinare ca mai înainte.

Învățătura creștină nemijlocită trezește sentimente prin reprezentări; conținutul pe care ea îl are și care pe treapta lui cea mai înaltă este explicare a naturii lui Dumnezeu, acest conținut este tocmai pentru conștiința sensibilă și parvenind la ea ca intuiție și nu ca doctrină ce are în forma ei conceptul: ceea ce mai târziu, în biserică, a devenit necesar cu ajutorul științei.

Conținutul principal al acestei învățături poate fi numai general, abstract. Când lumii ce stă pe poziția reprezentării trebuie să i se dea ceva nou, o lume nouă, o religie nouă, un nou concept despre Dumnezeu, e nevoie în primul rând de terenul general, în al doilea rând de ceva particular, determinat, concret. Lumea care se află pe poziția reprezentării întrucât gândește, gândește abstract, gândește numai generalul; este păstrat numai pe seama spiritului care se află pe poziția conceptului să cunoască din general particularul, să lase să iasă acest particular prin el însuși din concept; pentru lumea reprezentării cele două sunt unul în afara celuilalt și acesta este terenul gândului general. Acest teren general poate fi deci produs de învățătura pentru adevăratul concept al lui Dumnezeu.

Întrucât este vorba de o nouă conștiință a oamenilor, de o nouă religie, ea este conștiința concilierii absolute; prin aceasta este condiționată o nouă lume, o nouă religie, o nouă realitate, o altă stare a lumii, căci existența exterioară are religia ca substanțial al său.

Aceasta este latura negativă, polemică, împotriva subzistării acestei exteriorități în conștiința și credința oamenilor. Religia cea nouă se anunță pe sine ca o nouă conștiință – conștiință a concilierii omului cu Dumnezeu; această conciliere exprimată ca atare este împărăția lui Dumnezeu, realitatea în care domnește Dumnezeu; spiritele, inimile sunt conciliate cu el; astfel Dumnezeu este acela care a ajuns să domnească. Așadar acesta este terenul general.

Această împărăție a lui Dumnezeu, noua religie, are deci în sine determinația negării împotriva a ceea ce există; aceasta este latura revoluționară a învățăturii care, fie că aruncă la o parte tot ce subzistă, fie că-l nimicește, îl răstoarnă. Toate lucrurile pământești, lumești cad în țărână fără valoare și sunt declarate astfel. Ceea ce a premers se transformă, raportul precedent, starea religiei, a lumii, nu poate rămâne ca mai înainte; este vorba ca omul, care trebuie să dobândească conștiința concilierii, să fie scos din această lume, să i se pretindă acestui om să facă abstracție de realitatea existentă.

Această nouă religie este ea însăși încă concentrată, nu există ca și comunitate, ci în această energie care constituie unicul interes al omului ce trebuie să lupte, să se zbată, să și-o păstreze fiindcă ea nu este încă în consonanță cu starea lumii, nu e încă în legătură cu conștiința lumii.

Prima manifestare conține latura polemică, exigența de a ne îndepărta de lucrurile finite, se cere înălțare la nivelul unei energii infinite în care universalul pretinde să fie păstrat ferm pentru sine și căreia trebuie să-i devină indiferente toate celelalte legături, ceea ce de altfel este moral, just; toate celelalte legături trebuie să fie date la o parte.

„Cine este mama mea și cine sunt frații mei!” etc.; „Lasă morții să-și îngroape morții!” etc.; „Cine pune mâna pe plug și privește înapoi nu e bun pentru împărăția lui Dumnezeu. Eu am venit să aduc sabie” etc. (Lc 9, 59-62).

Vedem exprimat aici polemicul împotriva relațiilor finite. „Nu te îngriji de ziua de mâine, dă-ți bunurile săracilor!” (Mt 6, 34).

Toate aceste raporturi care se referă la proprietate dispar; de altfel, ele se suprimă iarăși pe sine în ele însele: când totul este dat săracilor nu există săraci. Toate acestea sunt învățături, determinări, care aparțin primei manifestări, când numai noua religie constituie unicul interes pe care omul trebuie să se creadă în pericolul de a-l mai pierde. O latură este această renunțare; această renunțare, această depreciere a oricărui interes esențial și a legăturilor morale este în apariția concentrată a adevărului o determinare esențială, care ulterior, când adevărul are existență sigură, pierde din importanța ei.

Aceasta este proclamarea împărăției lui Dumnezeu: în aceasta, ca împărăție a iubirii, trebuie să se transpună omul, astfel încât să se lanseze nemijlocit pe sine în acesta adevăr. Acest lucru este enunțat cu cea mai pură, cea mai prodigioasă fermitate, de exemplu, la începutul așa-numitei predici de pe munte. „Fericiți cei curați  cu inima, căci ei vor vedea pe Dumnezeu” (Mt 5, 8). (…)

În legătură cu această înălțare și ca ea să se producă în om, nu se vorbește de nici o mijlocire, ci este enunțată această ființare nemijlocită, această transpunere nemijlocită de sine în adevăr, în împărăția lui Dumnezeu. Lumea intelectuală, spirituală, împărăția lui Dumnezeu, este aceea căreia trebuie să-i aparțină omul.

Acestea sunt expuse într-o limbă plină de entuziasm, într-un ton pătrunzător care face să vibreze tot sufletul, scoțându-l din lumea intereselor trupești. „Aspirați mai întâi spre împărăția lui Dumnezeu și spre dreptatea lui” (Mt 6, 33).

În ceea ce privește elementul particular, acesta ar fi constituit din învățături mai precise, printre care învățătura despre iubire constituie principalul punct central. „Iubește pe Dumnezeu mai presus de orice și pe aproapele tău ca pe tine însuți” (cf. Mc 12, 29-31). Totuși, aceste porunci sunt deja în Vechiul Testament; ceea ce poate fi considerat ca porunci morale este deja, în parte, și în alte religii, în parte în religia iudaică. În aceste învățături apare și acest moment, acest mod-determinat: întrucât acestea sunt exprimate atât de nemijlocit: „Aspirați spre împărăția lui Dumnezeu”, tindeți cu elan spre adevăr, întrucât acest lucru este cerut atât de nemijlocit, el se înfățișează oarecum ca fiind exprimat subiectiv, și deci intră în considerare persoana [învățătorului].

Sub acest raport Cristos nu vorbește numai ca învățător care expune vederile sale subiective, care are conștiința a ceea ce produce, conștiința activității sale, ci el vorbește ca profet: el este acela care, această exigență fiind nemijlocită, vorbește nemijlocit din Dumnezeu și din care Dumnezeu exprimă toate acestea.

A avea în adevăr această viață a spiritului, viață care există fără mijlocire, este exprimat atât de profetic, încât Dumnezeu este cel ce spune aceasta. Este vorba de adevărul absolut, divin, care ființează în sine și pentru sine; această proclamare și voire a adevărului care ființează în sine și pentru sine și dovedirea faptică a acestei proclamări este declarată ca activitate a lui Dumnezeu, avem conștiința unității reale a voinței divine, a acordului nostru cu ea.

Dar, la forma acestei enunțări accentul principal este pus pe faptul că cel ce o exprimă este esențial omul, fiul omului, el e acela care exprimă acest lucru, în care este esențială această proclamare, această dovedire prin fapte a aceea ce ființează în sine și pentru sine, această acțiune a lui Dumnezeu ca acțiune într-un om, și nu ca ceva supraomenesc, ca ceva care vine în forma unei revelații exterioare; această prezență divină este esențial identică cu omenescul.

Cristos se numește pe sine fiu al lui Dumnezeu și fiu al omului; acest lucru trebuie să fie luat în sens propriu. Arabii își spun reciproc fiu al unui anumit trib; Cristos aparține genului uman, acesta este neamul său. Cristos este și fiul lui Dumnezeu; sensul adevărat al acestei expresii poate fi și răstălmăcit, spunând că toți fiii oamenilor ar fi fii ai lui Dumnezeu sau că ei ar trebui să facă din sine fii ai lui Dumnezeu etc.

La învățătura lui trebuie apoi să fie adăugat și destinul pe care l-a avut acest individ. Faptul că el a devenit martir al adevărului este în strânsă legătură cu un astfel de mod de a se înfățișa. Întrucât întemeierea împărăției lui Dumnezeu este absolut în directă contradicție cu statul existent, întemeiat pe un alt fel și mod-determinat de religie, destinul este, exprimat uman, acela de a fi martir al adevărului, în legătură cu amintitul mod de a păși.

Acestea sunt momentele principale ale învățăturii lui Cristos. Acest învățător a adunat prieteni în jurul său. Întrucât învățăturile lui erau revoluționare, Cristos a fost acuzat și executat, el a pecetluit astfel cu moartea sa adevărul învățăturii sale. – Atât de departe ne însoțește în această istorie și necredința; ea este cu totul asemănătoare cu aceea a lui Socrate, numai că pe un alt teren: Socrate a înălțat și el la conștiință interioritatea, daimonion-ul său nu este altceva, și el a învățat că omul nu trebuie să se oprească la autoritatea obișnuită, ci să-și dobândească lui însuși convingerea și să acționeze potrivit convingerii sale. Acestea sunt individualități asemănătoare și destine asemănătoare. Interioritatea lui Socrate a fost potrivnică credinței religioase a poporului său, precum și constituției statale a acestuia, și de aceea a fost el executat, pentru adevăr a murit și el.

Cristos a trăit în mijlocul altui popor, iar învățătura sa are prin urmare altă culoare, însă împărăția cerurilor și puritatea inimii conțin totuși o profunzime infinit mai mare decât interioritatea lui Socrate. – Aceasta este istoria exterioară a lui Cristos, care e și pentru necredință cum este istoria lui Socrate pentru noi.» (pp. 472-476).

Patima și învierea lui Cristos

«Însă suferința, moartea lui Cristos, a suprimat raportul omenesc al lui Cristos și tocmai această moarte este aceea prin care se face trecerea în religios; aici ceea ce importă este sensul, modul de a concepe această moarte. Pe de o parte, ea este moartea naturală cauzată de nedreptate, ură și violență; dar este deja fermă credința în inimi, în suflete că nu e vorba în genere de moralitate, de gândirea și voința subiectului în sine și din sine, ci ceea ce ne interesează este un raport infinit cu Dumnezeu, cu Dumnezeu prezent, certitudinea împărăției lui Dumnezeu, o mulțumire nu înăuntrul unei moralități și nici a unei moralități obiective în conștiința morală, ci o mulțumire în afara căreia nu există nimic mai înalt, raport ca însuși Dumnezeu. (…)

Moartea este atunci piatra de încercare, așa-zis, prin care se verifică credința, întrucât aici dovedește ea esențial că înțelege apariția lui Cristos. Moartea are deci sensul că Cristos a fost Dumnezeu-omul, Dumnezeu care a avut totodată natură omenească, și încă până la moarte. Este destinul finalității omenești de a muri; astfel moartea este dovada supremă a omenescului, a finității absolute: și anume, Cristos a murit de moartea potențată a răufăcătorului; n-a murit numai de moarte naturală, ci chiar de moartea rușinii și a oprobriului pe cruce: omenescul a apărut la el împins până la punctul lui extrem.

Apare însă acum încă o altă determinație. Dumnezeu a murit, Dumnezeu este mort – acesta este gândul cel mai îngrozitor, că tot ce e veșnic, tot ce e adevăr nu este, e însăși negația în Dumnezeu; de aceasta sunt legate durerea supremă, sentimentul lipsei totale de scăpare, abandonarea a tot ce e superior. – Procesul nu se oprește aici, ci se produce acum convertirea; anume, Dumnezeu se păstrează pe sine în acest proces, iar acesta este numai moartea morții. Dumnezeu reînvie la viață: prin urmare procesul se convertește în contrarul său. – Învierea aparține esențial credinței: după învierea sa, Cristos a apărut numai prietenilor săi; aceasta nu este istorie exterioară pentru necredință, ci această apariție este numai pentru credință. După înviere urmează transfigurarea lui Cristos și triumful înălțării la dreapta lui Dumnezeu. – Această istorie este explicitare a însăși naturii divine. Dacă în prima sferă l-am sesizat pe Dumnezeu în gând pur, în această a doua sferă sesizarea începe cu modul-nemijlocit pentru intuiție și pentru reprezentarea sensibilă. Acum, procesul este acela că singularitatea nemijlocită e suprimată: cum în prima sferă impenetrabilitatea lui Dumnezeu a încetat, generalitatea sa abstractă, potrivit căreia el este esența esențelor, a fost suprimată, aici e acum suprimat omenescul, modul-de-a-fi-nemijlocit al singularității existente, și acest lucru are loc prin moarte; însă moartea lui Cristos este moartea însăși (a) acestei morți, e negația negației. Același parcurs și proces al explicării lui Dumnezeu l-am avut în împărăția tatălui, dar el este (există) aici întrucât e obiect al conștiinței. Căci a existat impulsul intuirii naturii divine. – În legătură cu moartea lui Cristos trebuie să fie subliniat cu deosebire momentul că Dumnezeu este cel ce a omorât moartea ieșind din ea; prin aceasta sunt afirmate finitatea, umanul, umilirea ca ceva străin în acela care e absolut Dumnezeu; se dovedește că finitatea îi este străină și e primită de la altul; acest altul sunt oamenii care se opun procesului divin. Finitatea lor a acceptat-o Cristos, această finitate care în ascuțișul extrem al ei este răul; acest omenesc, care este el însuși moment în viața divină, este acum determinat ca ceva străin, neapărținător lui Dumnezeu; însă această finitate în ființarea-pentru-sine a ei față de Dumnezeu este răul, e ceva străin de el; dar el a acceptat-o pentru a o omorî prin moartea lui. Moartea rușinoasă este aici totodată iubirea infinită.

Iubire infinită este faptul că Dumnezeu s-a afirmat pe sine identic cu ceea ce-i este străin, pentru a-l omorî. Aceasta este semnificația morții lui Cristos, Cristos a purtat păcatul lumii, l-a împăcat pe Dumnezeu, se spune. (…)

În moartea lui Cristos a fost omorâtă finitatea omului pentru adevărata conștiință a spiritului. Această moarte a naturalului are în chipul acesta semnificație universală, finitul, răul în general, este nimicit. Lumea a fost astfel mântuită, prin această moarte i s-a luat lumii răul ei în sine. În adevărata înțelegere a morții apare în felul acesta relația subiectului ca atare. Contemplarea încetează aici, însuși subiectul este atras în proces; el simte propria sa înstrăinare, pe care Cristos a luat-o asupra sa întrucât a îmbrăcat omenescul, dar prin moartea sa l-a nimicit. (…)

Acest negativ exterior se convertește în chipul acesta în interior. Moartea are, pe de o parte, sensul, semnificația că omenescul este înlăturat și măreția divină reapare din nou. Dar moartea este ea însăși totodată și negativul, e acea culme supremă căreia îi este expus omul ca existență naturală și tocmai prin aceasta însuși Dumnezeu.» (pp. 477-481).

De la Cristos la Spiritul Sfânt

«Toate celelalte feluri de satisfacere conțin în ele faptul că prin o oarecare determinație a lor sunt de speță inferioară, încât raportul cu Dumnezeu rămâne ca un „dincolo”, ca ceva depărtat, ba chiar ca ceva neprezent. Determinația fundamentală în această împărăție a lui Dumnezeu este prezența lui Dumnezeu, încât membrilor acestei împărății nu li se recomandă numai iubire de oameni, ci li se spune să aibă conștiința că Dumnezeu este iubire.

Prin aceasta se spune tocmai că Dumnezeu este prezent, că această prezență trebuie să fie ca sentiment propriu, sentiment de sine. Împărăția lui Dumnezeu, prezența lui Dumnezeu este această determinație. De aceasta ține certitudinea prezenței lui Dumnezeu. Întrucât aceasta este, pe de o parte, o trebuință, un sentiment, subiectul trebuie, pe de altă parte, să se și deosebească de ea, el trebuie să distingă de sine și această prezență a lui Dumnezeu să fie certă, iar această certitudine poate exista aici numai la modul apariției sensibile.

Noi îl avem pe Dumnezeu ca Dumnezeu al unor oameni liberi, dar dat mai întâi încă în spiritul poporului, spirit subiectiv, limitat și în plăsmuirea accidentală a fanteziei; apoi avem durerea lumii după strivirea spiritelor popoarelor. Această durere a fost locul de naștere al unui nou spirit, a fost impulsul de a-l ști pe (cunoaște) pe Dumnezeu ca Dumnezeu spiritual, în formă generală cu finitate înlăturată. Această trebuință a fost creată de înaintarea istoriei, de explicarea spiritului lumii. Acest impuls nemijlocit, această dorință fierbinte care vrea și cere ceva determinat, oarecum instinctul spiritului, care este mânat să-l cunoască pe Dumnezeu ca spiritual – aceasta este mărturia spiritului și latura subiectivă a credinței. Această nevoie și această dorință fierbinte a pretins o astfel de apariție, manifestarea lui Dumnezeu ca manifestare a spiritului infinit, în forma unui om real.» (pp. 477-478).

«În ceea ce privește cealaltă atestare, anume că apariția s-a produs în acest om, în acest loc, în acest timp, această atestare trebuie să fie recunoscută considerând istoria universală, și ea trebuie să fie aici presupusă.

Însă această apariție istorică poate fi îndată considerată în două feluri. O dată ca om, potrivit stării sale exterioare, așa cum apare el considerării nereligioase, ca om obișnuit. Și apoi potrivit tratării în spirit și cu spiritul care străbate până la adevărul său, de aceea, fiindcă are în sine această sfâșiere infinită, această durere, voiește adevărul, vrea să aibă și trebuie să aibă nevoia adevărului și certitudinea adevărului. Aceasta este adevărata considerare în religie. Aceste două laturi sunt de deosebit aici, tratarea nemijlocită și aceea prin credință.» (pp. 471-472).

«Cu moartea lui Cristos începe însă convertirea conștiinței. Moartea lui Cristos este punctul central în jurul căruia se învârtește totul, în concepția ei rezidă diferența dintre conceperea exterioară și credință, adică considerarea cu spiritul, din spiritul adevărului, din Spiritul sfânt. Potrivit considerării exterioare, Cristos este om ca Socrate, un învățător care a trăit virtuos în viața sa și care a adus la conștiința omului ceea ce este veridic în genere, ceea ce trebuie să constituie baza pentru conștiința omului. Considerarea superioară este însă aceea conform căreia în Cristos a fost revelată natura divină. Această conștiință se răsfrânge asupra enunțurilor relatate, că fiul îl cunoaște pe tatăl (cf. In 8, 55) etc. – Enunțuri care au mai întâi pentru sine o anumită generalitate și pe care exegeza le poate atrage în câmpul unei considerări generale, dar pe care credința le sesizează în adevărul lor prin interpretarea morții lui Cristos; căci credința este esențial conștiința adevărului absolut, a ceea ce este Dumnezeu în sine și pentru sine: însă ce este Dumnezeu în sine și pentru sine am văzut, el este acest proces al vieții, e trinitatea în care universalul se opune pe sine sieși și-n această opunere este identic cu sine. Dumnezeu este în acest element al eternității îmbinarea-de-sine cu sine, această încheiere a sa cu sine. Numai credința sesizează și are conștiința că în Cristos acest adevăr existent în sine și pentru sine este intuit în procesul lui și că abia prin el a fost revelat acest adevăr.

Abia această contemplare este religiosul ca atare, unde însuși divinul este moment esențial. În conștiința prietenilor, a cunoscuților săi care au fost convertiți există această presimțire, reprezentare, această voință a unei noi împărății, a „unui nou cer și a unui nou pământ”, a unei lumi noi; această speranță, această certitudine, a străpuns realitatea inimilor lor, sălășluind adânc în realitatea inimilor lor.» (pp. 476-477).

«Comportarea conținutului în felul acesta este latura religioasă și aici începe formarea comunității: acest conținut este tot una cu ceea ce s-a numit revărsare a Spiritului sfânt. Spiritul este acela care a revelat acest lucru: raportul față de simplul om se transformă într-un raport care este transformat, schimbat plecând de la spirit, astfel încât natura lui Dumnezeu se descoperă pe sine în el și acest adevăr dobândește certitudine mijlocită, ca apariție.

Prin aceasta obține deci acela care a fost considerat mai întâi ca învățător, prieten, martir al adevărului, o cu totul altă poziție. Până aici este numai începutul care e condus de spirit la rezultat, la sfârșit, la adevăr. Moartea lui Cristos este, pe de o parte, moartea unui om, a unui prieten care a murit prin violență etc., însă această moarte este aceea care, înțeleasă spiritual, devine ea însăși mântuire, punct central al concilierii.

Intuirea naturii spiritului la modul sensibil, satisfacerea nevoii spiritului păstrată în fața lor a fost apoi ceea ce, după moartea lui Cristos, s-a revelat mai întâi prietenilor acestuia. Așadar, această convingere, pe care ei au putut s-o scoată din viața lui, nu era încă adevăratul adevăr, ci abia spiritul.

Înainte de moartea sa se afla în fața lor un individ sensibil: lămurirea înțelegătoare propriu-zisă le-a dat-o spiritul, despre care Cristos spune că el îi va conduce pe ei întru tot adevărul: „Abia acela va fi adevărul în care vă va conduce pe voi spiritul” (cf. In 16, 13).

Astfel se determină pe sine această moarte pe latura aceasta ca moarte care este trecere la glorie, la glorificare, dar care e numai restaurarea gloriei originare. Moartea, negativul, este mijlocitorul ca să fie pusă (afirmată) drept atinsă măreția originară. Așadar este importantă istoria învierii și înălțării lui Cristos de-a dreapta lui Dumnezeu acolo unde istoria dobândește o concepție spirituală.

Astfel s-a întâmplat deci că mica comunitate a avut certitudinea că Dumnezeu a apărut ca om.» (pp. 480-481).

«„Dumnezeu însuși este mort”, se spune într-un cântec al lui Luther, această conștiință exprimă că omenescul, finitul, fragilul, slăbiciunea, negativul, este însuși moment divin, este în însuși Dumnezeu; exprimă că alteritatea, finitul, negativul, nu este în afara lui Dumnezeu, ca alteritate, ea nu împiedică unitatea ei cu Dumnezeu: este știință alteritatea, negația ca moment al însăși naturii divine. Aici este conținută cea mai înaltă idee a spiritului.» (p. 481).

«În întreagă această istorie a devenit conștient oamenilor adevărul la care au ajuns: anume, că ideea lui Dumnezeu are certitudine pentru ei, că omul este Dumnezeu nemijlocit, prezent, și anume în sensul că în această istorie, așa cum o concepe spiritul, este înfățișarea însăși a procesului a ceea ce este omul, ce este spiritul. În sine Dumnezeu și mort – această mijlocire prin care omenescul este înlăturat, pe de altă parte, ceea-ce-ființează-în-sine vine înapoi la sine și abia astfel este spirit.» (pp. 481-482).

«Conștiința comunității care face astfel trecerea de la simplul om la omul-Dumnezeu, la intuirea, la conștiința, la certitudinea unității și unirii naturii divine și umane, este aceea cu care începe comunitatea și e ceea ce constituie adevărul pe care este întemeiată comunitatea.

Explicarea concilierii este aceea că Dumnezeu este împăcat cu lumea, sau mai curând că Dumnezeu s-a arătat înclinat să fie conciliat cu lumea, că omenescul tocmai nu-i este ceva străin, ci că această alteritate, auto-diferențiere, finitatea, cum se spune, este un moment în el însuși, însă fără îndoială un moment care dispare; dar el s-a arătat, s-a revelat pe sine comunității în acest moment.

Aceasta este pentru comunitate istoria apariției lui Dumnezeu, această istorie e istorie divină, prin care comunitatea a ajuns la conștiința adevărului. Din aceasta s-a format conștiința, știința că Dumnezeu este triunit.

Concilierea în care se crede în Cristos nu are nici un sens, dacă Dumnezeu nu e știut (cunoscut) ca cel triunit, dacă nu se recunoaște că el este, dar este și ca celălalt, ca ceea ce se diferențiază pe sine, ca celălalt astfel încât acest celălalt e Dumnezeu însuși, are în el natura divină în sine, și că suprimarea acestei diferențe, alterități, această reîntoarcere, această iubire, este spiritul.

Ține de această conștiință faptul că credința nu este raport față de ceva secundar, ci e raport față de Dumnezeu însuși.» (p. 482).

Textele selectate au fost luate din Georg Wilhelm Friedrich Hegel, Prelegeri de filozofie a religiei, trad. D. D. Roșca, Editura Humanitas, București 1995.

http://wilhelmdanca.ro/hegel-isus-cristos-aparitia-lui-dumnezeu-intr-un-om/

Lasati un raspuns